PĂCATUL IRONIEI

MARILE OPERE ȘI IRONIA

„Patriarhul Daniel nu a rămas indiferent faţă de scandalul şpăgilor pe care le primesc naşii CFR. Într-o intervenţie televizată, Preafericitul a propus o soluţie care, spune el, deşi nu va mulţumi pe toată lumea, îl va mulţumi pe el personal: şpăgile călătorilor să nu mai fie colectate de naşi, ci direct de preoţi, sub titulatura de donaţii, banii urmând să fie împărţiţi în mod egal între el şi preoţi.” Acest citat de pe http://www.timesnewroman.ro , ca de altfel și o mulțime nenumărată de alte exemple din toate unghiurile unde locuiește poporul român, dovedește marea vocație pe care o are românul pentru ironie. Aș zice că ironia este floarea preferată din grădina noastră intelectuală.  Îmi place deci să-i citesc pe ăștia de la TNR, îmi place Caragiale. Îmi place în genere ironia. Am citit cu multă plăcere „Candid ori Optimismul”, de Voltaire. Dar cred că ironia presupune să te împaci pe jumătate cu viciile și situațiile pe care le ironizezi. Eminescu nu a fost ironic; a condamnat viciile și oamenii fără drept de apel, cu o seriozitate aș zice ne-românească, lucru care de fapt i-a făcut viața aproape că imposibilă în mijlocul românilor. Care români, știind bine cum merge lumea și fiind mai tot timpul supuși unor puteri străine, au apelat la ironie și la zeflemea ca la un surogat al revanșei: dacă nu pot să-i fac nimic asupritorului meu, măcar să râd de el! Dar socotind ca acesta să nu știe! În felul acesta, chiar și atunci când am devenit independenți, am continuat să lâncezim în mulțumirea cu puținul, în ironie și în autoironie; nu ne-am luat la bătaie cu cei mai puternici, dar cu cei mai slabi. Ne-am pus în poară cu evreul și cu țiganul, iar pe rus l-am atacat numai atunci când am crezut c-o să-l bată neamțul. Ironizăm deci cu mare avânt, ne batem joc în Republica Moldova de Rusia și de ruși, dar nu ne ajunge fărâma de curaj necesară pentru a corecta articolul 13 din Constituție, acela care vorbește de limba „moldovenească”, nu suntem în stare să devenim o națiune cu o limbă unică de comunicare.

            Și în cazul acesta, când suntem așa de reticenți la acțiune, ce să mai vorbim de Marile Opere! Revoluțiile, provocările istoriei și ale științei! Grecii biruind imensa armată a perșilor la Maraton, Termopile și Salamina. Evreii, sfidând imperiul roman și supraviețuind într-o lungă istorie de 4 mii de ani. Creștinismul. Napoleon. Și revoluția rusească de la 1917 a fost un proiect grandios, o Mare Operă. Cuvintele lui Lenin „socialismul înseamnă puterea sovietică plus electrificarea întregii țări” arătau sensul intim al acestei revoluții, industrializarea, ajungerea din urmă a Occidentului. Cu eforturi uriașe rușii și-au industrializat țara și au creat o supraputere, indiferent de aprecierea morală pe care le-o dă istoria astăzi, cu multă ironie... Și, revenind la Moldova mea, mă întreb: există urme ale unor Mari Opere pe teritoriul nostru? Da, îmi răspund. „Luminițele”, magazinele de cărți deschise în timpul socialismului în majoritatea satelor noastre, erau o mică Mare Operă, un proiect cultural curajos, iluminist, frumos, care nu era o urmare obligatoare a sistemului social-politic de atunci, dar o victorie a omului liber și gânditor. Tot o Mare Operă a fost și industria vinicolă moldovenească, zecile de mii de hectare de viță de vie plantate pe colinele noastre, care au culminat cu crearea beciurilor de vinuri de la Cricova, peste 60 de km de galerii subterane umplute cu butoaie și vinuri de colecție, apoi vinăriile de la Mileștii Mici și Purcari. Aceste opere, născute mai întâi în gândul omului, iar apoi materializate în carne și oase, ne îndeamnă, prin simpla lor prezență, să visăm și să edificăm. Prea mult am ironizat, prea mult am făcut haz de necaz în ultimul timp. Și, în locul Marilor Opere, ridicăm doar niște ”catedrale a mântuirii neamului”, biserici care ne mănâncă agoniseala, cruci și răstigniri pe vârful dealurilor și la încrucișarea drumurilor, adică niște monumente triste ale conformismului nostru național în vremuri de libertate și democrație. Între timp, ideile Marilor Opere plutesc neobservate prin aer. Dar poate că sunt niște livezi de nuci care să acopere toată Moldova? Ori niște fabrici de sosuri de roșii cum nu s-au mai văzut? Când vom avea și noi un  Steve Jobs ca americanii ori un Enrico Mattei ca italienii?

