În tinerețea ei, Catinca Morărescu,
fostă profesoară de limbă română, în Italia assistente
socio-sanitaria, îl citise cu multă pasiune pe Bogdan Petriceicu Hasdeu. Începuse
cu clasica poezie despre mărețul brad pe-naltul plai care stă verde-n orice
vreme, apoi trecu la „Răzvan și Vidra”, apoi citi dintr-o răsuflare monografia
despre Ioan Vodă cel Cumplit. Povestea istorică a lui Hasdeu o făcu să plângă
cu sughițuri, zdruncinată de măreția personajului, de infinita ticăloșie a
trădătorului Golia, de trista soartă a Țării Moldovei. Totuși, în viața
Catincăi aceste opere ale lui Hasdeu nu avură vreo cât de mică însemnătate. Ceea
ce o schimbă cu adevărat, punând o amprentă de neșters pe toată devenirea ei
spirituală, fu o povestire mică, de doar câteva pagini, numită „Filosofia
portretului lui Țepeș”.
În această Filosofie Hasdeu cerceta
portretul lui Țepeș cu instrumentele fisiognomiei, sau fisiognomoniei, acea
știință care avea de fapt puține elemente științifice, dar care a bântuit cu
putere prin capetele intelectualilor din secolele 19 și 20. Unul din clasicii
fisiognomiei a fost Cesare Lombroso, autorul „Omului criminal”. Lombroso vedea
o netă legătură dintre înfățișarea omului, eventualele sale deformități, și
faptele antisociale pe care acesta le comitea. Cu toate enormitățile afirmate,
medicul acesta torinez a avut o considerabilă influență asupra societății și literaturii,
mai mulți scriitori zugrăvindu-i pe criminali conform trăsăturilor indicate de
Lombroso.
Ei
bine, profesoara noastră Catinca Morărescu, înțelegea foarte bine, cu rațiunea, că o frunte înaltă nu întotdeauna înseamnă geniu și
inteligență. Dar cu inima, care îi
rămăsese cea din tinerețe, continua să aprecieze oamenii după legile științei
învățate din „Filosofia portretului lui Țepeș”. Și atunci când vedea o frunte
frumos boltită exclama în sinea ei: „O, o
așa frunte nu poate aparține decât unui bărbat cu cea mai viguroasă
inteligență!” Tot astfel, nu avea nicio încredere față de bracocefali, bărbatul cu care s-a
căsătorit era un dolicocefal cu capul
alungit, bărbia pronunțată și despicată – în semn de desfrâu, zicea ea! – și un nas acvilin de tot respectul. Ea însăși
avea nasul cârn. Hasdeu a făcut-o să sufere îndelung din cauza nasului ei
plebeu, căci scria în povestirea despre Țepeș că un nas cârn nu dovedește
niciodată o mare capacitate. Se și resemnase, de fapt. În schimb, Catinca era
mândră de ceea ce Hasdeu chema pallium.
Adică distanța dintre nas și gură, pe care ea o avea mică, semn de
neîndoielnică noblețe spirituală!
Soțul Catincăi se
interesa mai puțin de fisiognomie. Mai mult decât curbura craniilor, îi trezesc
curiozitatea științifică curburile de tip B ale figurilor feminine. Făcuse în
acest domeniu îndelungi observații. Concluzia sa e pesimistă: umanitatea
degenerează, pentru că sunt prea puține femei cu adevărat frumoase, adică cu
picioare subțiri, cu coapse dezvoltate, înalte, cum îi plac lui. Singura speranță
pe care o mai nutrește e ingineria genetică, care urmează să facă lucrul murdar
care revenea selecției naturale înlăturate – adică să elimineze treptat toate
defectele umanității, în primul rând cele insuportabile pentru ochii bărbaților. „Tu numai uite unde a ajuns perversiunea oamenilor! Nu e suficient că au
ajuns ei înșiși niște degenerați, se mai înconjoară cu fel de fel de animale
degenerate! Vezi pe stradă câini de o micime, de un aspect înfricoșător,
special selecționați pentru a deveni monștri de buzunar pentru burghezia asta
infamă!.. A morte Dudù!” – zice soțul sorbind cu plăcere vinul din pahar. Ascultându-i distrată
perorațiile, Catinca îi face următorul reproș: „Îmi pare rău că nu m-am uitat mai bine, în timpul primelor noastre
întâlniri, la tăietura sprâncenelor tale și la expresia ochilor. Aș fi detectat
caracteristicile cruzimii! Expresia cea mai blândă a ochilor tăi e ironia! Ai fi
fost demn de a deveni, după moarte, un obiect de cercetare al lui Cesare
Lombroso. Craniul tău cu multiple deformații ar deveni un prețios exponat de
muzeu.”
... Astăzi Catinca
s-a întors de la lucru mai târziu ca de obicei.
- Pe unde umbli,
ușernico? Am pregătit niște cartofi înăbușiți cu carne minunați. Uite că s-au
răcit.
- M-am reținut la o
pacientă a mea... Tu știi cine e? Tu știi cum o cheamă? Hai că nu ghicești o
mie de ani!
- Apu, oi ști dacă mi-i spune, cucoană...
- Apoi află că e
strănepoata lui Cesare Lombroso!
- Ei da, nu mai
spune...
- Da-da. Am văzut că
e Lombroso și am întrebat-o: signora, da nu carecumva... Și ea a zis cu
naturalețe că da. Mi-a oferit o cafea și mi-a povestit multe și mărunte. I-am
povestit și eu ce probleme am avut cu nasul meu cârn. Și ce probleme îți faci
tu cu degenerarea umanității și a rasei canine...
Care ar fi concluzia
acestei istorii, morala fabulei? Cei doi moldoveni de mai sus au locuit mai
înainte de a emigra în Italia într-un sat din Moldova. Pe de o parte, e rău că
au emigrat, abandonând pământul strămoșesc și satul natal. Dar pe de altă parte
se află acum la Roma, în caput mundis,
în centrul lumii. Și se ating, fără ca să vrea, de viețile unor oameni celebri,
de întâmplările unor istorii importante, calcă pe pietrele antichității. E bine?
E bine, mai bine decât dacă stăteau acasă pe cuptor, pentru că omul e ca bradul
lui Hasdeu: „De-ar fi să-i dați în văi
adânci odihnă dezmierdată, răpindu-i viscole și stânci, l-ați omorî pe dată!”
Nessun commento:
Posta un commento