UN POET MARE: EVGHENIY EVTUȘENKO

НЕВОЛНУЙЧИКИ Мы живем в одном времени, и с бабусями сирыми, и с волненьями в Йемене, и с волненьями в Сирии. Жить хотим посчастливее, жлобской жизнью кащейской. Да и что нам до Ливии, до станицы Кущевской. Нам бы больше валюточки, нам вредны даже вздохи. Мы вообще неволнуйчики нашей нервной эпохи. Взрывы и наводнения в Чили,и в Конотопе – это лишь треволнения тех, кто взорван, утоплен. Так, наверно, не выскажут люди этой породы, но дыханье их выстужит, не дай Бог, все народы. Все взорвется на свете не террором, не буйством, а палаческим этим сволочным неволнуйством.

Дилемма Маркса

Забыт был Маркс неаккуратненько,
сам перестал марксистом быть,
в объятьях «зэковского» ватника,
успев провинности отбыть.

Стал Маркс с надеждой делать выкладки,
когда цунамскою волной
«Позор капитализму!» выклики
вновь сотрясли весь шар земной,
Маркс, на чапаевские выходки
готов,
чуть не вскричал: «За мной!»

Но разум был еще вселенский.
Маркс ощутил, как боль в боку,
что вдруг исчезнет штрудель венский
к божественному кофейку.

И кто тогда сумеет вымести
весь мусор с буйных площадей
в осознанной неоходимости,
где нет сознательных людей?

Не разберешь, что кому надо,
лишь ясно: все передрались.
Весь шар земной — он коммуналка,
где «изм» живой — лишь вандализм.

И в «бобби», мирного, примерного,
еще пока безревольверного,
решил преобразиться Маркс —
новейший укротитель масс.

Маркс усмирить нас всех старается,
оправдывая свой паек,
вкушая между демонстрациями
свой аппетитный кофеек.

Но впрочем, судя по всем признакам,
как собран он и деловит,
кто знает —
может, с прежним призраком
партнерство он возобновит.

16 октября

Вопреки
K дискуссии о понятии «Вопреки»,
начатой в ЛГ статьей А.Салуцкого

Где медведи в бруснику
сластенными мордами тычутся,
я родился в тайге у сибирской Оки,
а начать с моих предков,
то генетически
у реки по имени Вопреки.
Мой пра-пра — польский шляхтич
просил у найкращей одной
украинки руки.
Удалось ее выкупить барину вопреки,
и тогда все равно
для себя тот потребовал первую ночь.
Только «красный петух»
молодым смог помочь.
Барский дом был сожжен,
а жандармы в отместку сожгли
все село,
и село в наказанье
со звоном в Сибирь побрело —
вот каков был над ежиком бритых голов
этот свадебный звон удалых кандалов,
но казалось влюбленным,
слезам вопреки,
что их пыльные цепи почти что легки.
Но когда мне нашептывают:
«Ото всего отрекись!»–
то отречься от совести
это не мой вопрекизм
Эти всеотрекислые маски
и ржущие морды не нравятся мне.
Я хочу жить не в мрачной,
а умно прозрачной стране.
Я люблю свою родину,
Вам вопреки —
и дороги российские,
и дураки.
Пошлость в уши вбивают,
но ей вопреки
Пастернак и Чайковский
играют в четыре руки.
Нам не нужно тирана-вождя,
Нам не нужно царя.
Все, что лучшее в нас, —
вопреки, а не благодаря.
http://www.novayagazeta.ru/arts/49238.html

CE-L MÂNA PE EL ÎN LUPTĂ?..CE-AU VOIT ACEL ...FILAT?

Silvio Berlusconi și Vlad Filat au aceeași problemă: luptă cu o justiție pe care o consideră injustă. Berlusconi se ia de Procura din Milano. Filat – de procurorul general al Repulicii Moldova. Dar situația primului ministru italian e incomparabil mai proastă decât situația premierului moldovean. Berlusconi e hăituitul. Filat e hăitașul. Situația de hăituit al capului guvernului italian și al celui mai bogat om al Italiei ar vorbi despre impotența banilor în fața justiției și despre justa separare a puterilor în stat. Situația de hăitaș al primului ministru moldovean, care e și unul din oamenii foarte bogați ai Moldovei, ar vorbi despre umilirea justiției de către sacul cu bani, despre imixtiunea puterii în bunul mers al justiției. Dar aparențele de cele mai multe ori înșală.

În cazul lui Filat e foarte greu de exprimat o opinie bine argumentată, pentru că, așa e în Moldova, lipsesc multe date ale problemei. Cazul lui Valeriu Zubco, Procurorul General al Republicii Moldova, a apărut în legătură cu pericolul la care s-au expus la sfârșitul lui august curent patru bănci moldovenești importante. În opinia primului ministru, acesta a fost un atac raider concertat asupra sistemului bancar al ţării, menit să destabilizeze situaţia politică de la Chişinău, prin compromiterea Guvernului. A fost făcută încercarea de a prelua în mod fraudulos 27,5% din acțiunile Moldova Agroindbank, 78% de la Universalbank, 16,5% de la Banca de Economii și 5% de la Victoriabank. Operația ar fi avut loc printr-o decizie a unui arbitraj ad-hoc din Sanct-Petersburg, care prevedea preluarea acțiunilor în contul unor presupuse datorii, iar confirmarea juridică ar fi venit de la o instanță judecătorească din Căușeni, un mic orășel de la sudul Moldovei. Informat de ce se întâmplă, primul ministru a dat alarma, iar Banca Națională a anulat operația de transfer a acțiunilor către niște obscure companii off-shore.

