SANREMO

Festivalul de la Sanremo din anul acesta mi-a părut deosebit de frumos. Nu spun de fapt nimic original, l-a lăudat toată lumea. Fabio Fazio și Luciana Littizzetto au fost deosebit de inspirați, reușind să aducă pe scena de la Ariston și muzica clasică, și satira socială, și muzica ușoară cea mai diferită.  Dar mare mi-a fost frica că „Elio e le Storie tese”, ajunși în final împreună cu Modà și Marco Mengoni, vor lua premiul întâi al festivalului de la Sanremo. Recunosc că muzica lor nu mi-a plăcut, că mesajul lor, fie și democratic, și mai nu știu cum, nu l-am înțeles, după cum nu am înțeles nici genialitatea pe care alții ar fi întrezărit-o în falsele bărbii ale interpreților. Și deci, în timp ce juriul decidea învingătorul, mi se părea că mă aflu în vecinătatea unei catastrofe de proporții grandioase.

 Dacă Elio va lua premiul întâi, îmi ziceam, eu nu voi mai respecta această țară. Pentru că știu că absurditățile debitate de muzicanții ăștia nu plac de fapt nimănui. Dar toți le laudă ca pe hainele cele noi ale împăratului pentru ca nu cumva să fie bănuiți de ignoranță și prostie. Cum se poate să ai atâtea cântece frumoase și să premiezi niște șarlatani și niște saltimbanci? Cum? Păi foarte bine. Trebuie să-mi dau seama, îmi ziceam, că părerea mea despre Italia de multe ori e idealizată. Italia este și Berlusconi care urcă pe scenă și o întreabă pe doamna care-l întâlnește câte orgasme poate avea și la ce interval de timp, iar doamna îi zâmbește flatată de marea atenție care i se acordă, și tot Italia sunt needucații care stau pe scaune de unde nechează obraznic și aplaudă frenetic glumele porcoase ale Cavalerului.  Apoi Italia mai este și greu suportabila dulcegărie a două personaje care își schimbă, tot pe scena de la Ariston, bilețele de dragoste cu mesaje pentru spectatori.  Să-l mai adaug aici și pe Papa care-și dă demisia și voi avea tabloul complet al unei țări în derivă, fără cârmaci și fără busolă. Deci, s-ar putea ca Elio să învingă în această climă de profundă decadență… Aș fi acceptat, mă gândeam, să învingă și Modà. Dulcegi și ăștia, cu visurile lor ca animalele să vorbească, dar cel puțin nu decadenți…

 Atunci când Luciana Littizzetto a anunțat victoria lui Marco Mengoni, am simțit o bucurie acută și am bătut involuntar din palme! „Essenziale” mi-a plăcut mult, un cântec modern, nuanțat, complex, o gură de aer pentru mine, ca să suport Italia mai departe! Am felicitat deci Italia din toată inima, bucuros că a evitat cu înțelepciune o catastrofă de care ea probabil nici nu-și dădea seama.

 După care, cu permisiunea cititorului, voi reveni la berbecii noștri naționali, la catastrofele deloc imaginare ale Moldovei mele. După cum am scris în articolul „De ce ne temem de mistreți”, vânătoarea din Pădurea Domnească la care au participat mai mulți ștabi și la care vânătoare a fost împușcat tânărul Sorin Paciu, a însemnat pentru clasa politică moldovenească o catastrofă. Efectele acelei vânători continuă să apară. O serie de înalți funcționari a demisionat, a fost constrâns să se retragă și Vlad Plahotniuc, zis „Păpușarul”, care deținea funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului și care se zice că, fiind milionar, trăgea din umbră sforile politicii moldovenești. Dar demisia sa încă nu înseamnă că puterea reală nu i-ar aparține. În aceste condiții la orizont se profilează o criză de guvern și niște anticipate. Premierul Filat a declarat că partidul său iese din Acordul actual al alianței de guvernământ și cere semnarea unui alt acord. Ar fi frumos ca Filat să reformeze într-adevăr Alianța, care nu prea are alternative politice. Și să scape nu numai de Plahotniuc, dar și de primitivul algoritm, care presupune împărțirea de către partide a tuturor funcțiilor din stat, chiar și a celor mai mărunte, conform procentului de voturi luate în alegeri.

