DEJUN DUMINICAL

DEJUN DUMINICAL ÎN FAMILIE
– Hai vino, că ceaiul e gata. Vrei dulceață de gutui ori de prune?
– Și una și alta. Nu ai prăjit pâinea. Nu mi-ai scos laptele din frigider.
– Prea te alinți. Mai fă și tu ceva. Uite eu am să tai pâinea.
– Nu! Tu tai feliile prea groase! Las'că le tai eu. Nu te pricepi la nimic. Am să divorțiez.
– Se zice „divorțez” în limba română. Da' ce, ți-ai dat și tu seama cât de mult le convine italiencelor să divorțeze. Săracului bărbat să i se ia și casa, și copiii.
– Și să fie impus să-și întrețină soția. Iaca ce mi-ar plăcea cel mai mult! Să mă întreții!
– Din fericire suntem încă cetățeni moldoveni, va trebui să te întreții singură. Ce bună e dulceața asta de prune. Dar parcă trosnește ceva în dinți...
– Erau cam puține prunele când o făceam și i-am adăugat niște smochine. Trosnesc semințele de smochine. Ieri m-am întâlnit la signora Parisi cu Ana.
– Ana e moldoveanca despre care spuneai că lucrează ca pusă în priză?
– Da. Cea care lucrează toată ziua la ore cu diferiți detergenți și nu-și pune mănuși niciodată. Mănușile îi încurcă, ca să vezi. Ei bine, ieri o văd curățând argintăria. Și unde îmi zice: „Doamna Elena, așa-mi place să curăț argintăria, nici nu vă închipuiți. Uitați-vă cât e de frumoasă, uitați-vă cum strălucește. Nu-i așa că vă place și dumneavoastră să curățați argintăria?” „Ana, îi zic, dacă am făcut-o, apoi din nevoie, pentru că mie îmi plăcea altceva, să predau lecții, să explic elevilor mei teorema lui Pitagora... dar tu parcă ziceai că ai făcut o facultate, de ce nu încerci să te afirmi aici un pic altfel?”
– Stai un pic, că ceva nu se leagă în mintea mea. Ce vârstă are Ana asta? O credeam din generația noastră...
– Nu! Are 29 de ani! Fiică de învățători, liceu în România, facultate la București! Inginer-mecanic! Și ea face lucrul cel mai umil și nici nu încearcă să-și schimbe cumva situația.
– Ei bine, și cum îți explici tu paradoxul acestei lânceziri? Mai toarnă apă ori lapte în ceaiul cela că azi l-am făcut prea tare; ai să te cațări pe pereți.
– Se droghează. Uite, tu te droghezi cu ceaiul ăsta tare, iar ea se droghează cu lucru neîntrerupt. A lăsat acasă un copil de doi ani, știe că nu a făcut chiar bine, de aceea încearcă să se convingă că se jertfește în numele viitorului acelui copil. Dacă ar avea un lucru mai ușor ori mai prestigios, conștiința ar turmenta-o mai tare.
– Poate. În orice caz pe mine nu mă deranjează deloc faptul că cineva are o diplomă de studii superioare și face în Occident o muncă necalificată. Studiile e bine dacă îți îmbunătățesc situația materială, dar e și mai bine dacă fac din tine o persoană rafinată. Și dacă tu ești o persoană dotată cu filosofie și simț estetic, nu ai nevoie să te cufunzi în lux ori să mergi în croaziere cheltuind pentru asta sume exorbitante. Și poți fi măturător de stradă, dar să extragi mai multă fericire dintr-un răsărit de soare, dintr-un roman citit, dintr-o plimbare prin Parcul Apeductelor aici la Roma...
– Mai multă fericire decât cine? Nu uita să cumperi mâine niște brânză.
– Mai multă fericire decât Berlusconi, de exemplu, care cheltuie milioane pentru a satisface, vorba lui Eminescu, „un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an”. Iar ceea ce mă scandalizează pe mine în istoria Anei e că recompensa căderii ei sociale sunt numai banii. Nu e bine să te vinzi numai pe bani. Pentru mine câștigul e dublu: unul e salariul pe care nu l-aș avea atât de mare în țara mea, altul e Occidentul propriu-zis, cultura și civilizația de aici, pe care o respir zilnic.