Și, deoarece organele abilitate și cele de drept nu au contracarat în mod eficient acțiunea raider, Filat a cerut sus și tare ca să cadă niște capete. Iar capetele aparțin partidelor prietene din Alianța pentru Integrare Europeană, democrat și liberal, căci anume lor le-au revenit, conform algoritmului, majoritatea funcțiilor de conducere în Banca Națională, Comisia Națională pentru Valori Imobiliare, Serviciul pentru Informații și Securitate (SIS) și Procuratura Generală. Audiat în Parlament, Valeriu Zubco, Procurorul General, a respins acuzaţiile aduse de Vlad Filat precum că Procuratura Generală a acţionat lent în cazul atacurilor raider. El a specificat că instituţia pe care o conduce a reacţionat prompt şi fără nicio întârziere în cazul atacurilor raider şi acestea au fost soluţionate pozitiv şi în termeni restrânşi datorită implicării Procuraturii Generale şi a Procuraturii Anti-Corupţie. Zubco a mai afirmat că cererea primului ministru de a-l demite nu se încadrează în normele legale și constituționale. De fapt, Filat nici nu a încercat să-l demită pe Zubco cu de la sine putere. A cerut-o Parlamentului și Președintelui Parlamentului Marian Lupu, tot el și Președinte ad-interim al țării. Care a refuzat s-o facă. Așa că lui Filat i-a reușit doar demiterea lui Gheorghe Mihai, director al SIS-ului, demitere realizată cu voturile liberal-democraților lui Filat și comuniștilor lui Voronin.

Ce ar fi de spus în această situație? Atacurile raider, falimenturile frauduloase, fuga capitalurilor în străinătate, diversele „opa” și „scalata” asupra băncilor naționale sunt pericolele reale ale lumii capitaliste de azi, iar finanțele sunt terenul pe care trebuie să ne apărăm „sărăcia și nevoile și neamul”. Pentru o țară ca Moldova un „parmalat” ar însemna o tragedie cu mult mai mare decât pentru Italia. Iată de ce avem mare nevoie de oameni nu numai inteligenți, dar și morali, incoruptibili, care să apere interesele comunității cu un anumit spirit de sacrificiu. Și în acest caz întrebarea e: Vlad Filat e sincer? Vrea cu adevărat să asaneze mlaștina politicii moldovenești? Vrea să dezrădăcineze cumetrismul și aranjamentele ascunse? Să-i pună la punct pe așa-zișii oligarhi, unul dintre care, Vladimir Plahotniuc, tot el și cunoscut filantrop, e chiar vice-președinte al Parlamentului? Vrea binele țării și de aceea taie în carnea vie a alianței de guvernământ fără să-i pese că ar putea-o ucide? Mi-ar plăcea să fie așa. Ori poate instrumentează fără scrupule cazul atacurilor raider pentru a se răfui cu adversarii și a pune mâna pe o putere și mai mare? Nici asta nu ar fi de exclus.

Oricum, este clar că un singur „erou” nu va face nimic într-o țară sfâșiată de clanuri și oligarhi. Pentru a face curățenie în Moldova e nevoie de eforturile susținute ale unui Solon în puterea legislativă, ale unui Napoleon în puterea executivă, ale unui Giovanni Falcone în puterea judecătorească și ale unei Anna Politkovskaia în puterea a patra. Nu e bine când Președintele Parlamentului Lupu refuză să ceară demisia Procurorului General, dar nu spune, într-o cuvântare pasionată, de ce o face. Nu e bine când Procurorul General îi amenință subtil pe grangurii care-i cer demisia cu materialele compromițătoare aflate în sertarele procuraturii, în loc să le pună pe rol dosare. Și nu e bine când jurnaliștii se complac în generalități și scriu articole comode în loc să facă cercetări serioase pe riscul propriu.

Vlad Filat a intrat în conflict cu doi din aliații săi politici. Unii îl bănuiesc de alianță cu Voronin și de o posibilă renunțare la cursul pro-european al țării, ceea ce cred că e de domeniul absurdului. Dacă va distruge însă Alianța cu Lupu și cu Ghimpu, acești doi oameni fără caracter și fără ideologie, nu prea avem de ce plânge. Filat e unicul care pare „erou”. Să vedem dacă realitatea va confirma.

CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN CEL MARE AL DEȘERTULUI

Felul în care o noutate importantă e primită și comentată de opinia publică a unei țări spune foarte multe despre țara dată. E un fel de test cu hârtie de turnesol. Iar noutatea cea mai importantă a ultimei săptămâni este moartea lui Muammar Gaddafi, ex-dictatorul Libiei.