Într-un fel sau altul criza politică de la Chișinău va fi depășită. Nu se știe însă când și cum va fi depășită sărăcia și pustiirea care răvășesc satele moldovenești. Un italian din Moldova, Nicola Baldassari, a publicat pe facebook o istorie moldovenească înfiorătoare. E vorba despre o femeie care merge într-o dimineață la cimitir ca să viziteze un mormânt al unui apropiat. Dă acolo de o groapă deschisă, cu un sicriu scos afară. Mortul era alături, decapitat. Înspăimântată, femeia aleargă în sat și povestește sinistra întâmplare. S-a dovedit în continuare că mormântul și cadavrul au fost profanate pentru niște dinți de aur…

Sărăcia și foamea sunt urâte și amorale. Mai urâte decât orice cântec urât de la Sanremo. Mai amorale, mai obscene ca prostituția. Lupta cu sărăcia ar trebui să fie prima lozincă a tuturor politicienilor moldoveni. „Îmbogățiți-vă!”. Îndemnul acesta nu vizează doar buzunarul. A trăi decent înseamnă a nu fura cablurile de aramă de la căile ferate, a nu dezgropa cadavre ca să le scoți dinții, a nu întinde o mână cerșetoare în public. Dezrădăcinarea sărăciei e o problemă globală. Rezolvarea ei ar fi mai frumoasă ca un cântec, mai frumoasă ca „Essenziale”, mai frumoasă ca „Vai pensiero”.

 De dragul dezrădăcinării sărăciei aș fi în stare să mă jertfesc ascultând un concert întreg de „Elio e le Storie tese”. Cu consecința că s-ar putea să ajung ca să-mi placă.   

Serghei Erlih îi îndeamnă pe rusofonii moldoveni să însușească limba și cultura română

            Demult așteptam ca rușii din Republica Moldova să ia o atitudine de bine de rău serioasă și responsabilă față de ceea ce se întâmplă în propria lor țară, față de istorie și față de limbă, față de legi și față de viitor. Din păcate, părea că rușii moldoveni nu mai au intelectuali ori că toți cei care mai rămăsese erau vânduți ideilor aberante ale comuniștilor. Cum așa, mă întrebam, poporul ăsta care a dat lumii atâtea nume celebre, care este atât de respectat în Apus, să fie oare redus la o lașă tăcere ori la niște ticăloase atitudini șovine? Din fericire, s-a găsit totuși un rus care a fărâmat clișeele și a scris niște lucruri demne de atenție. De fapt nu e chiar rus, e evreu, oricum însă este rusofon. E vorba despre Serghei Erlih, autorul unor articole răsunătoare pe site-ul enews.md. Care de fapt este și el emigrant și locuiește la Sankt-Petersburg.

            În articolul „Moldavskii rusofon”, adică „Rusofonul moldovean”, Erlih spune că, în virtutea condițiilor istorice ale Moldovei Sovietice, care rămăsese după 1944 doar cu țărănimea, fără intelectualitate, fără clasă muncitoare, omul rus se simțea ca englezul lui Kipling în India, un erou civilizator. Venise din Rusia ca să industrializeze și să culturalizeze un teritoriu aproape sălbatic. Desigur, acest colonizator nu avea nevoie ca să însușească limba și cultura „aborigenilor” moldoveni, drept care însuși Erlih mărturisește cu toată sinceritatea că în anii săi de școală era absolut convins că rusul față de moldovean reprezintă o rasă superioară. Și nu-i trecea prin cap că comparația sa șchioapătă. Pentru că el punea față în față elita poporului rusesc, inginerii de la fabricile militare de electronică, cu țăranii moldoveni care abia populaseră orașul. Iluziile mele s-au împrăștiat, zice Erlih, în timpul serviciului militar, atunci când m-am convins că inteligența practică a soldaților moldoveni, fii de țărani, era superioară de multe ori inteligenței soldaților care proveneau din cătunele pierdute ale Rusiei.

            Între timp, Moldova a crescut. Și actualmente avem de a face în orașele moldovenești cu o generație de tineri moldoveni culți, care vorbesc 3-4 limbi și nu mai au în comun cu strămoșii lor decât puține lucruri, printre care Erlih enumără viciul cumătrismului și un anumit snobism.

            Dar, pe cât s-au ridicat moldovenii, pe atât au decăzut reprezentanții fostei „rase superioare”, rușii. E drept că cei mai buni au plecat din Moldova ca urmare a conflictelor din anii 90, speriați de naționalismul local. Cei rămași însă, cu toate că și-au pierdut superioritatea, continuă să-i privească pe moldoveni ca și cum ar mai avea-o. Erlih le aduce rusofonilor câteva învinuiri grele. În primul rând rusofonii nu învață limba română, fapt care îi izolează de societate. Comunitatea rusească din Moldova e un fel de ghetto. În legătură cu această problemă Erlih amintește soarta evreilor din URSS; nimeni nu le dăduse acestora drepturi lingvistice deosebite, cu toate acestea numărul evreilor culți sau al evreilor care dețineau posturi importante era foarte mare – lucru care desigur nu s-ar fi întâmplat dacă aceștia nu ar fi învățat bine limba rusă. Apoi, rusofonii sunt în mare parte nostalgici ai timpurilor sovietice, când după părerea lor se trăia bine, uitând că Republica Moldovenească era special aprovizionată mai bine, din rațiuni propagandistice, Moldova era o vitrină către Apus, pe când Rusia însăși se bălăcea într-o sărăcie dezolantă – lucru pe care îl observau foarte bine rușii care veneau în Moldova din alte regiuni. Alte păcate ale rusofonilor moldoveni sunt simpatia față de Stalin și față de Putin, susținerea necondiționată a bisericii ruse și o românofobie irațională. 