– A, și pentru că îți pare că câștigi dublu, nici nu prea încerci să aduci mai mulți bani acasă. Oare n-ar fi mai bine să fii mai puțin rafinat, dar să ai mai mulți bani? Să divorțez de tine nici nu e interesant. Uite pe Berlusconi, da, l-aș părăsi cu plăcere.
– Dar mie îmi place să fiu sărac, cu condiția să am bani mulți... Dar poate că și Ana, în fața argintăriei celea, e mișcată de un sentiment pur estetic. Îi place lucrătura fină, îi place luciul care îi sugerează bogăția. Nu a văzut în Moldova așa ceva. Și ar vrea poate și ea să aibă, la ea acasă. Să nu ne grăbim s-o condamnăm.
– Bine, spală blidele. Eu ies în oraș să mă văd cu o prietenă.

BERLUSCONI ȘI MOLDOVENII

În fotografie: fetele din constelația Berlusconi (după l'Espresso)

SPIRITUL EUROPEAN, BERLUSCONI ȘI MOLDOVENII
Urmărind episod după episod epopeea lui Berlusconi, mă întreb care sunt semnificațiile acesteia pentru omul din Est, venit în Europa ca să-i însușească modelele, să-i soarbă înțelepciunea, să se trateze de reflexele gândirii totalitare. Ce trebuie să creadă esticul despre magnatul care a ajuns prim-ministru și care, chiar dacă își face datoriile la care funcția îl obligă, a devenit, grație averii sale imense, cel mai mare corupător al țării sale? Să zică că Berlusconi este un rezultat natural al democrației, capitalismului și Occidentului? Că Berlusconi e un model al omului de afaceri de succes care, anume pentru că și-a condus bine propria afacere, ajunge să conducă o țară întreagă? Și că, la urma urmei, trebuie să fim europenește toleranți cu micile sale păcate?
Am crezut întotdeauna că spiritul european, acel amestec de memorie istorică, toleranță, obișnuință de a lucra bine, morală creștină, Voltaire, Rousseau, un pic de Dante, un pic de De Sade, un pic de Marx chiar, acest spirit deci am crezut că poate fi antidotul totalitarismelor, că poate îmblânzi și înnobila totalitarismele acolo unde acestea sunt inevitabile. Fascismul italian a fost destul de blând. Fascismul german a fost feroce anume de aceea că a vrut să distrugă spiritul european al toleranței și democrației. Comunismul, această ideologie utopică europeană, tradus în practica vieții de toate zilele, a avut aspecte diferite în diferite țări. Dar cu cât țara era mai puțin europeană, cu atât efectele sale erau mai devastante. Comunismul sovietic, realizat într-o țară creștinată și apoi europenizată de Petru cel Mare, a avut laturile lui foarte urâte, dar nu poate fi comparat cu comunismul oribil de tip chinez sau nord-coreean. Dar sovieticii invidiau modul de viață al țărilor socialiste europene, Cehoslovacia, Germania Democratică, Iugoslavia, unde era mai multă ordine, o productivitate mai înaltă și unde omul trăia mai bine. Și deci, deficiențele comunismului mi le-am explicat prin lipsa sau prezența mai mică ori mai mare a spiritului european. Obscena dictatură comunistă a lui Ceaușescu în România o puneam pe socoteala jugului otoman și perioadei fanariote. Și judecând în această ordine de idei, am ajuns să cred că chiar America, Statele Unite, depărtate fiind de sursa spiritualității europene, au deraiat, cu toată democrația lor perfectă, într-un fanatism religios de prost gust, în maniheism și atiduni ridicole de mari salvatori ai umanității.