Hăituit de dronele americane și revoluționarii care-i luaseră urma, marele lider sfârșește în canalul de scurgere al unei șosele. Odată prins, este sfâșiat la propriu de combatanții care, fiind gloată de strânsură lipsită de orice sentiment al onoarei militare, îl maltratează în fel și chip și îl împușcă fără judecată. O merita, desigur. Căci, în loc de a se retrage în mod onorabil, cu banii și cu aurul lui, într-o țară care ar fi fost dispusă să-i ofere azil, Gaddafi și-a condamnat țara la un sângeros război civil. Așa, doar dintr-un moft de dictator, care, de atâta lingușeală câtă i s-a făcut, a ajuns să creadă că țara l-ar vrea și l-ar iubi cu adevărat. Dar că o merita sau ba nu importă într-o societate care se respectă. Pentru că nu merităm noi, cetățenii, spectacolul indecent al batjocurii față de un om. Din contra, Libia nouă, care se vrea democratică, a considerat că acea batjocură ar fi în firea lucrurilor. Depuse într-o cameră frigorifică pe niște saltele mizerabile și murdare de sânge închegat, direct pe podea, cadavrele lui Gaddafi și al fiului său Mutassim, au devenit obiecte de atracțion pentru mulțimea care stă în rând să le vadă și să exulte și să facă semnul victoriei spre camerele de luat vederi. Privind aceste oribile scene, nu am putut să nu-mi pun întrebarea dacă cetățenii Libiei nu au meritat un dictator precum Gaddafi. Cum, prin care altă metodă decât dictatura poți guverna un popor capabil de astfel de orori? Cadavrele de pe podeaua din Sirte, mi-am zis, rândul de bărbați și femei și copii, care așteaptă să-l vadă pe dictatorul mort, toată batjocura aceasta la adresa ideii de om, sunt și un rezultat direct al politicii Uniunii Europene, al Occidentului în genere.

Dar să revenim la reacțiile opiniei publice. Italienii, indiferent de politica guvernului lor și indiferent de preferințele ideologice, au reacționat cu un evantai foarte bogat, foarte nuanțat de opinii și au dovedit că sunt posesorii unei culturi umaniste de tot respectul. Am citit în ediția on-line al ziarului „Corriere della Serra” zeci de comentarii la articolele care vorbeau despre sfârșitul lui Gaddafi. Era amintit cum au fost justițiați Mussolini și Claretta Petacci, împușcați iar apoi spânzurați cu capul în jos în Piazzale Loretto la Milano. Și cum o femeie i-a prins cu un bold rochia Clarettei ca să nu i se vadă rușinea. Și că așa o sfârșesc toți dictatorii, împușcați în grabă mai ales pentru ca să nu compromită prin vorbele lor viitoarele figuri politice importante. Iar un comentator zicea că Gheddafi da, a fost dictator, dar a ridicat substanțial nivelul de viață al poporului său, eliberându-l de jugul colonial, construind șosele, apeducte, spitale și autostrăzi; m-aș mira, zicea acesta, ca sălbaticii care l-au justițiat pe Ghaddafi să vină peste câteva luni la alegeri în mod civilizat și fără kalașnicov. Iar Giuliano Ferrara, la Radio Londra, a subliniat faptul că Gaddafi a murit ca un ostaș adevărat, în luptă.

Românii, mai balcanici, au luat lucrurile mai în glumă. Și nu au putut desigur să nu facă comparația cu propriul dictator, Nicolae Ceaușescu. Am citit pe „Gândul” comentarii mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele ale italienilor. Au exprimat scepticism în primul rând față de noua orânduire libiană și dezaprobare pentru războiul pe care l-a purtat în Libia NATO. Nu au reușit să evite paralela dintre Gaddafi și Băsescu, care e desigur cam deplasată.

Iar moldovenii? Constantin Tănase, în ziarul „Timpul”, publică articolul „Cine prinde fluturi pentru viitorul dictator”, în care face niște paralele stângace dintre Gaddafi, ex-președintele Voronin și actualul prim-ministru Vlad Filat. Articolul e comentat slab, subiectul cu Gaddafi în Moldova nu a prea prins. Totuși, am dat de un blog obscur, Badan's blog, de unde am pescuit niște idei grandioase. Gaddafi e văzut ca un mare erou, iar Europa ca o invadatoare nerușinată. Iar o comentatoare fidelă a acestui blog îl compară pe Gaddafi cu eroii trecutului. A fost viteaz ca Vlad Țepeș. Iar poporul l-a iubit ca pe Ștefan cel Mare. O!!

Din atitudinea față de moartea lui Gheddafi moldovenii nu mi-au prea plăcut. Vor să intre în Europa, dar sunt foarte depărtați de Europa.

LA CE MĂ GÂNDESC ATUNCI CÂND ROMA ARDE

  TREBUIE SĂ LUĂM ȘI NOI EXEMPLU

Am admirat foarte mult și cu diferite prilejuri demonstrațiile de protest de la Roma. Mi-a plăcut veselia și muzica care le animă, costumele colorate ale unora, dansurile altora, bufonadele improvizate. Erau total diferite de demonstrațiile de susținere ale regimului sovietic, la care, constrâns cu discreție, participasem și eu în tinerețe, dar se deosebeau și de ce văzusem la demonstrațiile de protest din Chișinăul anilor 1988-1989. Demonstrațiile de la Roma mi-au părut mai pline de lumină și umanism. Am văzut în ele libertatea responsabilă a oamenilor, libera inițiativă a cetățenilor.

