Noi, ăștia din Est...

BĂTRÂNI, BOLNAVI ȘI FĂRĂ PATRIE
Noi, ăștia din Est, am cunoscut atâtea istorii de boală și suferință ale italienilor. Am văzut case de bătrâni pline de o infinită tristețe, cu paciente care scrâșneau întruna din dinți, cu bărbați priponiți de scaune care își așteptau moartea de la o oră la alta, cu infermiere care fumau țigară după țigară. Am îngrijit bolnavi de Parkinson și Alzheimer, de scleroză multiplă și atrofie musculară. Am avut de a face cu bătrâni mofturoși atacați de demența senilă, cu copii țintuiți pe scaunul cu rotile, în sfârșit, am explorat în lung și-n lat universul bolii și suferinței. Ni s-a părut pe undeva că Estul nostru ar fi mai viguros, mai sănătos, mai pur. Parcă nu văzusem pe la noi atâția bolnavi, parcă bolile pe la noi nu-s atâtea. Vom fi făcuți noi oare din alt lut?
Nu, din păcate nu. Căci iată, românca Nicolina, pe care soția mea o cunoscuse la o pacientă comună, a pățit-o rău de tot. Nicolina lucra la o bolnavă de scleroză multiplă deosebit de dificilă. Obeză, trebuia s-o ducă cu căruciorul prin oraș. Pacienta avea și cărucior electric, dar se simțea mai satisfăcută când o vedea asudând pe Nicolina. Era veșnic nemulțumită, își ocăra îngrijitoarea în fel și chip. Iar Nicolina avea tensiunea ridicată, o durea capul îngrozitor după ce se enerva cu bolnava sa. „Leapăd-o, Nicolina, nu-ți trebuiască un astfel de câștig”, îi zicea soția mea Nicolinei. Dar Nicolina nu a găsit o ofertă de muncă mai bună. Întoarsă acasă după ce fusese din nou certată, Nicolina are o hemoragie cerebrală. Este dusă în comă la spital. Medicii au luptat pentru viața ei zile în șir. Nicolina și-a revenit din comă, dar nu vorbește.
Pacienta sa a licențiat-o a doua zi după ce i s-a întâmplat, pentru neprezentare la serviciu, cu toate că fiica Nicolinei îi anunțase spitalizarea mamei sale.
Iar ucraineanca Veronica, o altă cunoștință a mea, după ce a îngrijit ani și ani de zile bătrâni și bolnavi, după ce a câștigat mii și mii de euro cu care și-a ajutat și copiii și rudele din patrie, iat-o ajunsă la vârsta când poate să beneficieze în liniște de tot ce a adunat. Numai că de undeva, tam-nisam, și-a făcut apariția în viața Veronicăi domnul Alzheimer. Și Veronica a început să uite datele, să nu-și mai recunoască prietenele. Să fie obsedată de bani și să-și imagineze că toți vor s-o fure. „Veronica, îi zic, păi de ce nu te-ai întoarce tu acasă, în Ucraina, în orașul tău frumos de pe malul Mării Azov?” „Cum să mă întorc, zice, că doar în Ucraina încă nu s-a sfârșit războiul, și bântuie foamea.” ...E foarte trist.
Dar chiar dacă suntem sănătoși, anii trăiți în străinătate ne-au obișnuit cu un alt mod de viață. Și se întâmplă că legăturile noastre cu patria se rup. Nu ne mai regăsim în propria noastră țară. Ne înstrăinăm de pământul noastru continuând a fi considerați străini și în patria noastră nouă. Și e foarte trist să fii străin pentru toți. Ce facem?
Cred că soluțiile sunt două. Ori declarăm iubire eternă patriei adoptive încercând să ne integrăm într-un mod total în noua noastră națiune, ori trebuie să ne gândim la o întoarcere acasă cât încă nu este târziu. Cât încă domnii Alzheimer și Parkinson nu au pus ochiul pe noi. Cât încă lumea la noi în sat, la noi în cartier ne mai ține minte.