Unde vreau să ajung, mă veți întreba. La Berlusconi. Pe care vreau să-l denunț ca pe un trădător al spiritului european. Comportamentele sale sunt din ce în ce mai „orientale”. Este învinuit de viciul foarte oriental al corupției. Stolurile de fete care trec pragul reședințelor sale și pe care le copleșește cu bani, aur și pietre scumpe nu pot să nu sugereze haremurile sultanului, odalisce languroase, dansul din buric. Prietenii săi sunt Gheddafi și Putin. În Europa există distincția clară dintre public și privat. Berlusconi o încalcă cu nonșalanță: spațiile sale private, Arcore, vilele din Sardinia sunt și locurile de unde își exercită puterea de funcționar public; și viceversa, palatele puterii sunt folosite în scopuri strict private. Atunci când curtezana Ruby este arestată de poliție, primul ministru telefonează la chestură ca să o salveze pe protejata lui Berlusconi invocând rațiuni de stat: Ruby ar fi, chipurile, nepoata președintelui egiptean Mubbarac. Dar nu numai confuzia dintre public și privat iese din tiparele europene, însuși modul acesta de a face dragoste (chemând la palat un stol de femei, punându-le să-și expună nurii, pentru ca să aleagă mai apoi din toate pe una – lăsându-le dezamăgite pe celelalte) este profund ne-european. Ca să nu mai zicem că este profund ne-catolic, profund superficial și ... și curat murdar. Și ca să nu mai cităm și înțelepciunea populară: bătrânul amorezat e ca piroșca cu păsat.
Dar să nu uit cu ce am pornit. Eu, omul din Est care vrea să devină european perfect, trebuie să fiu conștient că Berlusconi reprezintă o cădere, o greșeală de stil a Europei. Și o abatere de la Constituție a Italiei, care, după cum zicea Luciana Litizzetto, a devenit dintr-o „repubblica fondata sul lavoro” „una repubblica fondata sulla gnocca”. Deci, pe Berlusconi nu trebuie să-l dau cu nici un preț drept exemplu oamenilor politici din Estul meu. Care ar trebui, după umila mea părere, să facă în alcovurile lor private tot ce le permite imaginația, potența și potențialul economic, numai să nu plictisească lumea cu publicizarea prestațiilor lor grotești.
De fapt, pentru Republica Moldova nu există nici un pericol. După cum se știe, Vlad Filat, primul ministru moldovean, a pus la index cartea „Sexul povestit celor mici”. Iar Marian Lupu, spicherul Parlamentului și Președintele interimar al țării, atunci când a fost învinuit că ar avea o relație extraconjugală, a promis să dea la moacă celui care răspândește așa zvonuri infamante. „Niente sesso. Siamo moldavi.”

Noi, ăștia din Est...

BĂTRÂNI, BOLNAVI ȘI FĂRĂ PATRIE
Noi, ăștia din Est, am cunoscut atâtea istorii de boală și suferință ale italienilor. Am văzut case de bătrâni pline de o infinită tristețe, cu paciente care scrâșneau întruna din dinți, cu bărbați priponiți de scaune care își așteptau moartea de la o oră la alta, cu infermiere care fumau țigară după țigară. Am îngrijit bolnavi de Parkinson și Alzheimer, de scleroză multiplă și atrofie musculară. Am avut de a face cu bătrâni mofturoși atacați de demența senilă, cu copii țintuiți pe scaunul cu rotile, în sfârșit, am explorat în lung și-n lat universul bolii și suferinței. Ni s-a părut pe undeva că Estul nostru ar fi mai viguros, mai sănătos, mai pur. Parcă nu văzusem pe la noi atâția bolnavi, parcă bolile pe la noi nu-s atâtea. Vom fi făcuți noi oare din alt lut?
Nu, din păcate nu. Căci iată, românca Nicolina, pe care soția mea o cunoscuse la o pacientă comună, a pățit-o rău de tot. Nicolina lucra la o bolnavă de scleroză multiplă deosebit de dificilă. Obeză, trebuia s-o ducă cu căruciorul prin oraș. Pacienta avea și cărucior electric, dar se simțea mai satisfăcută când o vedea asudând pe Nicolina. Era veșnic nemulțumită, își ocăra îngrijitoarea în fel și chip. Iar Nicolina avea tensiunea ridicată, o durea capul îngrozitor după ce se enerva cu bolnava sa. „Leapăd-o, Nicolina, nu-ți trebuiască un astfel de câștig”, îi zicea soția mea Nicolinei. Dar Nicolina nu a găsit o ofertă de muncă mai bună. Întoarsă acasă după ce fusese din nou certată, Nicolina are o hemoragie cerebrală. Este dusă în comă la spital. Medicii au luptat pentru viața ei zile în șir. Nicolina și-a revenit din comă, dar nu vorbește.
Pacienta sa a licențiat-o a doua zi după ce i s-a întâmplat, pentru neprezentare la serviciu, cu toate că fiica Nicolinei îi anunțase spitalizarea mamei sale.