În legătură cu demonstrația indignaților de la 15 octombrie, m-am gândit și la aceea cum se pune la cale, la modul concret, o astfel de acțiune. Pentru că nu poți organiza o manifestare populară de proporții, cu participarea a mii și mii de persoane venite din toate orașele Italiei, fără o minimă pregătire prealabilă. O demonstrație de protest nu se improvizează cu ușurință. Prin urmare, mi-am zis, s-a lucrat. Au fost scrise sute de lozinci și pancarde. Au fost confecționate măști și costume. Au fost pregătite din timp cuvântări și sloganuri bune de strigat din mers. Au fost pictate caricaturile lui Berlusconi, pentru ca omul să-și poată vărsa furia scuipându-le ori lovindu-le. Pentru toate lucrurile astea s-au cheltuit niște bani. Apoi e de imaginat că, pentru a ajunge la Roma, au fost plătite autobuse și bilete de tren. Au lucrat deci sindicatele, centrele sociale, voluntarii. Mă uitam la televizor cum un băiat trucat ducea pe umeri o coșcogea sferă de carton, simbolizând globul pământesc. Nu m-a interesat atât ce vroia el să spună cu alegoria sa, cât m-a mirat munca la care s-a autocondamnat pentru a confecționa oul de carton! Pe care l-a purtat apoi în spinare la demonstrație! Să faci așa ceva în numele unor idealuri sociale, să renunți de dragul oului tău la un film ori la o bere cu amicii – nu, nu e puțin! Oamenii deci au muncit sârguincios.

E drept că eforturile lor și pașnicele intenții de a protesta împotriva capitalismului hrăpăreț de ziua mondială a „indignaților”, au fost vanificate de așa-zisele grupuri de „violenți”, „black bloc”. Grosul demonstranților venise la Roma să vestejească prin cuvânt guvernul, băncile, multinaționalele. „Noi suntem 99%, voi – 1%!” „Criza, dacă a fost generată de finanțiști, tot ei s-o plătească!” „Mai întâi omul, apoi profitul!” O seamă de tineri însă și-au tras pe cap cagule și căști sau și-au acoperit jumătate de față cu fularul și s-au dedat distrugerilor. Automobile incendiate, vitrine de bănci și magazine spulberate în țăndări, cazărmi atacate cu pietre din caldarâm. O statuie a Madonei, doborâtă la pământ de pe un soclu și lovită cu picioarele. Aproape ca la Eminescu: „Sfărmați statuia goală a Venerei antice... O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți ca să vedeți ce bine prin bine o să ias'...”

Poliția și carabinierii, care erau concentrați mai ales în jurul clădirilor de stat și guvernamentale, au reacționat cu întârziere. „Revoluționarii” cu cagule au întâlnit forțele de ordine cu o ploaie de pietre, au avariat și incendiat mașini ale poliției. Iar în felul acesta adevăratul protest, pentru care se pregătiseră timp de săptămâni sute de oameni, a fost împins pe planul doi. Scena a fost ocupată de gherila urbană. Iar jeturile din tunurile de apă ale poliției au lovit și în demonstranții pașnici. Care, spre onoarea lor, s-au detașat de violenți, le-au strigat „fasciștilor!”. Dar nu s-au luat de piept cu ei.

Ei bine, m-am întrebat, demonstrația pașnică a fost minuțios pregătită, dar oare gherila este o pură improvizație de moment? Faptele dovedesc că nu. Căștile de motociclist, cagulele, bâtele, petardele au fost pregătite din timp. Se zice că și pietrele. Deci, au fost activi în pregătirile lor atât „bunii”, cât și „răii”.

Nu vreau să fac divagații cu privire la aceea cât este de răspândită violența în societatea italiană, divizată convențional în fasciști și comuniști, vreau însă să subliniez activismul social mai inainte de toate. Atunci când îți sunt călcate drepturile, trebuie să protestezi. Dar nu poți ieși la protest în stradă singur. Trebuie să te unești cu mai mulți. Deci, cineva trebuie să organizeze, să lămurească situația celor care o ignoră sau n-o înțeleg. Cineva care este țesătura intimă a societății, sarea ei, detonatorul ei. Dacă o societate este străbătută de acești nervi vii care reacționează promt la orice zguduire, atunci ea este vie și sănătoasă. Italia, cu toate defectele ei, îmi pare vie. România, Republica Moldova sunt încă amorțite.

Noi parcă am aștepta eliberarea din altă parte. Am ieșit din feudalism târziu și a trebuit să alergăm din urma Europei ca să ne conformăm la standardele ei. Asta a făcut să apară fenomenul „formelor fără fond”, de care a vorbit și Eminescu. Atrași în orbita sovietică, a trebuit să ne adaptăm iarăși la niște reguli impuse de alții. Astăzi încercăm să ne încadrăm în Occident, îi imităm formele, dar se pare că nu i-am priceput încă conținutul. Iar conținutul este lupta. Lupta permanentă, lupta organizată pentru drepturi. De ce în România demonstrațiile indignaților au fost așa de slabe? De ce în Republica Moldova au lipsit cu desăvârșire? Ori poate suntem de acord că trebuie să plătim noi, cei mulți și oropsiți, greșelile și luxul unui infim procent de super-bogătași? Avem nevoie stringentă de cursuri de educație protestatară. Dacă mișcările de protest care zguduie din țâțâni capitalismul global vor duce la crearea unei noi ordini mondiale, ar fi frumos să ne simțim și noi autorii acestei ordini. Pentru ca să dăm peste cap handicapul eternei alergări după trenul Occidentului. (publicat în  http://www.gazetaromaneasca.com/comentarii/1799-la-ce-m-gandesc-atunci-cand-roma-arde.html)

KIRILL: UN PATRIARH ORI UN POLITRUK?

