Visualizzazioni totali

sabato 19 gennaio 2013

Gérard Depardieu, strâns la perete de Andrei Pleșu


  

Am urmărit cu interes presa moldovenească și cea românească scriind despre cum a adoptat Gérard Depardieu cetățenia rusească. Francezul supărat pe fisc a fost condamnat fără drept de apel, de majoritatea jurnaliștilor. Dar lucrul acesta a fost făcut nu din compătimire pentru fiscul francez păgubit, ci mai degrabă pornind de la un conformist sentiment antirusesc. Nu-i vorbă, nu ai cum să-l lauzi pe Depardieu pentru susținerea reacționarilor ruși care le-au condamnat pe fetele de la Pussy Riot. Ori pentru vizita la Kadârov în Cecenia. Dar asta, gândesc, nu înseamnă să-l anulezi pe Depardieu ca om și ca fenomen cultural. Sau să te faci a nu vedea enormele sale dimensiuni, și nu vorbesc despre cât cântărește. Sau, aș îndrăzni să zic, să caricaturizezi Rusia.

Am citit și articolul „Să ne facem ruși” al lui Andrei Pleșu. Și mi-a părut rău că unul din majorii intelectuali români de azi poate cădea cu ușurință în plasa unei rusofobii  prost mascate. Scrie Pleșu: „ De la Romain Rolland (pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand (într-o primă fază), sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune sovietică. ” Îmi par cam deplasate aceste ironii. 

 Dragostea dintre Rusia și Franța e ceva mai veche. Încă Petru cel Mare chemase arhitecți francezi pentru edificarea Petersburgului. Cu vremea, fascinația Franței a devenit puternică de-a binelea. În Epoca Luminilor, Voltaire și Diderot erau în relații foarte bune cu țarina Ecaterina ll; primul era plătit de împărăteasa Rusiei ca consilier, iar Diderot primea efectiv un salariu, ca să se ocupe de completarea bibliotecii Ecaterinei. Paradoxal, campania lui Napoleon în Rusia i-a împrietenit și mai tare pe ruși și francezi. Cel ce citește „Război și Pace” de Tolstoi vede că ofițerii ruși vorbeau între ei franțuzește, erau foarte europeni prin spirit. Odată Franța învinsă, trupele rusești staționează un timp pe teritoriul ei, timp în care microbii revoluției franceze vor infecta ofițerimea și se vor crea astfel premisele mișcării decembriste de la 1825. O sumedenie de soldați ruși simpli, țărani iobagi în țara lor, vor dezerta în acel timp și vor rămâne pentru totdeauna în Franța. Francezii nu i-au urât pe ruși, iar în limba franceză a rămas de atunci cuvântul „bistrot”, de la cazacii care cereau ceva de băut în grabă, adică „bâstro” în rusește. În tot secolul 19 există o relație foarte bună între Rusia și Franța, care continuă în secolul 20. Revoluția rusească, cu toate că o punem de obicei în legătură cu filozofia germană, a fost de fapt provocată de aceiași microbi ai revoluției franceze. Și desigur, intelectualii francezi de stânga au privit-o cu interes și admirație de multe ori. I-au dezamăgit însă formele semi-asiatice, despotice, pe care le-a căpătat această revoluție. Totuși, nu marxism-leninismul sovietic i-a sedus pe francezi. Tot așa cum nu i-a sedus mai înainte țarismul.