O adevărată bătaie de joc la adresa Marilor Opere de progres și civilizație este și întâmplarea care a bulversat în ultimul timp Chișinăul, și anume inițiativa construirii unei noi biserici în locul parcului din fața centrului comercial Kentford. Opinia publică a fost informată foarte puțin cu privire la această construcție. Cetățenii și-au dat seama că scuarul este amenințat doar când l-au văzut înconjurat cu un gard metalic și au apărut primele utilaje de construcție. După care s-a aflat că ar fi vorba despre construcția unei biserici a comunității ucrainiene, o replică a catedralei Sfânta Sofia de la Constantinopol. Au început protestele. Pentru ca până la urmă să iasă la iveală că terenul a fost arendat de la primăria capitalei, pentru 50 de ani, de către Vladimir Russu, unul din proaspeții și „controversații” capitaliști moldoveni. Conform investigației jurnalistice pe care o face ziarul „Timpul”, nici nu este vorba despre o biserică propriu-zisă, ci despre o necropolă sui generis pentru milionari, căci „la demisol urmează să fie amplasate 36 de cavouri familiale, cu o capacitate de 12 persoane, în total „biserica privată” având o capacitate de înhumare a 432 de persoane. Aceste cavouri familiale ar urma să fie destinate oamenilor bogaţi din Chişinău. Potrivit investigaţiilor efectuate de TIMPUL, preţul pentru înhumarea unei persoane ar constitui în jur de 10 mii EURO. Prin urmare, preţul integral al unui cavou ar varia între 120.000 și 150.000 EURO. În total, „investiţia” ar urma să aducă un profit imediat între 4 și 5 milioane EURO.” Din fericire, se pare că construcția a fost suspendată pe un timp.

Halal de așa Mari Opere! Pute de la ele a egoism de bogătaș incult. Care vrea să-și facă un panteon al lui, privat, fără ca să dea nimic poporului în mijlocul căruia trăiește. Aceste aberații cred că trebuie să le combatem nu prin ironii, dar printr-un foc frontal nimicitor. Și mai cred că împotriva mauzoleelor păgâne cu chip și asemănare creștinească ar trebui să lupte din toate puterile și biserica creștină din Moldova. Din fericire, preoții nu prea cultivă ironia. Așa că vor lupta pe bune, vor răsturna cu îndrăzneală tarabele târgoveților din templul domnului. ...Dar oare nu cumva am căzut din nou în păcatul ironiei?

RĂTĂCIT ÎNTRE DREAPTA ȘI STÂNGA

Există sumedenie de italieni care sunt foarte critici cu Mario Monti și guvernul său. Manevrele financiare, politica reducerilor și a economisirilor, duritatea gărzii financiare care-i scoate pe evazorii fiscali și din gaură de șarpe… Desigur, lucrurile astea nu plac. Iar Monti și „profesorii” săi sunt zugrăviți ca o bandă de hoți și de cretini, care acționează în numele puterii nemărginite a băncilor, a capitalului internațional și care cunosc prost problemele adevărate ale acestei țări. Este ridiculizată mai ales Elsa Fornero, ministra care a îndrăznit să atace articolul 18 al Codului Muncii, care consfințește dreptul inalienabil la muncă. Ei bine, cu italienii care îl critică pe Monti și cu imigranții care le țin isonul eu nu sunt de acord.