  DEZAMĂGIT DE RUSIA

A venit pe 8 octombrie în Republica Moldova de la Moscova ca să-și păstorească turma. Treaba lui, de ce nu ar face-o? Mitropolia Moldovei, vlădica Vladimir și atâția credincioși moldoveni sunt subordonații săi, poporul său spiritual. Vine să le spună o vorbă bună, să-i povățuiască cu duhul blândeții, să-i certe, presupun, pentru păcatele făcute. Căci iată, preoții moldoveni au păcătuit amarnic atunci când au dat jos menora evreiască din grădina publică din Chișinău, cu un an în urmă. Nu e bine să vă purtați ca niște huligani, fraților, arma voastră trebuie să fie doar cuvântul lui Hristos, le va zice Preafericitul nevrednicilor săi preoți. Și nu e bine să protestați împotriva islamului, că iată, noi în Rusia conviețuim de veacuri cu musulmanii... Și atunci de ce oare jurnaliștii de la anumite publicații și anumiți politicieni extremiști îi tot caută nod în papură Patriarhului întregii Rusii? De ce protestează că Kirill le încalcă suveranitatea? Papa Benedict, atunci când a vizitat credincioșii catolici din Spania, a încălcat suveranitatea Spaniei? O, moldovenii ăștia ai noștri sunt niște exagerați. Se iau de om pe degeaba.

Și cu aceste gânduri bune de respect față de un om ieșit din rândul muritorilor de rând, căci este păstorul unei imense comunități, celei mai mari comunități ortodoxe din lume, și este totodată reprezentantul unui popor care a dat lumii nume de mari celebrități, ei bine, cu aceste sentimente de prețuire, ziceam, am vrut să-l apăr pe Patriarh de exagerații mei compatrioți, care rareori nimeresc aurita cale de mijloc, mai ales toamna, când o apucă și pe două cărări odată. Și am început a mă documenta în vederea scrierii unui articol în care să fac critica criticii. Și în care să zic așa. Dați-i pace lui Kirill să-și facă treaba, băteți-vă mai bine ca să treacă legea anti-discriminare în parlament. Nu mai criticați atâta Sărbătoarea Vinului, această Octoberfest instituită pe timpul guvernării comuniste, că uite și aici în Italia există sagre de tot felul, un mod de promovare a produselor locale, așa e în capitalism. Se bea în cantități industriale, ziceți? Cu atât mai bine, va crește industria vinului!

Și deci am mers să mă documentez. Iată un video cu întâmpinarea Preafericitului la aeroport. E întâlnit de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove Vladimir. Dar și de Președintele Moldovei Marian Lupu. Onoruri maxime, deci. După părerea mea, Lupu ar fi trebuit să stea acasă, l-ar fi primit, eventual, pe Patriarh la Președinție. Nu, chestia asta nu-mi place de loc, uite, în timp ce Kirill dă un interviu, Lupu îi șede alături de pază cu figura sa de bodyguard robust, fără să spună o vorbă. Dar lasă, îmi zic, poate Patriarhul pune o vorbă bună pe lângă Medvedev și nu ne mai boicotează rușii vinurile. Uite și textul adresării Patriarhului către credincioșii adunați în scuarul Catedralei mitropolitane. Vorbește despre ispitele lumii moderne. Omul este învățat să pună preț pe bani, pe obiecte de lux, pe confort. Și se teme mereu să nu piardă bunurile pe care le are. E dominat deci de frică. Frica îi vine și de la propaganda dezlănțuită a violenței. Soluția? Doar iubirea desăvârșită, așa cum povățuiește și Ioan Bogoslovul, alungă frica. Iar această iubire desăvârșită este Dumnezeu! Adevărat, de acord, ce altceva ai fi vrut să spună acest om al lui Dumnezeu?

Iată-l pe Patriarh și la memorialul „Eternitate”, dedicat soldaților sovietici căzuți în timpul celui de al doilea război mondial pentru eliberarea Moldovei de fascism. Interesant, cum va aborda această vulpe bizantină un subiect istoric. Se va fi pregătit bine, va fi răscolit biblioteci întregi ca să se informeze cum sunt tratați eliberatorii sovietici de știința istorică din Moldova...

Mare mi-a fost însă surpriza să-l aud pe Preafericitul și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse îndrugând niște baliverne propagandistice din timpurile demult apuse pe când eram și eu elev sovietic cu cravată pionierească la gât. „Noi știm ce daune colosale a suferit Moldova, cum au fost nimicite multe localități, cum a fost distrus 70 la sută Chișinăul și câte mii de oameni au murit numai de aceea că voința malefică a cuiva a dorit înrobirea acestui popor. Dar nu le-a fost dat să se împlinească acestor planuri perfide și protivnice lui Dumnezeu. Noi știm cum poporul Moldovei s-a ridicat la apărarea hotarelor Patriei sale și știm ce sacrificii a adus...” Ah! Iată-i pe moldoveni eroi în 1941, luptând ca zmeii contra invaziei româno-fasciste!.. Poporul Moldovei, Preasfințite, rupt – de conaționalii dumitale – în 1940, cu forța, de la România, nu era încă educat în spiritul patriotismului sovietic și nu a manifestat nici un fel de eroism la apărarea „patriei” sovietice... Și, adresându-se veteranilor, Kirill, în loc să le mai dea vreo povață spirituală pentru dobândirea vieții veșnice, îi îndeamnă cu hotărâre să se angreneze în lupta ideologică: „Voi sunteți martorii reali ai eroismului poporului vostru. Și astăzi, când mulți tind să spună neadevăruri despre biruința voastră, voi sunteți nu niște monumente mute, dar niște oameni vii, care pot să mărturisească eroismul poporului, biruința poporului.”