            Într-un alt articol, răspunzând la criticile violente care i-au fost aduse din partea multor rusofoni, Erlih povestește cum s-a debarasat el însuși de complexul superiorității velicoruse. Cu vreo cinci ani în urmă luase un interviu de la scriitorul Vasile Ernu, cu care fusese coleg într-o școală din Chișinău. Îi plăcuse faptul că Ernu, devenit în România scriitor celebru, a mers împotriva tradiționalei rusofobii a românilor. Și iată că acest Ernu îi zice: „Eu nu-mi imaginez cum în Chișinău s-ar putea să nu se mai vorbească rusește. Acesta n-ar mai fi orașul copilăriei mele.” La aceste cuvinte ceva s-a mișcat în sufletul lui Erlih. Și „Născut în URSS” a lui Ernu a fost prima lui carte românească citită. Apoi a aflat că România i-a dat umanității pe Eliade, Cioran și Ionesco. Apoi l-a citit pe Lucian Boia și a înțeles că în Basarabia bântuie niște idei naționaliste care sunt considerate în România perimate. Apoi a răsfoit cu plăcere dex-ul românesc și a rămas uimit de bogăția limbii române. Apoi s-a interesat de cinemotografia românească modernă și a lăudat filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”…

            Concluzia la care ajunge Erlih este aceea că într-un „stat etnocratic” precum Moldova elita nu are niciun interes ca să-și împartă puterea cu rusofonii. Prin urmare aceștia trebuie să conteze pe forțele proprii și să se integreze, dacă vor să conteze ceva în societatea moldovenească.

            Ceea ce a spus Serghei Erlih este fără îndoială important. I s-a reproșat că de multe ori moldovenii înșiși nu știu ce limbă vorbesc și în ce entitate urmează să se integreze, că moldovenii înșiși nu-și vorbesc bine limba, că Moldova nu este atractivă și că în loc să pierzi vremea pentru a te integra în Moldova, mai bine te integrezi în Franța ori Canada ori Rusia ca însuși Erlih; că nici România nu mai este atât de atractivă. Mă rog, o fi având dreptate și cei cu reproșurile. Între timp, scriitorii moldoveni l-au propus la premiul Nobel pe scriitorul de origine basarabeană Paul Goma. Oare s-au sfătuit și cu rușii? Oare s-au sfătuit și cu evreii?

CRIZĂ DE IDENTITATE

Cu toate că nu sunt cetățean italian și nu am drept de vot, actualele alegeri mă interesează. Și nu doar din cauza că sunt curios. Dar și de aceea că rezultatul lor s-ar putea să se reflecteze asupra propriei mele vieți. M-aș speria să-l văd pe supăratul de Beppe Grillo în funcția de prim-ministru. M-ar dezamăgi mult Italia dacă i-ar da din nou un credit de guvernare populistului Berlusconi ori, doamne ferește, zâmbărețului Angelino Alfano. Nu, nu-mi place tovarășul Bersanov, cu ale lui „un po’ di lavoro, un po’ di equità”, dar sper totuși să câștige și să se alieze cu Monti, impecabilul profesor, agentul secret al obscurelor interese financiare internaționale, spionul Angelei Merkel, omul Vaticanului etc. etc. Văd foarte bine că Monti și echipa sa sunt foarte incompatibili cu ideologia de stânga, dar cred că și mai incompatibili sunt cu iresponsabilitatea dreptei italiene, care e gata să dezbine Italia, să facă complimente lui Musollini și să nu aibă în cap altă idee decât puterea, puterea de dragul puterii. De aceea sper ca Monti să se alieze cu cei de stânga, care sigur nu-s sfinți de pus la icoane, dar cel puțin îs oameni serioși.