Și nu de aceea că m-aș pricepe foarte bine în economie, pentru că nu e așa. Argumentele mele sunt de altă natură. Îmi place omul Monti. Monti, aristocratul subțire care vorbește frumos, rar și coerent, cu demnitate și noblețe. Care nu se sfiește să repete un cuvânt abia pronunțat dacă acel cuvânt adaugă un plus de claritate în discurs. Din felul cum Mario Monti vorbește se vede de departe că își cunoaște meseria. Unul care nu se pricepe îți aruncă fum în ochi, te ia cu amăgeli și promisiuni, îți strânge mâna cu afecțiune și-ți toarnă bancuri. Monti nu face demagogia populistă a lui Berlusconi. Zâmbește discret dar nu te trage de mânecă. Italia a răsuflat ușurată când s-a văzut reprezentată la forurile internaționale de Mario Monti, și nu de „balcanicul” și histrionicul Berlusconi, cu glumele, gafele și reputația lui dubioasă. Da, Monti i-a dat Italiei credibilitate.

Desigur, aceasta nu e decât o părere subiectivă a mea. Îl judeci pe un om nu numai după cum vorbește, dar mai ales după ceea ce face. Și totuși, pentru credibilitate imaginea unei persoane este fundamentală. Angelino Alfano nu mă va convinge niciodată, îmi pare un intrus în politică, și asta numai de aceea că zâmbește uneori ca un șmecher de cartier; privindu-l, am totdeauna  impresia că își dă aere, că se umflă în pene;  nu pare să aibă în el ceva grav, care să tragă greu la cântar.  Poate greșesc. Massimo D’Alema  nu-mi spune nimic, îmi pare inexpresiv ca o mască de faraon, cred că merită o „rottamazione”. Iar Pierluigi Bersani îmi dă teribila impresie de Vladimir Ilici Lenin reînviat! Îmi pare atât de bolșevic, că îmi trezește urâte amintiri din Uniunea Sovietică, portrete imense de scumpi conducători, rânduri interminabile la pâine și la cârnați.  Devenind prim-ministru, îmi dau frâu liber imaginației, Bersani s-ar apuca imediat de naționalizat fabricile și pământurile capitaliștilor și moșierilor, după care și-ar aprinde o toscană și s-ar așeza alături de tovarășul Stalin, și acesta fumător, ca să discute despre ulterioara apărare a intereselor clasei muncitoare. Din norul de fum al pipei lui Stalin și toscanei lui Bersani iată că își face apariția Susanna Camusso, urmată de o coloană de greviști cu drapele și lozinci roșii… Doamne, cât de greu o suport pe această Susanna, și cât de nesuferite mi-s grevele din transportul public! Și tare mi-ar plăcea ca guvernul Monti să taie ca-n curechi în toate aceste privilegii și cheltuieli inutile, care creează turme imense de paraziți sociali, de la alde Fiorito și Lusi până la beneficiarii atâtor servicii sociale gratuite și până la emigranții care sunt primiți cu brațele deschise în această țară, sunt hrăniți și îmbrăcați, iar apoi ajung să fure și să violeze…

Oprește-te, îmi zic, că deraezi în mod lamentabil spre dreapta. Și într-adevăr, ar fi momentul potrivit ca cititorul să mă întrebe:

         – Bine, bine, dar mătăluță ești de dreapta ori de stânga?

– Păi nu știu, mă gândesc și eu.

– Ia nu te mai gândi atâta, spune imediat cu cine ești, cu Barack Obama ori cu Mitt Romney?

– Cu Obama, cu Obama, că Romney e un mormon fundamentalist și reacționar.