Înaltstătătorul nu a rostit nici un cuvânt despre moldovenii care au luptat contra patriei sovietice, dar care erau și ei creștini ortodocși. Nici un cuvânt despre victimele represiilor staliniste. Nici măcar un îndemn la împăcarea creștinească. Nu-mi place deloc expresia „politruc bolșevic”, folosită în ultimul timp alandala, dar cuvântarea de la memorialul Eternitatea a Patriarhului cred că îl poate caracteriza mai degrabă pe un politruk bolșevic.

Dar nu are importanță! Pentru că oricum Marian Lupu l-a decorat pe Patriarhul Kirill cu cea mai înaltă distincție a țării – Ordinul Republicii.

„MEREDITH”, UN DELICT ITALIAN CU RĂSUNET INTERNAȚIONAL

 CE POT FACE STUDENȚII DE LA ERASMUS

Meredith Kercher

Perugia este un oraș din Italia centrală, unde există o universitate pentru studenții străini. Care vin din toată lumea, mai ales prin proiectul Erasmus. Și care nu întotdeauna au o viață virtuoasă. Alcoolul, drogurile, localurile de noapte îi atrag de multe ori pe tineri pe calea pierzaniei. Omorul studentei Meredith Kercher este legat în bună măsură de aceste realități.

Terminat la 3 octombrie cu achitarea acuzaților, procesul Kercher a fost urmărit în Italia cu un viu interes. Italianul Raffaele Sollecito a fost unul din inculpați. Dar a stârnit pasiuni puternice și în Statele Unite, și în Marea Britanie. O altă innculpată în proces a fost americanca Amanda Knox. Iar victima, Meredith Kercher, era englezoaică. Prin urmare, procesul a avut un larg răsunet internațional. Americanii și englezii au criticat de la bun început metodele cu care justiția italiană a realizat ancheta și mediatizarea excesivă a procesului, cu camere de luat vederi chiar în sala judecății. Și, deoarece încetul cu încetul americanii au devenit susținători fierbinți ai inculpatei Amanda Knox, procesul a devenit pentru ei o chestiune de orgoliu național. A o apăra pe Amanda însemna a apăra America. Și iată de ce astăzi în Italia sunt mulți cei care se întreabă: dar oare procesul nu a fost falsificat din rațiuni de politică internațională? Oare Amanda Knox nu a fost achitată decât pentru a nu-l supăra pe „fratele mai mare”? La Perugia, pe 3 octombrie, în fața tribunalului care urma să pronunțe sentința, aștepta o mulțime de oameni, printre care și sute de jurnaliști din toată lumea. Atunci când, la 21.45, a fost pronunțată sentința, lumea a început a striga „Rușine!”, „Rușine!”, nefiind de acord cu achitarea celor doi.

Dacă sunt cu adevărat nevinovați, cum s-au declarat întotdeauna, Amanda și Raffaele trebuie admirați pentru bărbăția cu care au suportat interogatorii, procese și patru ani de închisoare. Auzind verdictul „nevinovată”, Amanda a izbucnit în lacrimi. Lui Raffaele nu-i venea să creadă. A doua zi Amanda a zburat de la Roma la Seattle. Raffaele a zis că dorește să vadă cât mai degrabă marea.

CRONOLOGIA PROCESULUI „MEREDITH”

1 noiembrie 2007. Meredith Kercher este ucisă, în propriul apartament, cu o lovitură de cuțit la gât. Corpul este găsit la 2 noiembrie, în dormitor, acoperit cu o plapumă de puf.

6 noiembrie 2007. Sunt arestați Amanda Knox, Raffaele Sollecito și Patrick Lumumba Diya. Amanda e o studentă americană de 20 de ani, din Seattle, care locuia împreună cu Meredith și studia la Universitatea pentru Străini din Perugia. Sollecito e un student italian din Puglia, de 24 de ani, care are de câteva săptămâni o relație cu Amanda. Lumumba, de 38 de ani, originar din ex-Zair, locuiește în Umbria din 1988 și este proprietarul unui pub, în care lucra împreună cu Amanda. Muzician în timpul liber, Lumumba mai are și o prietenă poloneză și un copil de la aceasta. Tustrei se declară inocenți. Dar Amanda îl învinuiește pe Lumumba. Acesta susține că în timpul în care s-a petrecut omorul el se afla în localul său, alibi confirmat de un profesor universitar.

15 noiembrie 2007. Pe un cuțit de bucătărie din casa lui Raffaele Sollecito expertiza judiciară descoperă urme de ADN ale Amandei Knox și ale lui Meredith Kercher. Apare un nou inculpat, Rudy Hermann Guede, de 21 de ani, un originar din Coasta de Fildeș, adoptat de mic copil de o familie din Perugia. E învinuit de omucidere în circumstanțe deosebit de grave și viol.

