Pentru moldoveni integrarea europeană e un slogan incontestat. Nu vei găsi pe cineva care să critice în mod direct și cu argumente ideea că Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Este evident pentru toată lumea că Europa ne va da drumuri mai bune, mâncare mai multă și mai bună, și în ultimă instanță, bani mai mulți în buzunare. Modul acesta materialist de a privi Europa nu e deloc condamnabil, ba chiar e foarte european. Numai că are neajunsul de a fi foarte limitat. Nu ne explică fenomenul european decât dintr-un unghi foarte îngust, acela al bunăstării. Și așa cum ziarele moldovenești nu au corespondenți permanenți în Occident (cred că pe directorii acestor ziare faptul nici nu îi prea interesează), care să scrie în cunoștință de cauză despre acesta, nu e de mirare că moldovenilor le scapă o sumedenie de nuanțe ale vieții din așa-zisele „țări civilizate”. Chiar și moldovenii care deja se află în Occident rămân adeseori impasibili în fața unor fenomene culturale și istorice de o relevanță deosebită, preocupați mai mult să-și ocrotească „ființa națională”, care se îmbracă de multe ori în costum național, se încalță în opinci și joacă cu foc bătute și mărunțele. Această ființă națională, care aparține de fapt unor strămoși medievali demult morți, nu știu cât de mult poate să fie și a noastră. Și așa se face că trecem indiferenți pe lângă discuțiile despre eutanasie și relativismul moral, nu ne este nici cald nici rece de la violentele proteste de stradă ale studenților, nu ne mișcă sinuciderea lui Mario Monicelli.
Iată de ce, pentru a face excepție de la regulă, voi aborda un subiect care a suscitat în Italia ultimilor ani un interes deosebit. E vorba despre cazul Cesare Battisti. Dar pentru a vorbi despre Battisti urmează să fac mai întâi o introducere despre așa-zișii „ani de plumb”.
Expresia „ani de plumb” vine din filmul cu același nume al lui Margarette Von Trotta, ieșit în 1981, care vorbește despre o anumită perioadă din istoria Germaniei de Vest, caracterizată de terorism și violențe. În Italia „anii de plumb” încep la finele anilor 70, cu tulburările studențești ale anului 1968, care au bulversat de altfel întreaga Europă occidentală, și se sfârșesc la începutul anilor 80. În acești ani lupta politică dintre dreapta și stânga a cunoscut forme extreme din ambele părți, un șir de omoruri și atentate cu bombe au însângerat țara. Numai în anul 1980 de exemplu au murit uciși 125 de oameni, inclusiv 85 în atentatul cu bombă de la gara din Bolonia. Protagoniști ai acestor atentate erau membrii organizațiilor extremiste fie de dreapta, fie de stânga. De stânga erau „Lotta continua”, „Movimento studentesco”, „Prima Linea”, „Brigate Rosse”, „Nuclei Armati Proletari”, „Proletari Armati per il Comunismo”. De dreapta erau „Nuclei Armati Rivoluzionari”, „Ordine Nero”, „Ordine Nuovo”, „Avanguardia Nazionale”. Cei de stânga luptau cu cei de dreapta, iar dușmanul comun era statul. De aceea ciocnirile dintre extreme alternau cu atentate împotriva obiectivelor și funcționarilor de stat. Erau lovite gări, trenuri, bănci, funcționari bancari, polițiști, oameni politici. Jurnaliștii incomozi erau „gambizați”, adică împușcați în picioare. În societate se instaura o climă de pericol și nesiguranță. Participanții la demonstrații erau adeseori mascați și înarmați cu răngi, chei franceze și pistoale. Unul din cele mai dramatice și răsunătoare evenimente ale „anilor de plumb” a fost răpirea de către Brigăzile Roșii a prim-ministrului Aldo Moro. În timpul răpirii din strada Fani din Roma teroriștii au exterminat excorta, Aldo Moro a fost executat mai târziu. Statul italian a reușit foarte greu să potolească aceste violențe. Au fost operate arestări masive, mulți teroriști au fugit peste
hotare.Unul din aceștia este și Cesare Battisti. Membru al grupului „Proletari Armati per il Comunismo”, a fost învinuit de omorârea a patru oameni și condamnat la închisoare pe viață. Arestat în 1979, evadează în 1981 și fuge în Franța. Unde, beneficiind de așa-zisa doctrină Mitterrand, reușește cu mici întreruperi să locuiască și să se afirme ca scriitor, publicând un șir de romane polițiste. Doctrina Mitterrand reprezintă o luare de poziție verbală a fostului președinte francez, nereflectată în acte juridice, care a afirmat că Franța nu va extrăda teroriștii care se făcuseră vinovați de crime cu caracter politic în alte țări, mai ales în Italia. Mulți din ei au rupt cu trecutul și s-au integrat în societatea franceză, afirmase președintele francez, nu mai are rost să-i băgăm la închisoare. Această luare de poziție a fost susținută de reprezentanții stângii franceze și de magistratura franceză. Nu de aceeași părere erau însă și rudele, prietenii, copiii celor uciși de teroriști, care au cerut să li se facă dreptate. Doctrina Mitterrand a fost abrogată de facto în 2002, când fu extrădat Italiei teroristul Paolo Persichetti, care devenise în Franța profesor universitar. În 2004 a urmat autorizarea extrădării lui Cesare Battisti, în cadrul căreia Consiliul de Stat al Franței a denunțat ca nevalabilă doctrina Mitterrand, urmată și de o confirmare la CEDO. Arestat la Paris în 2004, Battisti reușește să fugă înainte de extrădare. În 2007 este arestat în Brazilia. Această țară îi acordă în 2009 statutul de refugiat politic, care statut însă îi este contestat de către Tribunalul Federal Suprem al Braziliei. În ultimele ore ale mandatului său, la 31 decembrie 2010, președintele brazilian Lula a negat Italiei extrădarea lui Cesare Battisti. În ultimele săptămâni Italia discută cu aprindere gestul lui Lula, care îi jignește memoria și demnitatea.
Și noi, moldovenii, mă veți întreba, ce legătură avem cu toate astea? Păi iată că avem. Pentru că trăim în Europa, pentru că vrem să ne integrăm în Europa. Cu cine ținem? Cu Gabriel Garcia Marquez și Bernard-Henri Lévy care au solidarizat cu Battisti? Ori cu rudele celor pe care Battisti i-a omorât: Antonio Santoro, Lino Sabbadin, Pierluigi Torregiani, Andrea Campagna? Și de care parte a baricadei politice stăm? Da, e clar că atunci când ne referim la Moldova suntem aproape toți de dreapta, anticomuniști convinși. Dar aici, în această Europă a istoriei și a nuanțelor, unde totul e mult mai complicat decât la noi, cu cine suntem? Și ce facem cu costumul național și opincile?
Nessun commento:
Posta un commento