Iar ucraineanca Veronica, o altă cunoștință a mea, după ce a îngrijit ani și ani de zile bătrâni și bolnavi, după ce a câștigat mii și mii de euro cu care și-a ajutat și copiii și rudele din patrie, iat-o ajunsă la vârsta când poate să beneficieze în liniște de tot ce a adunat. Numai că de undeva, tam-nisam, și-a făcut apariția în viața Veronicăi domnul Alzheimer. Și Veronica a început să uite datele, să nu-și mai recunoască prietenele. Să fie obsedată de bani și să-și imagineze că toți vor s-o fure. „Veronica, îi zic, păi de ce nu te-ai întoarce tu acasă, în Ucraina, în orașul tău frumos de pe malul Mării Azov?” „Cum să mă întorc, zice, că doar în Ucraina încă nu s-a sfârșit războiul, și bântuie foamea.” ...E foarte trist.
Dar chiar dacă suntem sănătoși, anii trăiți în străinătate ne-au obișnuit cu un alt mod de viață. Și se întâmplă că legăturile noastre cu patria se rup. Nu ne mai regăsim în propria noastră țară. Ne înstrăinăm de pământul noastru continuând a fi considerați străini și în patria noastră nouă. Și e foarte trist să fii străin pentru toți. Ce facem?
Cred că soluțiile sunt două. Ori declarăm iubire eternă patriei adoptive încercând să ne integrăm într-un mod total în noua noastră națiune, ori trebuie să ne gândim la o întoarcere acasă cât încă nu este târziu. Cât încă domnii Alzheimer și Parkinson nu au pus ochiul pe noi. Cât încă lumea la noi în sat, la noi în cartier ne mai ține minte.

DE LA FOLCLOR LA CESARE BATTISTI

O ALTĂ FAȚĂ A EUROPEI
Pentru moldoveni integrarea europeană e un slogan incontestat. Nu vei găsi pe cineva care să critice în mod direct și cu argumente ideea că Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Este evident pentru toată lumea că Europa ne va da drumuri mai bune, mâncare mai multă și mai bună, și în ultimă instanță, bani mai mulți în buzunare. Modul acesta materialist de a privi Europa nu e deloc condamnabil, ba chiar e foarte european. Numai că are neajunsul de a fi foarte limitat. Nu ne explică fenomenul european decât dintr-un unghi foarte îngust, acela al bunăstării. Și așa cum ziarele moldovenești nu au corespondenți permanenți în Occident (cred că pe directorii acestor ziare faptul nici nu îi prea interesează), care să scrie în cunoștință de cauză despre acesta, nu e de mirare că moldovenilor le scapă o sumedenie de nuanțe ale vieții din așa-zisele „țări civilizate”. Chiar și moldovenii care deja se află în Occident rămân adeseori impasibili în fața unor fenomene culturale și istorice de o relevanță deosebită, preocupați mai mult să-și ocrotească „ființa națională”, care se îmbracă de multe ori în costum național, se încalță în opinci și joacă cu foc bătute și mărunțele. Această ființă națională, care aparține de fapt unor strămoși medievali demult morți, nu știu cât de mult poate să fie și a noastră. Și așa se face că trecem indiferenți pe lângă discuțiile despre eutanasie și relativismul moral, nu ne este nici cald nici rece de la violentele proteste de stradă ale studenților, nu ne mișcă sinuciderea lui Mario Monicelli.
Iată de ce, pentru a face excepție de la regulă, voi aborda un subiect care a suscitat în Italia ultimilor ani un interes deosebit. E vorba despre cazul Cesare Battisti. Dar pentru a vorbi despre Battisti urmează să fac mai întâi o introducere despre așa-zișii „ani de plumb”.