20 noiembrie 2007. Patrick Lumumba este eliberat, în timp ce Rudy e arestat în Germania, unde încercase să se ascundă. La 6 decembrie Rudy e transferat în Italia.

1 aprilie 2008. Curtea de Casație respinge cererile de recurs prezentate de Amanda, Raffaele și Rudy. Există pentru toți trei pericolul că ar putea fugi, altera dovezile sau repeta delictul.

27 mai 2008. Judecătorul de pace din Perugia Claudia Matteini închide dosarul penal al lui Patrick Lumumba Diya. Dosarele Amandei Knox și al lui Raffaele Sollecito sunt trimise în judecată, cu acuzația că ar fi ucis-o pe Meredith Kercher din motive futile. Rudy obține judecarea prin procedură abreviată.

18 octombrie 2008. Procuratura din Perugia cere închisoare pe viață pentru Guede și trimiterea în judecată pentru Amanda Knox și Raffaele Sollecito. Pe 28 octombrie Rudy Guede obține 30 de ani de detenție în loc de închisoarea pe viață.

18 ianuarie 2009. Începe procesul de treapta întâia al Amandei și al lui Raffaele.

5 decembrie 2009. Curtea de Jurați din Perugia îi condamnă pe Amanda Knox la 26 și pe Raffaele Sollecito la 25 de ani de închisoare. Cei doi au evitat în felul acesta închisoarea pe viață, cerută inițial de procurori. Lui Rudi Guede pedeapsa i se reduce de la 30 la 16 ani de închisoare. Pe 4 martie 2010 sunt depuse motivările sentinței de treapta întâia pentru Amanda și Raffaele: au ucis-o pe Meredith dintr-un impuls „erotic, sexual, violent”. Iar Guede le-ar fi acordat „o asistență deplină”. Pe 16 decembrie Curtea de Casație confirmă condamnarea lui Rudy și astfel pedeapsa sa devine definitivă.

18 decembrie 2010. Curtea de Apel a Tribunalului din Perugia acceptă recursul făcut de avocații lui Raffaele și Amanda cu privire la o nouă expertiză de ADN asupra cuțitului considerat a fi arma crimei și asupra sutienului lui Meredith.

29 iunie 2011. Expertiza răstoarnă actul acuzării. Probele de vinovăție ale Amandei și ale lui Raffaele „sunt insuficiente”.

3 octombrie 2011. Amanda Knox și Raffaele Sollecito sunt achitați și își recapătă libertatea după 4 ani de închisoare. Amanda primește o condamnare la 3 ani de închisoare, deja ispășită, pentru a-l fi calomniat pe Patrick Lumumba.

SCOATEȚI-VĂ COLȚII!

Un articol de Irena Cara ( „Gazeta Românească”, 30 septembrie 2011), foarte bun și pentru diaspora moldovenească