Rușii au fermecat Europa prin marea putere și originalitate cu care au repetat ideile și ideologiile europene, prin sălbăticia lor primordială, dar și prin umanitatea lor. Preluând creștinismul, iluminismul, comunismul, le-au plămădit și răsplămădit în felul lor, după care le-au oferit din nou Europei. Uneori, Europa a rămas încântată. Alteori s-a îngrozit. Rușii sunt deci europeni. Și să nu uităm că în țările române mari cantități de Europa au fost traficate dinspre ruși, iar Milescu Spătaru și Cantemir au cerut și ei, într-un anume sens, cetățenia rusească.  Popor mare, rușii au avut relații intense cu țările din vestul Europei. Cu Petru cel Mare, de exemplu, au venit în Rusia sumedenie de prusaci, ca să-i civilizeze tehnic și militar pe rușii care rămâneau în urmă de trăsura progresului. Lexicul tehnic și cel militar rusesc conțin deci sumedenie de termeni germani. Și, chiar dacă s-au bătut în două războaie sângeroase, rușii și nemții se simpatizează reciproc. Tot așa stă treaba cu italienii. Îmi pare că cel mai tare i-au urât pe ruși popoarele mici care nu au știut să discute cu ei de pe poziții de egalitate. Țările baltice, Polonia, România. Și e de fapt natural să ai anumite prejudicii împotriva unui popor care a venit de mai multe ori peste tine, te-a călcat în picioare, te-a furat, te-a deportat, după care a avut  pretenția să te cultive și culturalicește.

Dar cred totuși că Andrei Pleșu degeaba îi ia în derâdere pe francezii filoruși și filocomuniști. Mă rog, că aceștia au fost mai promoscoviți decât confrații lor comuniști din alte țări, din Italia, de exemplu, e adevărat, dar trebuie să nu uităm că în timpul războiului rece stânga europeană a avut nevoie de simbolul primului stat al muncitorilor și țăranilor din lume. Iar dialogul stângii europene cu rigidul sistem comunist sovietic nu trebuie considerat un simplu raport de subordonare și trădare a idealurilor libertății; a fost și un prilej de cunoaștere reciprocă, de încântare sau descântare. Cât de frumos vorbește despre relația Italia-Urss filmul lui Luigi Comencini „Il compagno don Camillo”! Și cât de simpatică este, în acest film, neglijarea ideologiilor în favoarea simplelor gesturi omenești.


 Pe când Pleșu vrea să-l strângă la perete pe Depardieu anume cu ideologia, cu corectitudinea politică! Depardieu, după Pleșu, „face pipi pe Katyn, pe milioanele de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe toate victimile puşcăriilor comuniste din răsăritul european ocupat de armata sovietică, sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna Stepanovna Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!”

Mda, domnule Pleșu.  Îmi imaginez ce critică i-ați fi făcut și lui Ion Creangă, de-ați fi trăit pe vremea ceea, pentru povestea „Ivan Turbincă”, în care este creat chipul simpatic – și deci politicește incorect – al Rusului. Aș vrea să zic că Depardieu este și el un fel de Creangă, un țăran cam grosolan căruia îi place să bea ca Setilă și să mănânce ca Flămânzilă, pe care îl doare în cot de corectidudinea politică, care mai râgâie inoportun ori scapă câte-o petardă, care mai pune mâna la fundul unei madame,  dar care are totuși o umanitate debordantă și un talent de speriat. Se poate ca unora mai delicați să nu le placă, dar nouă, ăstora care suntem mâncăcioși, bețivi, stricați și incorecți, Depardieu ne place. Și solidarizăm cu el.

Și îmi face o mare plăcere să aflu că italienilor nu le-a trecut prin gând să-l judece aspru pe Depardieu. Mi-a plăcut mult articolul „Immensamente Gérard” de Annalena Benini în „Il Foglio”, în care se scrie că chestiunea cetățeniei nu e relevantă. Depardieu este francez prin tot ce a făcut și face, prin filmele sale, prin limba sa, mai fiind pe de-asupra și un comerciant, un întreprinzător, un țăran francez. Iar pe Vladimir Putin l-a târât fără voia lui în istoria artei. Cum să-l judecăm pe Gérard? Da, e lăudăros, mincinos, bețivan,  huligan, seducător, mistic, iresponsabil etc., e lipsit de măsură în toate. E capabil să bea șase sticle de vin pe zi, să adoarmă în timp ce-și conduce motocicleta și să nimerească în spital cu picioarele rupte și plămânii perforați. Dar tot el, Depardieu, apare după aia pe platoul de filmare, proaspăt ca un trandafir, și face film după film…

 S-a dus la Putin? A declarat că iubește sufletul rusesc și violența sentimentelor sale? A trântit declarații năucitoare despre opoziția rusească? Să-l lăsăm în pace. Cine știe ce rol și-a inventat?! Că doar Depardieu este un actor. Iar prejudiciile Dumneavoastră contra rușilor (și poate o anumită gelozie secretă) le înțeleg, domnule Pleșu. Dar nu le împărtășesc.