 – Lasă fundamentalismul în pace, că nu e esențial. Problema e foarte simplă: stânga, Obama deci, vrea mai mult stat, mai multă asistență socială și prin urmare mai multe impozite pe capul cetățeanului. Dreapta lui Romney vrea mai puțin stat și mai puține impozite. Tu deci cu cine ești?

 – Eu sunt în mare parte darwinist și mi-ar plăcea ca în lupta socială să învingă cel mai puternic, dar ia seama că actualmente statele protejează proprietatea privată, iar odată cu proprietatea sunt protejate și pozițiile privilegiate ale celor care au această proprietate. Sunt oare întotdeauna bogătașii și indivizii cei mai puternici, care mișcă înainte progresul speciei? Nu e numaidecât! De aceea cred că redistribuirea marilor patrimonii e o idee bună. În felul acesta li se dau mai multe șanse tipilor viguroși din păturile inferioare. Dar asta nu înseamnă că ăștia trebuie hrăniți și îmbrăcați pe gratis. Urăsc pomenile! Și nu dau nimic la cerșetori! Vezi? Sunt foarte de dreapta. Îmi vine a râde de bocetele de-asupra coșului de consum pe care le fac italienii! E suficient să dea la o parte toate porcăriile pe care le mănâncă, salamuri, dulciuri etc. și să renunțe la fleacuri fel de fel care ajung în scurt timp după cumpărare la gunoi ca să evite efectele negative ale crizei. Și să devină și mai sănătoși… Cu toate acestea eu țin cu stânga.

 – A, felicitări, ești de dreapta dar ții cu stânga, vrei deci mai mult stat și mai multe impozite.

 – Ba vreau mai puțină religie și mai multă știință, mai puțin Vatican și mai multă libertate. Mai multă cultură, domnul meu, iar la stânga cultura e mai multă. Romney va micșora taxele, iar mai apoi va declanșa un alt război absurd pentru măreția Americii, care război tot din taxe va trebui să fie plătit.

 – Și Monti e de dreapta, de ce îți place atunci? E chiar și un pic catolic, cultivă o bună relație cu Papa. Ori poate că îți place anume pentru că e un antipod al lui Vendola și Di Pietro, al lui Grillo și Camusso…

 – Ia mai lasă-mă în pace, că m-ai încurcat cu întrebările tale. Să mai spună și ceilalți cititori, cu cine țin ei și de ce, cu dreapta ori cu stânga…

CONGRESUL AL CINCILEA AL VANITĂȚII MOLDOVENEȘTI

          Este vorba de fapt despre Congresul al cincilea al diasporei moldovenești, care a avut loc la Chișinău, între 11-13 octombrie 2012. Și ce are diaspora cu vanitatea? Are. Acuș explic.

Am simțit dintr-odată o mare neîncredere, iar apoi o mare repulsie față de sindrofiile diasporei, organizate de guvernele moldovenești pe socoteala contribuabilului moldovean. Toate aceste congrese și conferințe ale diasporei mi-au părut lipsite de sens. Căci, cu toate că în ultimul deceniu au emigrat peste hotarele țării sute de mii de moldoveni, diaspora moldovenească nu are în mână niște cărți serioase pe care să le joace în Moldova. Nu are figuri importante de milionari, nici de scriitori, artiști sau savanți. Diaspora este o masă de oameni mai mult sau mai puțin săraci, care face în străinătate muncă necalificată. Puținii care au reușit să-și îmbunătățească situația sunt cum am zis puțini, nu au devenit încă mari stele pe firmamentul Occidentului și, prin urmare, nu pot efectiv să miște lucrurile din Moldova. Și atunci pentru ce li se face această mare onoare, să fie invitați în țară cu biletul dus-întors, să fie cazați și cinstiți și decorați cu înalte ordine și medalii, să fie publicizați copios în mass-media? Care este interesul care poartă fesul sindrofiilor acestea? Cum se explică misterul iubirii irezistibile pe care orice guvern moldovean, fie de stânga, fie de dreapta, o simte pentru această diasporă mediocră?

