NU CREDEAM…

                Chiar atât nu credeam ca să fiu vreodată

         Energizat la extrem, ca într-un caz de maxim dopaj,

         De un cuvânt cu utilizarea larg banalizată,

         Un franțuzism din două silabe – garaj.

         Îmi sună sublim, precum în tinerețe cuvântul eseu,

         Ori cuvintele odaliscă și voluptate,

         E poate mai frumos chiar decât însuși cuvântul Orfeu

         Și decât tablourile lui Vasili Kandinski, toate.

         Un garaj e o pistă. Dar cu consoane interne sonore,

         Din care să te lansezi ca un meteor în spații,

         Să urci în mașină și să ridici colbul timp de ore și ore

         Pe drumurile cu gropi ale celei mai sărace nații.

         Să te-ntorci apoi obosit și, intrat cu mașina-n garaj,

         Să descarci pe cimentul prăfos și pe-alocuri murdar de ulei

         Vinuri ușoare de Cricova, brânză de oaie, și ceapă, și praj,

         Și o scândură – bună! – găsită în drum la Orhei.

         Să arunci apoi o dulce privire mângâietoare

         Nu la stele în spații, nu în poeticul, cosmicul gol!

         Ci la polițele cu fel de fel de căcaturi folositoare,

         La chei și șuruburi, la șlanguri, la sticlele cu tassol.

         … Ce e garajul, această iubire târzie din piatră și cotileț?

         E o dulce ispită care te-nșală și-ți fură lumina?

         Băi, dacă nu-mi fac garaj, îi kaneț și-i pizdeț.

         Vreau un garaj ca să am un’ să bag mașina.