5 commenti:

  1. Despre Victor Druţă şi sovietismul lui (partea I)

    În critica „Strângerii la perete a lui Depardieu” găsim, paragraf cu paragraf, chestiuni relativ nevinovate mustind însă de inexactităţi şi concepte fictive ce ţin de o mitologie propagandistică bolşevică, străină de profesionalism.

    A spune că V. DRUŢĂ „scrie mişto” este, poate, o glumă bună! Personal, tremur de indignare şi clocotesc de mânie văzând încă un pion de origine română pe vastul front al promovării ghemului de interese ce derivă din ocuparea Basarabiei şi din “naşterea unei noi naţiuni”. Pionul, însă, fost unionist şi în prezent "trezit la realitatea" Матери России, luptă, ca de obicei, pe clapele unor instrumente retorice foarte primitive…

    În optica lui, să zicem că vine cineva (turcii, de exemplu) şi îţi vinde copilul, apoi acesta ţi se restituie, apoi cumpărătorul-hoţ şi-l ia singur încă odată şi peste ani te trezeşti cu puradelul la vecini în curte, îmbrăcat mai frumos, dar scuipând, înjurând şi vorbind ruseşte! Gata, nu mai este al tău! S-a născut un om nou! E altul!!

    Multe articole ale acestui mistificator conţin în fiecare paragraf cam două minciuni şi câte o “acrobaţie” logică -- de la sofisme până la substituirea subiectului în propoziţie, de la false opoziţii până la distorsiuni intenţionate şi deplasarea raporturilor cunoscute între fenomene istorice şi fapte militare, între sentimente, culturi, gesturi, aspiraţii şi vinovăţii... cuprinzând chiar şi afirmaţii proprii care se contrazic una pe alta:

    - în articolul d-lui Pleşu putem oare desluşi intenţia „de-al anula pe actorul Depardieu ca om şi fenomen cultural” în ciuda talentului său colosal? Putem vedea chiar intenţia „de-a caricaturiza Rusia”?! Sunt uimit!... Nici vorbă de aşa ceva! La Pleşu avem în mod clar o critică şi o obidă împotriva totalitarismului (de tip) sovietic, a crimelor lui şi a moralităţii celor care sunt dispuşi să uite aşa ceva. Se pare că ei “le uită” prin gesturile lor din prezent, acordând indirect o CAUŢIUNE unor apucături imperiale care au strivit naţiuni, clase sociale, mase de oameni... Atâta tot!... Dar discuţia trebuia adusă, nu-i aşa, pe terenul statalităţii Rusiei şi naţiunii ruse, şi nu pe cel al unui sistem şi al unei clasei politice care a iniţiat şi perpetuat aceste mârşăvii, beneficiind apoi de ele. Se vede chichirezul na turbinca?

    - ce face Pleşu?! „Cade cu uşurinţă în plasa unei rusofobii prost mascate ! “ Chiar aşa ? Desigur, rusofobia o fi un „prejudiciu” lipsit de întemeiere, o prejudecată, aşa, din senin. Şi mai e şi o capcană, o plasă în care Pleşu e prea slab să nu cadă sau din care e prea slab să poată ieşi! În realitate, Andrei Pleşu vorbeşte clar despre unii intelectuali francezi care au fost seduşi de marxism-leninismul în versiune sovietică. În plus, nu are nici o intenţie de a-şi masca vreo „fobie”! Unde e rusofobia?!!

