UN EMBARGO CU DESCHIDERE SPRE IMMANUEL KANT

            Embargoul rusesc la importul vinurilor moldovenești, la început doar o amenințare, iar mai apoi confirmat pe bune de Rospotrebnadzor,  a stârnit un val de reacții. Presa moldovenească a arătat caracterul politic al acestei măsuri, iar patrioții noștri au avut încă o dată bunul prilej de a înfiera Rusia și politica ei imperialistă. Pe rețelele de socializare s-au postat nenumărate fotografii cu vinuri moldovenești și s-au dat mii de like-uri la sticle și pahare pline. Europa și România au solidarizat frățește cu butoaiele de la Cricova și Purcari.

            Totodată, războiul comercial pe care ni l-a declarat încă neconstituita Uniune Vamală a Eurasiei, pune într-o lumină foarte clară hibele industriei noastre de vinuri și ale politicii statului în domeniu, precum și deficiențele noastre mai puțin politico-economice.

            A fost anume Uniunea Sovietică creatoarea viticulturii noastre. Anume în timpurile sovietice au apărut faimoasele beciuri de la Cricova și de la Mileștii Mici. Am produs însă băuturi pentru Rusia, o țară care consuma în mod tradițional vodcă și care privea vinul ca pe „o acreală”, „kisleatina” fără sens. După vodcă, se preferau vinurile tari și dulci. Desigur, lucrurile s-au mai schimbat cu timpul, și rușii au învățat să aprecieze încetul cu încetul vinurile seci. Dar felul de a bea al rușilor a determinat calitatea exporturilor noastre. Și dacă e adevărat că astăzi rușii se supără pe nedrept pe băuturile noastre apoi este tot atât de adevărat că în Rusia au fost trimise în trecut și cantități colosale de băuturi de o calitate dubioasă. Dar felul de a bea al rușilor ne-a influențat și pe noi. La început în Rusia țaristă, apoi în Rusia sovietică. Vodca rusească nu a fost rea. Numai că avea 40 de grade. Și se vindea cu suta de grame și în magazinele sătești. La nunți și petreceri era ceva obișnuit ca să se bea mai întâi, cu mâncărurile reci, 2-3 sute de grame de vodcă, iar mai apoi, cu mâncărurile calde, să se treacă la vin, cu paharele de 200 de grame. Nu se prea obișnuia să sorbi din pahar de mai multe ori, trebuia băut deodată, cu atât mai mult că se întâmpla de multe ori ca mai multe persoane să bea din același pahar.

            Deci, este clar că problema vinului nostru e una ce ține de educație în primul rând. Trebuie să educăm băutorul rus, să nu-l lăsăm la discreția lui Putin, prin campanii de publicitate energice, prin promovări ingenioase. Și trebuie să educăm băutorul nostru național. S-a zis pe bună dreptate că, dacă locuitorii Moldovei ar bea mai mult vin, producătorii noștri nici nu ar avea mare nevoie de a exporta. Din nefericire, consumatorii moldoveni dau preferință, din ce în ce mai mult, votcii și berii. Dacă statul ar dori să protejeze viticultura, ramură cu adevărat strategică pentru țara noastră, atunci ar trebui să impună impozitări mai ridicate pentru băuturile netradiționale. Iar prețurile vinurilor noastre s-ar putea să fie mai maleabile, sunt prea mari. Aici, în Italia, găsești vinuri mai ieftine decât în Republica Moldova, și modalități de comercializare mai îndrăznețe. Un italian din Moldova, Nicola Baldassare, se plângea că nu găsește în Chișinău un local de unde să cumpere vin la litru, „sfuso”, degustându-l în prealabil, pentru că de multe ori i se întâmplă să cumpere vin îmbuteliat care „è una porcheria”. Apoi, Sărbătoarea Vinului, nou instituita tradiție, e foarte bună, dar nu trebuie să se reducă la Chișinău. Și nu trebuie să se facă numai într-o zi a anului. Vinurile sunt produse locale, care depind de caracteristicile zonelor de unde provin. Se fac vinuri nu numai la Cricova și Purcari, dar și la Orhei, și la Rezina. Și acele vinuri trebuie să aibă un nume, o cramă de proveniență și, mai ales, un drum asfaltat care să ducă spre ele. Apoi avem nevoie de intelectuali care să facă filozofia vinului, să ne spună cu ce merge mai bine un anume vin, cu carne ori cu pește, cu brânză și mămăligă ori cu pâine și nuci, așa cum face de exemplu Bruno Vespa în „Panorama”. Apropo de pâine. Italienii de la Chișinău denunță și proasta calitate a pâinii moldovenești, departe mult de mărcile „casareccio”, „pan di macina”, ori „a lievitazione naturale”.    Un alt italian din Moldova, Carlo Policano, mare apreciator al vinului în genere și suporter al vinurilor noastre, scrie că, dincolo de punctele slabe pe care le are sectorul vitivinicol moldovenesc, ar trebui să înțelegem că vinul trebuie să exprime un mesaj autentic al respectării regulilor, al bunei educații, al comunicării. Iar vinificatorii moldoveni, uniți într-o echipă, trebuie să aibă ambiția și orgoliul de a fi ei primii.

            La toate aceste „trebuie” de mai sus, mai trebuie însă de adăugat încă un „trebuie”. Trebuie să interzicem strict ca în orice restaurant și în orice crâșmă unde se consumă vin să aibă loc discuții cu privire la filozoful german Immanuel Kant. Mă veți întreba de ce. De aceea că în orașul Rostov, după cum anunță presa rusească,  din cauza lui Kant a fost împușcat un om. Un cetățean rus a intrat într-o dugheană să cumpere ceva. Așteptându-și rândul, a intrat în discuție cu alt cetățean, cu privire la filozofia lui Kant. Aveau păreri foarte deosebite. A izbucnit o ceartă, cearta s-a transformat în luptă corp la corp, lupta a culminat cu aceea că unul din ruși a scos revolverul din buzunar și l-a împușcat pe celălalt. Din fericire, victima filozofiei a rămas în viață. Totuși, ce legătură are vinul cu Immanuel Kant? Nicio legătură. Am avut pur și simplu plăcerea de a împărtăși cititorului un fapt divers. E ceva frumos în a te bate în numele lui Kant, nu? Ori în numele lui Eminescu, lui Blaga. Cum e mai nobil să mori, electrocutat la furat cupru ori împușcat în numele lui Eminescu?