LA CE MĂ GÂNDESC ATUNCI CÂND ROMA ARDE

  TREBUIE SĂ LUĂM ȘI NOI EXEMPLU

Am admirat foarte mult și cu diferite prilejuri demonstrațiile de protest de la Roma. Mi-a plăcut veselia și muzica care le animă, costumele colorate ale unora, dansurile altora, bufonadele improvizate. Erau total diferite de demonstrațiile de susținere ale regimului sovietic, la care, constrâns cu discreție, participasem și eu în tinerețe, dar se deosebeau și de ce văzusem la demonstrațiile de protest din Chișinăul anilor 1988-1989. Demonstrațiile de la Roma mi-au părut mai pline de lumină și umanism. Am văzut în ele libertatea responsabilă a oamenilor, libera inițiativă a cetățenilor.

În legătură cu demonstrația indignaților de la 15 octombrie, m-am gândit și la aceea cum se pune la cale, la modul concret, o astfel de acțiune. Pentru că nu poți organiza o manifestare populară de proporții, cu participarea a mii și mii de persoane venite din toate orașele Italiei, fără o minimă pregătire prealabilă. O demonstrație de protest nu se improvizează cu ușurință. Prin urmare, mi-am zis, s-a lucrat. Au fost scrise sute de lozinci și pancarde. Au fost confecționate măști și costume. Au fost pregătite din timp cuvântări și sloganuri bune de strigat din mers. Au fost pictate caricaturile lui Berlusconi, pentru ca omul să-și poată vărsa furia scuipându-le ori lovindu-le. Pentru toate lucrurile astea s-au cheltuit niște bani. Apoi e de imaginat că, pentru a ajunge la Roma, au fost plătite autobuse și bilete de tren. Au lucrat deci sindicatele, centrele sociale, voluntarii. Mă uitam la televizor cum un băiat trucat ducea pe umeri o coșcogea sferă de carton, simbolizând globul pământesc. Nu m-a interesat atât ce vroia el să spună cu alegoria sa, cât m-a mirat munca la care s-a autocondamnat pentru a confecționa oul de carton! Pe care l-a purtat apoi în spinare la demonstrație! Să faci așa ceva în numele unor idealuri sociale, să renunți de dragul oului tău la un film ori la o bere cu amicii – nu, nu e puțin! Oamenii deci au muncit sârguincios.

E drept că eforturile lor și pașnicele intenții de a protesta împotriva capitalismului hrăpăreț de ziua mondială a „indignaților”, au fost vanificate de așa-zisele grupuri de „violenți”, „black bloc”. Grosul demonstranților venise la Roma să vestejească prin cuvânt guvernul, băncile, multinaționalele. „Noi suntem 99%, voi – 1%!” „Criza, dacă a fost generată de finanțiști, tot ei s-o plătească!” „Mai întâi omul, apoi profitul!” O seamă de tineri însă și-au tras pe cap cagule și căști sau și-au acoperit jumătate de față cu fularul și s-au dedat distrugerilor. Automobile incendiate, vitrine de bănci și magazine spulberate în țăndări, cazărmi atacate cu pietre din caldarâm. O statuie a Madonei, doborâtă la pământ de pe un soclu și lovită cu picioarele. Aproape ca la Eminescu: „Sfărmați statuia goală a Venerei antice... O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți ca să vedeți ce bine prin bine o să ias'...”

Poliția și carabinierii, care erau concentrați mai ales în jurul clădirilor de stat și guvernamentale, au reacționat cu întârziere. „Revoluționarii” cu cagule au întâlnit forțele de ordine cu o ploaie de pietre, au avariat și incendiat mașini ale poliției. Iar în felul acesta adevăratul protest, pentru care se pregătiseră timp de săptămâni sute de oameni, a fost împins pe planul doi. Scena a fost ocupată de gherila urbană. Iar jeturile din tunurile de apă ale poliției au lovit și în demonstranții pașnici. Care, spre onoarea lor, s-au detașat de violenți, le-au strigat „fasciștilor!”. Dar nu s-au luat de piept cu ei.

Ei bine, m-am întrebat, demonstrația pașnică a fost minuțios pregătită, dar oare gherila este o pură improvizație de moment? Faptele dovedesc că nu. Căștile de motociclist, cagulele, bâtele, petardele au fost pregătite din timp. Se zice că și pietrele. Deci, au fost activi în pregătirile lor atât „bunii”, cât și „răii”.

Nu vreau să fac divagații cu privire la aceea cât este de răspândită violența în societatea italiană, divizată convențional în fasciști și comuniști, vreau însă să subliniez activismul social mai inainte de toate. Atunci când îți sunt călcate drepturile, trebuie să protestezi. Dar nu poți ieși la protest în stradă singur. Trebuie să te unești cu mai mulți. Deci, cineva trebuie să organizeze, să lămurească situația celor care o ignoră sau n-o înțeleg. Cineva care este țesătura intimă a societății, sarea ei, detonatorul ei. Dacă o societate este străbătută de acești nervi vii care reacționează promt la orice zguduire, atunci ea este vie și sănătoasă. Italia, cu toate defectele ei, îmi pare vie. România, Republica Moldova sunt încă amorțite.

Noi parcă am aștepta eliberarea din altă parte. Am ieșit din feudalism târziu și a trebuit să alergăm din urma Europei ca să ne conformăm la standardele ei. Asta a făcut să apară fenomenul „formelor fără fond”, de care a vorbit și Eminescu. Atrași în orbita sovietică, a trebuit să ne adaptăm iarăși la niște reguli impuse de alții. Astăzi încercăm să ne încadrăm în Occident, îi imităm formele, dar se pare că nu i-am priceput încă conținutul. Iar conținutul este lupta. Lupta permanentă, lupta organizată pentru drepturi. De ce în România demonstrațiile indignaților au fost așa de slabe? De ce în Republica Moldova au lipsit cu desăvârșire? Ori poate suntem de acord că trebuie să plătim noi, cei mulți și oropsiți, greșelile și luxul unui infim procent de super-bogătași? Avem nevoie stringentă de cursuri de educație protestatară. Dacă mișcările de protest care zguduie din țâțâni capitalismul global vor duce la crearea unei noi ordini mondiale, ar fi frumos să ne simțim și noi autorii acestei ordini. Pentru ca să dăm peste cap handicapul eternei alergări după trenul Occidentului. (publicat în  http://www.gazetaromaneasca.com/comentarii/1799-la-ce-m-gandesc-atunci-cand-roma-arde.html)