    - admiraţia ţarilor, ţarinelor şi nobilimii ruse pentru Occidentul european şi, în particular, pentru valorile culturale ale Franţei sunt văzute de V. Druţă ca dovezi ale „dragostei dintre Rusia şi Franţa”... Ofiţerii ruşi vorbeau franceza şi erau europeni în spirit, e adevărat – dar „campania lui Napoleon în Rusia i-a împrietenit şi mai tare pe ruşi şi francezi”?! Avem aici o absurditate gogonată, alături de fapte reale, prezentate ca argumente pentru ceva ce nu ţine seama de clivajele sociale şi istorice din Rusia. Nobilimea era ruptă de mujicii mânaţi întru apărarea ţării atacate iar atacarea patriei, iată (!), în optica autorului, „i-a împrietenit şi mai tare pe ruşi şi francezi!” O afirmaţie de un comic fără egal!

    (va urma)

    RispondiElimina
  2. Despre Victor Druţă şi sovietismul lui (partea a II-a)


    - „Ruşii au fermecat Europa prin marea putere şi originalitate cu care au repetat ideile şi ideologiile europene”. Iată cum s-a lăsat Europa fermecată de ruşi! De ce?! Fiindcă au copiat-o, i-au repetat ideile într-un mod original, un argument suplimentar fiind şi „sălbăticia lor”! Logice argumente, n-am ce zice ! Aşa s-ar lăsa cucerită Europa şi de Republica Togo atunci când ar admira dansurile ei „sălbatice”?



    - autorul precizează că „...Totuşi, nu marxism-leninismul sovietic i-a sedus pe francezi” (sugerând că ar fi vorba de cultura şi sufletul rusesc care i-a sedus). În deschiderea articolului, însă, a afirmat că majoritatea jurnaliştilor l-au condamnat pe Depardieu fără drept de apel… Din ce cauză ?! „…pornind de la un conformist sentiment antirusesc !” Chiar aşa! Atunci, ce i-a sedus pe intelectualii francezi? Văd că nici marxism-leninismul sovietic şi nici dragostea culturală (deoarece acum, iată, ei trebuie să se conformeze unui „sentiment antirusesc” larg răspândit, se pare). D-l Druţă să se decidă odată, înainte de-a se contrazice pe sine!


    - Ţarii Rusiei aduc specialişti prusaci în tehnică industrială şi militară (pe bani şi din interes, desigur), iar apoi, „după două războaie sângeroase, ruşii şi nemţii se simpatizează reciproc”! Iată o absurditate comică pusă lângă un adevăr iniţial căruia i se comută semnificaţia reală, adevăr menit să legitimeze absurditatea prin contaminare, prin proximitate. Oare autorul chiar ignoră resorturile politice, teama, intimidarea, menajarea reciprocă şi maxima prudenţă, lucruri care ţin şi de „spatele” celor două puteri? Resorturi cu totul altele decât simpatia, resorturi care determină aceste două popoare să umble ca pe ouă când e vorba de interesele celeilalte părţi (cu excepţia agresiunii hitleriste)... Ignoranţă istorică sau rea-credinţă din partea autorului?


    - dacă popoarele mari i-au iubit pe ruşi, ciudat e că doar popoarele mici i-au urât, fiindcă... „nu au ştiut să discute cu ei de pe poziţii de egalitate” !... Rar am auzit o explicaţie mai cinică! Bine că în final autorul recunoaşte (măcar cu juma’ de gură) că este „natural să ai anumite prejudicii împotriva unui popor care a venit de mai multe ori peste tine, te-a călcat în picioare, te-a furat, te-a deportat…”. Din nou cuvântul “popor”, nu sistem, nu regim, şi desigur… doar „prejudecăţi” şi nu sentimente eventual legitime, întemeiate pe realităţi crude şi nemijlocite.


    - se susţine că A. Pleşu „îi ia în derâdere pe francezii filoruşi şi filocomunişti”. Aşa o fi ? În realitate, acesta nu râde de ei ci le desconspiră oportunismul şi relativismul moral, le incriminează pur şi simplu raportul de subordonare, dubla măsură, închiderea ochilor şi trădarea idealurilor libertăţii. Folosind un exemplu circumstanţial izolat (un film italian la comandă partizană, desigur), Druţă mai vede „dialogul stângii europene cu rigidul sistem comunist sovietic şi ca prilej de cunoaştere reciprocă, ca prilej de încântare”! Să nu te apuce greaţa?