            De fapt, întrebarea este retorică, nu există niciun mister. Guvernul vrea să se pună bine cu diaspora din motive strict egoiste. Atâta vreme cât cetățenii moldoveni din străinătate mai au dreptul de vot, ei ar putea să schimbe balanța alegerilor din Republica Moldova. Prin urmare, noi vă dăm onoruri și vizibilitate, voi ne veți vota când va veni vremea. Do ut des, cum ziceau latinii.

            Cred însă că proverbul latinesc e de bun gust.  Nu sunt un fan al sacrificiilor dezinteresate și cred că politicienii sunt în drept să lupte prin orice mijloace legale pentru victoria cauzei lor. Ceea ce mă scandalizează însă este celălalt partener al jocului, diaspora. Cine este diaspora? Sunt o serie de asociații autodeclarate, formate din 2-3 membri, care de fapt nu au nicio reprezentivitate socială. Sunt oare aceste asociații delegate la congres de cineva? Stau oare în dosul lor miile de moldoveni care așteaptă cu sufletul la gură rezoluțiile congresului? Aș! Motorul asociațiilor sunt președinții care se zbat pentru niște proiecte. Dacă nu faci parte dintr-o asociație, dacă nu ești președintele unei asociații, nu contezi nimic; nu va veni nimeni la tine să te cheme la congres ori cel puțin să te întrebe dacă ești de acord cu ordinea de zi a congresului. Cu atât mai mult că această ordine de zi nici nu este hotărâtă de delegații congresului, ci de oamenii din guvernul de la Chișinău. Pare absurd, îți vine a râde, dar așa este. Ei bine, asociațiile astea invitate la un congres pe care nu l-au organizat ele și reprezentându-se doar pe ele însele, pretind că ar vorbi din numele întregii diaspore, iar societatea moldovenească asta și înțelege, că delegații de la congresele diasporei reprezintă în mod democratic toată suflarea moldovenească de pe mapamond.

            Ar fi însă suportabilă și această neregulă dacă, măcar, discursurile pe care le face diaspora și guvernanții în timpul deselor congrese și conferințe ar fi mai puțin găunoase. Din păcate, se bate apa în piuă. După lectura agendei actualului congres, am înjghebat din cărămizile limbii de lemn ale agendei un dialog în care Statul, ca un cavaler îndrăgostit, invită Diaspora la restaurant, îi oferă trandafiri, un meniu substanțial, și începe să-i facă curte.

- Scumpo, eu mi-am mobilizat eforturile tuturor autorităților de stat pentru susținerea ta, a Diasporei moldovenești. Uite, îți prezint documentele de politici aprobate de guvern pentru rezolvarea problemelor migranților. Iată, crede-mă, facem politici serioase de integrare europeană ca să fim mai aproape de tine. Ne străduim din răsputeri să semnăm acorduri bilaterale în domeniul asigurării sociale.  Fii pe pace, iubito, că vei avea pensie bună din două, trei, patru țări străine, în fine, din câte țări vrei tu. Și dacă tu, scumpă Diasporă, te vei pomeni într-o situație excepțională, dacă vei deceda, de exemplu, atunci eu voi coordona eforturile întregului corp diplomatic și-ți voi repatria corpul tău scump acasă…

- Ah, ce frumos vorbești, ce romantic ești! – a suspinat Diaspora. Ești bravissimo, Statul meu scump! Iată de ce „nu văd ora” ca să mă implic cu tine în acțiuni specifice, menite să contribuie la dezvoltarea țării. Vreau să găsim, mon cher, cheia de rezolvare a problemelor stopării exodului populației din Republica Moldova. Vreau să implementăm…  – ah, ce-mi mai place cuvântul acesta „implementăm”! – să implementăm proiecte europene, să colaborăm cu Fondul de Integrare Europeană…

- Bine, bine, zise Statul. Văd, dragă Diasporă, că ești cu gândul numai la binele poporului. Mai gândește-te însă un pic și la tine. Observ că ai cam uitat vorba moldovenească, pronunți cuvinte stranii în limba poloneză, ai căpătat un accent străin. Uite, ca să-ți dovedesc dragostea mea, am să-ți trimit niște manuale de limba română și niște costume de port popular, ca să uimești Roma și Parisul. Îți trimit și niște stegulețe naționale, poate că îți prind bine. Numai să nu mă uiți! Și să mă votezi. Au revoir, ciao!     

