DEJUN DUMINICAL

DEJUN DUMINICAL ÎN FAMILIE
– Hai vino, că ceaiul e gata. Vrei dulceață de gutui ori de prune?
– Și una și alta. Nu ai prăjit pâinea. Nu mi-ai scos laptele din frigider.
– Prea te alinți. Mai fă și tu ceva. Uite eu am să tai pâinea.
– Nu! Tu tai feliile prea groase! Las'că le tai eu. Nu te pricepi la nimic. Am să divorțiez.
– Se zice „divorțez” în limba română. Da' ce, ți-ai dat și tu seama cât de mult le convine italiencelor să divorțeze. Săracului bărbat să i se ia și casa, și copiii.
– Și să fie impus să-și întrețină soția. Iaca ce mi-ar plăcea cel mai mult! Să mă întreții!
– Din fericire suntem încă cetățeni moldoveni, va trebui să te întreții singură. Ce bună e dulceața asta de prune. Dar parcă trosnește ceva în dinți...
– Erau cam puține prunele când o făceam și i-am adăugat niște smochine. Trosnesc semințele de smochine. Ieri m-am întâlnit la signora Parisi cu Ana.
– Ana e moldoveanca despre care spuneai că lucrează ca pusă în priză?
– Da. Cea care lucrează toată ziua la ore cu diferiți detergenți și nu-și pune mănuși niciodată. Mănușile îi încurcă, ca să vezi. Ei bine, ieri o văd curățând argintăria. Și unde îmi zice: „Doamna Elena, așa-mi place să curăț argintăria, nici nu vă închipuiți. Uitați-vă cât e de frumoasă, uitați-vă cum strălucește. Nu-i așa că vă place și dumneavoastră să curățați argintăria?” „Ana, îi zic, dacă am făcut-o, apoi din nevoie, pentru că mie îmi plăcea altceva, să predau lecții, să explic elevilor mei teorema lui Pitagora... dar tu parcă ziceai că ai făcut o facultate, de ce nu încerci să te afirmi aici un pic altfel?”
– Stai un pic, că ceva nu se leagă în mintea mea. Ce vârstă are Ana asta? O credeam din generația noastră...
– Nu! Are 29 de ani! Fiică de învățători, liceu în România, facultate la București! Inginer-mecanic! Și ea face lucrul cel mai umil și nici nu încearcă să-și schimbe cumva situația.
– Ei bine, și cum îți explici tu paradoxul acestei lânceziri? Mai toarnă apă ori lapte în ceaiul cela că azi l-am făcut prea tare; ai să te cațări pe pereți.
– Se droghează. Uite, tu te droghezi cu ceaiul ăsta tare, iar ea se droghează cu lucru neîntrerupt. A lăsat acasă un copil de doi ani, știe că nu a făcut chiar bine, de aceea încearcă să se convingă că se jertfește în numele viitorului acelui copil. Dacă ar avea un lucru mai ușor ori mai prestigios, conștiința ar turmenta-o mai tare.
– Poate. În orice caz pe mine nu mă deranjează deloc faptul că cineva are o diplomă de studii superioare și face în Occident o muncă necalificată. Studiile e bine dacă îți îmbunătățesc situația materială, dar e și mai bine dacă fac din tine o persoană rafinată. Și dacă tu ești o persoană dotată cu filosofie și simț estetic, nu ai nevoie să te cufunzi în lux ori să mergi în croaziere cheltuind pentru asta sume exorbitante. Și poți fi măturător de stradă, dar să extragi mai multă fericire dintr-un răsărit de soare, dintr-un roman citit, dintr-o plimbare prin Parcul Apeductelor aici la Roma...
– Mai multă fericire decât cine? Nu uita să cumperi mâine niște brânză.
– Mai multă fericire decât Berlusconi, de exemplu, care cheltuie milioane pentru a satisface, vorba lui Eminescu, „un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an”. Iar ceea ce mă scandalizează pe mine în istoria Anei e că recompensa căderii ei sociale sunt numai banii. Nu e bine să te vinzi numai pe bani. Pentru mine câștigul e dublu: unul e salariul pe care nu l-aș avea atât de mare în țara mea, altul e Occidentul propriu-zis, cultura și civilizația de aici, pe care o respir zilnic.
– A, și pentru că îți pare că câștigi dublu, nici nu prea încerci să aduci mai mulți bani acasă. Oare n-ar fi mai bine să fii mai puțin rafinat, dar să ai mai mulți bani? Să divorțez de tine nici nu e interesant. Uite pe Berlusconi, da, l-aș părăsi cu plăcere.
– Dar mie îmi place să fiu sărac, cu condiția să am bani mulți... Dar poate că și Ana, în fața argintăriei celea, e mișcată de un sentiment pur estetic. Îi place lucrătura fină, îi place luciul care îi sugerează bogăția. Nu a văzut în Moldova așa ceva. Și ar vrea poate și ea să aibă, la ea acasă. Să nu ne grăbim s-o condamnăm.
– Bine, spală blidele. Eu ies în oraș să mă văd cu o prietenă.