    (va urma)

    RispondiElimina
  3. Despre Victor Druţă şi sovietismul lui (partea a III-a)


    - „stânga europeană a avut nevoie de simbolul primului stat al muncitorilor şi ţăranilor din lume”?! Omul ăsta unde a trăit sau de ce îşi bagă capul în nisip, ca struţul? „Primului stat al muncitorilor şi ţăranilor din lume”??!... Ce lungă viaţă au miturile !...


    - autorul zice să nu-l judecăm pe Depardieu... fiindcă „are o umanitate debordantă”, fiindcă „e un comerciant, un întreprinzător, un ţăran francez, e lăudăros, mincinos, beţivan, huligan, seducător, mistic, iresponsabil etc., e lipsit de măsură în toate”, dar... face film după film! Totuşi, nici una din aceste „calităţi” nu apare în critica lui Pleşu şi nu face obiectul vreunei judecăţi. În schimb, ce-i dacă a pupat poala lui Putin, dacă s-a dus la Kadârov în Cecenia, dacă a spurcat opoziţia rusească, dacă iubeşte sufletul rus şi sălbaticia lui?! Să-l lăsăm în pace pe Depardieu. Nouă ne place. Este doar un actor... Cine ştie ce rol o fi jucat... Ăsta da, argument ! A JUCAT DOAR UN ROL (probabil tot mistic şi iresponsabil). Chiar asta ţinteşte d-l Pleşu, dar d-l Druţă închide ochii şi ne îndreaptă atenţia spre altceva !


    - în final, capac peste toate, Druţă „înţelege prejudecăţile lui Pleşu contra ruşilor (şi chiar gelozia lui secretă!)… dar nu le împărtăşeşte”. Asta chiar că-i culmea ! Nu le împărtăşeşte fiindcă ruşii nu au venit de mai multe ori peste el, nu l-au călcat în picioare, nu l-au furat şi nu l-au deportat. Dl. Pleşu, în schimb, are, aşa, o gelozie secretă pe ei !...


    După părerea mea, acest om este mai murdar decât o troacă. Ori are conştiinţa murdărită, apărând noua legitimitate politică (Republica Moldova) făurită prin zăngănitul armelor dar şi prin străduinţele unui vecin mai puternic. Articolul este subţire, făcut la repezeală, ca o însăilare de falsuri, pseudo-argumente şi sofisme uşor de identificat, menit să escamoteze cu bună ştiinţă esenţa. Ea ţine de imperialismul şi totalitarismul sovietic rusesc. Pe acestea autorul le aminteşte opac şi în treacăt, le minimalizează şi le anihilează semnificaţia... Aşa ar face, de exemplu, şi cu adversarii absolutismului monarhic, hitlerismului sau sionismului, strigând că sunt atacaţi francezii, germanii sau evreii. De aşa publicişti are nevoie sentimentul identitar din Republica Moldova şi separatismul unor locuitori de acolo! Aşa face mancurtul - înrobitul care execută orbeşte porunca stăpânului, intră benevol cu capul în jug, cel care a uitat ororile dictaturii, supusul absolut şi abject, profesor de limba română, lider de opinie al diasporei moldoveneşti cu domiciliul la... Roma Madre! Publicist care, horribile dictu, nici acolo nu îşi dă seama că vorbeşte şi scrie româneşte, ci crede că... moldoveneşte ! Sau îşi dă seama foarte bine şi stă la Roma cu "sarcini" :-)))?

    Dacă acest articol poate stârni greaţa, un alt articol în discuţie (despre poporul sovietic multi-naţional, vezi ) poate stârni voma, prin abjecţie, vinovăţie şi joc mincinos. Despre el, poate altă dată...

    RispondiElimina
  4. -(completare)-

    Dacă acest articol poate stârni greaţa, un alt articol în discuţie (despre poporul sovietic multi-naţional, vezi http://www.criticatac.ro/18515/naiunea-moldoveneasc/) poate stârni voma, prin abjecţie, vinovăţie şi joc mincinos.

    RispondiElimina