Expresia „ani de plumb” vine din filmul cu același nume al lui Margarette Von Trotta, ieșit în 1981, care vorbește despre o anumită perioadă din istoria Germaniei de Vest, caracterizată de terorism și violențe. În Italia „anii de plumb” încep la finele anilor 70, cu tulburările studențești ale anului 1968, care au bulversat de altfel întreaga Europă occidentală, și se sfârșesc la începutul anilor 80. În acești ani lupta politică dintre dreapta și stânga a cunoscut forme extreme din ambele părți, un șir de omoruri și atentate cu bombe au însângerat țara. Numai în anul 1980 de exemplu au murit uciși 125 de oameni, inclusiv 85 în atentatul cu bombă de la gara din Bolonia. Protagoniști ai acestor atentate erau membrii organizațiilor extremiste fie de dreapta, fie de stânga. De stânga erau „Lotta continua”, „Movimento studentesco”, „Prima Linea”, „Brigate Rosse”, „Nuclei Armati Proletari”, „Proletari Armati per il Comunismo”. De dreapta erau „Nuclei Armati Rivoluzionari”, „Ordine Nero”, „Ordine Nuovo”, „Avanguardia Nazionale”. Cei de stânga luptau cu cei de dreapta, iar dușmanul comun era statul. De aceea ciocnirile dintre extreme alternau cu atentate împotriva obiectivelor și funcționarilor de stat. Erau lovite gări, trenuri, bănci, funcționari bancari, polițiști, oameni politici. Jurnaliștii incomozi erau „gambizați”, adică împușcați în picioare. În societate se instaura o climă de pericol și nesiguranță. Participanții la demonstrații erau adeseori mascați și înarmați cu răngi, chei franceze și pistoale. Unul din cele mai dramatice și răsunătoare evenimente ale „anilor de plumb” a fost răpirea de către Brigăzile Roșii a prim-ministrului Aldo Moro. În timpul răpirii din strada Fani din Roma teroriștii au exterminat excorta, Aldo Moro a fost executat mai târziu. Statul italian a reușit foarte greu să potolească aceste violențe. Au fost operate arestări masive, mulți teroriști au fugit peste hotare.
Unul din aceștia este și Cesare Battisti. Membru al grupului „Proletari Armati per il Comunismo”, a fost învinuit de omorârea a patru oameni și condamnat la închisoare pe viață. Arestat în 1979, evadează în 1981 și fuge în Franța. Unde, beneficiind de așa-zisa doctrină Mitterrand, reușește cu mici întreruperi să locuiască și să se afirme ca scriitor, publicând un șir de romane polițiste. Doctrina Mitterrand reprezintă o luare de poziție verbală a fostului președinte francez, nereflectată în acte juridice, care a afirmat că Franța nu va extrăda teroriștii care se făcuseră vinovați de crime cu caracter politic în alte țări, mai ales în Italia. Mulți din ei au rupt cu trecutul și s-au integrat în societatea franceză, afirmase președintele francez, nu mai are rost să-i băgăm la închisoare. Această luare de poziție a fost susținută de reprezentanții stângii franceze și de magistratura franceză. Nu de aceeași părere erau însă și rudele, prietenii, copiii celor uciși de teroriști, care au cerut să li se facă dreptate. Doctrina Mitterrand a fost abrogată de facto în 2002, când fu extrădat Italiei teroristul Paolo Persichetti, care devenise în Franța profesor universitar. În 2004 a urmat autorizarea extrădării lui Cesare Battisti, în cadrul căreia Consiliul de Stat al Franței a denunțat ca nevalabilă doctrina Mitterrand, urmată și de o confirmare la CEDO. Arestat la Paris în 2004, Battisti reușește să fugă înainte de extrădare. În 2007 este arestat în Brazilia. Această țară îi acordă în 2009 statutul de refugiat politic, care statut însă îi este contestat de către Tribunalul Federal Suprem al Braziliei. În ultimele ore ale mandatului său, la 31 decembrie 2010, președintele brazilian Lula a negat Italiei extrădarea lui Cesare Battisti. În ultimele săptămâni Italia discută cu aprindere gestul lui Lula, care îi jignește memoria și demnitatea.
Și noi, moldovenii, mă veți întreba, ce legătură avem cu toate astea? Păi iată că avem. Pentru că trăim în Europa, pentru că vrem să ne integrăm în Europa. Cu cine ținem? Cu Gabriel Garcia Marquez și Bernard-Henri Lévy care au solidarizat cu Battisti? Ori cu rudele celor pe care Battisti i-a omorât: Antonio Santoro, Lino Sabbadin, Pierluigi Torregiani, Andrea Campagna? Și de care parte a baricadei politice stăm? Da, e clar că atunci când ne referim la Moldova suntem aproape toți de dreapta, anticomuniști convinși. Dar aici, în această Europă a istoriei și a nuanțelor, unde totul e mult mai complicat decât la noi, cu cine suntem? Și ce facem cu costumul național și opincile?