Ne constituim în asociaţii, partide, sindicate, camere de comerţ. Toţi se vor reprezentanţii "comunităţii", fără ca cineva să-i fi recunoscut ca fiind reprezentativi, fără ca această comunitate să existe, în adevăratul sens al cuvântului. Toţi se prezintă ca cei mai tari şi mai mari, cei mai capabili, cei mai cei, e o luptă de putere crâncenă, gelozii, denigrări… Nu mai e mult şi vom înfiinţa şi un Parlament al României pe meleagurile italiene. Atunci să vezi bătaie!
Toţi îţi promit marea cu sarea, că îţi vor apăra drepturile, că îţi vor rezolva problemele, mai mici sau mai mari, ba unii chiar îţi dau iluzia că vor schimba Constituţia italiană în favoarea ta, românule! Îţi vorbesc despre identitatea ta de român, ca şi cum românii ar fi creaţi pe bandă, clonaţi cu acelaşi ADN, cu aceeaşi inteligenţă (excepţională, se înţelege!), cu aceeaşi nobilitate sufletească şi aceeaşi poftă de pus umărul la muncă.
Cuvântul cheie e "integrare". Dar oare integrarea, în varianta pe care ei v-o propun, nu înseamnă separatism, izolare? Când se aude de vreunul care s-a integrat cu adevărat, pentru că vorbeşte (corect) limba ţării în care trăieşte, face politică în partidele ţării în care trăieşte, îşi deschide o activitate care nu pune limite naţionalităţilor, e indiferent la crimele şi violurile colegilor lui de naţionalitate, pentru ca nu le-a comis el, sau nu i se umflă pieptul de mândrie pentru cei care au succesele lor personale, pentru că el nu are nici un merit în asta, e arătat cu degetul, batjocorit, "a uitat de unde a plecat".
Citind presa, afli de români care îndură multe la locul de muncă şi care cred că dacă se spune povestea lor în ziare, şi-au rezolvat problemele. Aşteaptă salvarea de undeva de sus. Au uitat că Superman e doar un personaj imaginar! Nu-şi iau destinul în mâini, ducându-se unde trebuie, ca să-şi obţină drepturile pe care le au. Pentru că le au! Unii ştiu, alţii nu. Dar şi printre cei care ştiu, foarte puţini au obiceiul de a-şi rezolva singuri problemele, marea majoritate aşteaptă să i le rezolve comunitatea, sindicatele, partidele româneşti… sau să afle poliţia de ei şi să-i salveze din sclavie!
Unii români au venit în Italia fără să aibă nici măcar o cunoştinţă, au venit când în Italia majoritatea străinilor erau marocani, albanezi, nu români; au dormit pe băncile parcurilor, au mâncat pe la Caritas, încet încet, s-au pus pe picioare şi şi-au construit o situaţie. Singuri.
Apoi a venit valul… Dintr-o dată, am devenit neputincioşi, nu mai putem face nimic, dacă nu ne unim, dacă nu punem destinul în mâinile vreunei noi asociaţii "reprezentative", dacă nu ne înscriem în cutare partid, unicul mântuitor al neamului. Ori uniţi, ori morţi. Morţi vii, zombies, care îndură luni în şir pentru că nu primesc salariul şi n-are cine să-l ceară în locul lor, care sunt discriminaţi pe statul de plată, dar n-are cine să denunţe din partea lor, care îmbogăţesc "caporalii" care îi trimit pe câmpuri la sclavie, dar n-are cine să facă grevă în locul lor.
Suntem comunitari, de câţiva ani buni. Ne declarăm superiori în orice domeniu, pe la orice colţ de stradă sau de reţea de socializare. Dar românii au luat locul negrilor de la Rosarno. Acei negri care n-au mai vrut să fie sclavi şi au făcut o revoltă de au vuit ziarele şi telejurnalele italiene. Da, exact, ei, extracomunitarii care şi-au dat în vileag clandestinitatea, fără a le fi frică de expulzare. Iar de unii români se citeşte prin ziare că au fost salvaţi de poliţia care, cine ştie cum, probabil dintr-o coincidenţă, a aflat că sunt sechestraţi nu ştiu unde.
Dragi români, unde vă e identitatea? Nu, nu la identitatea românească mă refer, e o expresie prea uzată, ca şi urechile celor care o aud la orice pas. La identitatea individuală mă refer. Aveţi nevoie de baby sitter? Aveţi nevoie de carnet de membru de partid, ca să vă cereţi drepturile sau salariile? Aţi uitat, cumva, "de unde aţi plecat"?
Nu mai suntem pe vremea partidului comunist care "dădea de toate", doar dacă aveai carnetul roşu! Scoateţi colţii, suflecaţi-vă mânecile, luaţi- vă destinul în mâini şi rezolvaţi-vă problemele, ca nişte adulţi responsabili. Există deja sindicate, asociaţii, organizaţii care, fără să vă ia un ban şi fără să vă facă membri, vă ajută, vă îndrumă, vă învaţă. Există organe de poliţie, există avocaţi voluntari, există "Telefono rosa", există oficiul de antirasism… Nu e adevărat că sunteţi bătuţi, exploataţi, discriminaţi pentru că nu vă uniţi în organizaţii româneşti. Aveţi drepturi, dar nu vi le aduce nimeni acasă, pe tavă, trebuie să vă zbateţi voi ca să le obţineţi!
Sunteţi bătuţi, exploataţi, discriminaţi pentru că o permiteţi voi, ca indivizi! Vă pasionează asociaţionismul sau politica? Uniţi-vă în orice vreţi, dar nu mai aşteptaţi să vă rezolve alţii problemele!

Alberto Basciani ne invita la prezentarea filmului "Stefan Delureanu - o istorie, Istoria"

Institutul Italian de Cultură "Vito Grasso" din Bucureşti
vă invită
vineri, 7 octombrie 2011, la ora 18.00 (Aleea Alexandru 41, Bucureşti)
la prezentarea filmului
Ştefan Delureanu - o istorie, Istoria

Documentarul, prezentat în premieră la Institutul Italian de Cultura "Vito Grasso" din Bucureşti, este construit în jurul unui interviu - realizat în iunie 2010 - cu istoricul Ştefan Delureanu, cercetător atent al mişcării Risorgimento din Italia şi traducător al unor autori importanţi din literatura italiană. În interviu Delureanu parcurge etapele semnificative ale vieţii lui: de la tinereţea lipsită de griji la Mangalia, printre artişti şi în mijlocul unei populaţii cosmopolite, la anii grei de detenţie şi muncă silnică mai întâi în Dobrogea, apoi în Moldova, până la studiile risorgimentale şi la dificila tranziţie postcomunistă. Pe parcursul povestirii, experienţele personale se împletesc cu evenimentele ce au caracterizat secolul trecut. Rezultatul este o frescă fascinantă, dar în acelaşi timp înspăimântătoare, a istoriei secolului al XX-lea din care emerge portretul unui om coerent care nu a renunţat niciodată la idealurile şi la vocaţia sa de istoric.
Documentarul, care a avut la bază o idee a lui Alberto Basciani, a fost realizat de Edoardo Inglese şi a beneficiat de susţinerea Departamentului de Studii Internaţionale al Universităţii Roma TRE (DIPSI) şi a Institutului Italian de Cultură "Vito Grasso" din Bucureşti. La realizarea documentarului au contribuit: Centro Romeno Italiano di Studi Storici(CeRISS), Associazione Italiana di Studi del Sud-Est Europeo (AISSEE) şi Associazione Italiana Studi di Storia dell'Europa Centrale e Orientale (AISSECO).