Oameni serioși zici? Oameni normali zici? Unde ai văzut tu un italian normal la cap? Am auzit de o sumedenie de ori cum emigranții moldoveni își pun această curioasă întrebare retorică. Îi vizează pe italienii care se ceartă de la o nimica toată, pe italienii care își transformă casa în azil de câini ori pisici, pe gospodinele obsedate de curățenie care plătesc bani grei în fiecare zi pentru ca cineva să le vâneze și ultimul fir de praf din casă, ori pe cei care din contra trăiesc într-o mizerie de nedescris fără a fi capabili să dea un pic cu mătura. Nebunia aceasta a italienilor, mă gândesc, într-adevăr există, criza economică ar putea să-i servească drept leac, dar cred că speranțele sunt puține. Pentru că italianul va mânca mai puțin el, dar va face așa ca lui Fido să nu-i lipsească nimic. Iar pentru cei care nu mănâncă ființe cu ochi, fie porc, fie iepure, fie pește, fie rac, criza nu e decât un aliat în lupta pentru purificarea umanității.

 Această nebunie la nivel casnic este însoțită de multe nebunii la nivele ceva mai înalte. Știam, de exemplu, despre brigăzile roșii și despre porcăriile pe care le-au făcut acestea în Italia, dar am rămas totuși uimit când am văzut înmormântarea brigatistului Gallinari, cu exprimarea acelei credințe de nestrămutat în niște idei nebune, cu intonarea Internaționalei, cu pumni strânși ridicați sfidător înspre cerul de unde îi privea asasinatul Aldo Moro. Ca să vezi, moșnegii ceia, după ani grei de închisoare, nu s-au pocăit! Au rămas fideli ideii, au rămas duri și puri! De fapt, mă gândesc, ura brigatiștilor își are ca sursă inegalitatea socială, deci nu este o nebunie, e perfect explicabilă cu mijloacele științei. Pe când alergătura pe podele și lătratul celor trei căței și un câine pe care le aud în momentul de față de la etajul superior este un mister al Universului. Oare când va reuși știința să-mi explice de ce vecinul meu își complică viața cu jivinele alea păroase?

Dar, în ciuda nebuniilor astea ale Italiei, țara aceasta îmi este simpatică. Pe când, atunci când deschid ziarele moldovenești, mă apucă o tristețe de moarte. Nu se dezbat idei, nu se fac polemici, viața politică este o mocirlă din care se ridică miasme grele, vânătoarea de mistreți din Pădurea Domnească și moartea lui Sorin Paciu i-a descalificat pe toți politicienii. Limba ziarelor e plată și fără de sare. Prezentatoarele de la televiziunile moldovenești maimuțăresc în vorbire niște improbabile standarde bucureștene, de aceea limba lor are niște nuanțe metalice neplăcute, pute a fals, zgârie urechea. Muzica, literatura, artele sunt la pământ. Satele se cufundă în sărăcie. Cum să iubești această țară? E greu să iubești această țară. Dar o iubești totuși, dovada e că te bucuri de unele mici succese ale ei, îți place când o vorbesc de bine italienii de la Chișinău, îți gâdilă ceva mândria atunci când se vorbește de Cricova ori Purcari, Moldova deci te bucură și te doare.  Observ însă că te-a durut și cazul avionului Carpatair de la Fiumicino, și că ai avut senzația că cineva ți-a tras o palmă atunci când românul Marius a intrat cu mașina în copiii ceia… Deci, ești și român, senzațiile tale sunt grăitoare… Vreau însă să te demasc până la urmă.

            Tu îți dai seama ce ți se întâmplă atunci când auzi vorbindu-se  despre bătălia de la Stalingrad? Te emoționează, nu-i așa?  Spune-mi, deci, de ce ești mândru de faptele de arme ale rușilor, de Iuri Gagarin, de Soljenițân? Că doar nu ești rus! Da, dar am fost om sovietic, iar identitatea ceea a rămas ascunsă în mine și intră în funcțiune când nici nu te aștepți.

 Iar astăzi este Italia țara care îți face cu ochiul, te cheamă, te îmbie. Și îți place  viața ei spirituală și politică efervescentă, nebuniile ei, moda și cântecele ei.

A, te îmbie zici? Cumpără-ți un câine atunci, ori măcar vreo trei-patru mâțe, te vei integra perfect în peisajul italian. …Nu, nu voi fi italian niciodată. Am fost și voi rămâne moldovean. Apoi da, moldovean, numai că nu-ți place politica moldovenească, cultura moldovenească, presa moldovenească, televiziunea moldovenească, costumele populare moldovenești… Halal moldovean! …Poate că ar fi mai bine să zici că ești un cetățean al lumii și să pui capăt acestei crize de identitate.  Nu-mi pasă de niciun fel de identitate, vreau numai să fie înfrânți PDL și Lega Nord!