Anul acesta unii activiști ai diasporei se angajase într-o hărțuială penibilă cu guvernul cerând institurea unui Minister al Diasporei, ori cel puțin a unei Agenții. La congres guvernul a promis un Birou. Cetățeanul moldovean obișnuit nu prea agreează gălăgia pe care o stârnește diaspora. Iată un comentariu la un articol la temă: „ Dragi concetateni care ați plecat, chiar nu mă interesează din ce cauză, ați plecat pe propria răspundere, dar sigur pentru a avea un trai mai bun, dar asta este DECIZIA DVS! Vreți protecție, dar, dlor migranți și președinti de diaspore, in toate țările în care sunteti este poliție,procuratură, asistență medicală, socială, dacă  sunteți cu acte in regulă, dacă nu aveți probleme cu legea, cine vă poate protecționa mai bine decât organele abilitate din localitățile unde v-ați stabilit... aveți probleme cu situații ce țin de țară, avem ambasade si consulate cât doriți, iarăși adresați-vă si rezolvați-vă problema. Eu am altă întrebare la voi, de ce vă prezentați ca victime, nimeni nu v-a dus cu sila, cum puteți dormi liniștit, cand știți că ați lasat casă, copilași, s-au distrus mii de familii, v-ați întrebat vreodată care este impactul plecării voastre nu la moment, dar în timp? Apoi, dupa câte inteleg, multi dintre voi și-au ridicat o casa, ați făcut nunți, cumătrii, că așa ziceați voi, mă duc să-mi fac de-o casă, apoi să fac bani de cumătrie, apoi de nuntă, apoi de perdele, apoi de plătit contractul… și uitați să vă intoarceți in genere înapoi! În mare parte datorită vouă prețul unui metru2 la Chișinău costă cât in orașele europene, investind în imobile de facto ați îmbogățit firmele constructoare, iar astăzi aveți venituri nedeclarate, dându-le in chirie, ca să nu mai zic de prețurile de consum, de care chiar voi ziceți, că sunt mai mari ca în Europa. S-au găsit persoane mai descurcarețe, care au decis să înregistreze o asociație ... f. bine — întîlniți-vă, mâncați plăcinte și serviți vin și seliotkă afumată, cântați, dansați, ajutați-vă între voi...  dar să doriți ministere, oficii, nacealnici, secretare, telefoane, computere, salarii, funcții si alte comforturi e prea de tot!!! ... În lume se fac reduceri de personal, se fac economii, iar voi aveți pofte de noi ministere, rușine să vă fie!” (http://www.zdg.md/editoriale/diaspora-nu-mai-vrea-congrese )

Autorul acestui comentariu emoțional nu are dreptate în mai multe privințe, dar sunt perfect de acord cu el atunci când condamnă poftele birocratice ale unei pături subțiri și nesemnificative din diasporă. Nu am nicio îndoială în faptul că diaspora este unul din detașamentele de avangardă ale națiunii moldovenești. Trebuie să ne impunem cu putere în patrie, suntem deja integrați în Europa, avem o experiență valoroasă. Dar trebuie să ne păstrăm totodată independența față de Putere, după cum spune și Vitalie Vovc, un emigrant moldovean la Paris, în articolul „Diaspora își face hara-kiri” ( http://vitalie.vovc.over-blog.com/article-diaspora-i-i-face-hara-kiri-sau-natural-born-killers-111068885.html) . Există o sumedenie de posibilități de a interveni în viața țării fără ajutorul organelor de stat. Iar pompoasele congrese ale diasporei, să recunoaștem, sunt doar un gâdilici pentru nemărginita noastră vanitate.