PĂCATUL IRONIEI

MARILE OPERE ȘI IRONIA

„Patriarhul Daniel nu a rămas indiferent faţă de scandalul şpăgilor pe care le primesc naşii CFR. Într-o intervenţie televizată, Preafericitul a propus o soluţie care, spune el, deşi nu va mulţumi pe toată lumea, îl va mulţumi pe el personal: şpăgile călătorilor să nu mai fie colectate de naşi, ci direct de preoţi, sub titulatura de donaţii, banii urmând să fie împărţiţi în mod egal între el şi preoţi.” Acest citat de pe http://www.timesnewroman.ro , ca de altfel și o mulțime nenumărată de alte exemple din toate unghiurile unde locuiește poporul român, dovedește marea vocație pe care o are românul pentru ironie. Aș zice că ironia este floarea preferată din grădina noastră intelectuală.  Îmi place deci să-i citesc pe ăștia de la TNR, îmi place Caragiale. Îmi place în genere ironia. Am citit cu multă plăcere „Candid ori Optimismul”, de Voltaire. Dar cred că ironia presupune să te împaci pe jumătate cu viciile și situațiile pe care le ironizezi. Eminescu nu a fost ironic; a condamnat viciile și oamenii fără drept de apel, cu o seriozitate aș zice ne-românească, lucru care de fapt i-a făcut viața aproape că imposibilă în mijlocul românilor. Care români, știind bine cum merge lumea și fiind mai tot timpul supuși unor puteri străine, au apelat la ironie și la zeflemea ca la un surogat al revanșei: dacă nu pot să-i fac nimic asupritorului meu, măcar să râd de el! Dar socotind ca acesta să nu știe! În felul acesta, chiar și atunci când am devenit independenți, am continuat să lâncezim în mulțumirea cu puținul, în ironie și în autoironie; nu ne-am luat la bătaie cu cei mai puternici, dar cu cei mai slabi. Ne-am pus în poară cu evreul și cu țiganul, iar pe rus l-am atacat numai atunci când am crezut c-o să-l bată neamțul. Ironizăm deci cu mare avânt, ne batem joc în Republica Moldova de Rusia și de ruși, dar nu ne ajunge fărâma de curaj necesară pentru a corecta articolul 13 din Constituție, acela care vorbește de limba „moldovenească”, nu suntem în stare să devenim o națiune cu o limbă unică de comunicare.

            Și în cazul acesta, când suntem așa de reticenți la acțiune, ce să mai vorbim de Marile Opere! Revoluțiile, provocările istoriei și ale științei! Grecii biruind imensa armată a perșilor la Maraton, Termopile și Salamina. Evreii, sfidând imperiul roman și supraviețuind într-o lungă istorie de 4 mii de ani. Creștinismul. Napoleon. Și revoluția rusească de la 1917 a fost un proiect grandios, o Mare Operă. Cuvintele lui Lenin „socialismul înseamnă puterea sovietică plus electrificarea întregii țări” arătau sensul intim al acestei revoluții, industrializarea, ajungerea din urmă a Occidentului. Cu eforturi uriașe rușii și-au industrializat țara și au creat o supraputere, indiferent de aprecierea morală pe care le-o dă istoria astăzi, cu multă ironie... Și, revenind la Moldova mea, mă întreb: există urme ale unor Mari Opere pe teritoriul nostru? Da, îmi răspund. „Luminițele”, magazinele de cărți deschise în timpul socialismului în majoritatea satelor noastre, erau o mică Mare Operă, un proiect cultural curajos, iluminist, frumos, care nu era o urmare obligatoare a sistemului social-politic de atunci, dar o victorie a omului liber și gânditor. Tot o Mare Operă a fost și industria vinicolă moldovenească, zecile de mii de hectare de viță de vie plantate pe colinele noastre, care au culminat cu crearea beciurilor de vinuri de la Cricova, peste 60 de km de galerii subterane umplute cu butoaie și vinuri de colecție, apoi vinăriile de la Mileștii Mici și Purcari. Aceste opere, născute mai întâi în gândul omului, iar apoi materializate în carne și oase, ne îndeamnă, prin simpla lor prezență, să visăm și să edificăm. Prea mult am ironizat, prea mult am făcut haz de necaz în ultimul timp. Și, în locul Marilor Opere, ridicăm doar niște ”catedrale a mântuirii neamului”, biserici care ne mănâncă agoniseala, cruci și răstigniri pe vârful dealurilor și la încrucișarea drumurilor, adică niște monumente triste ale conformismului nostru național în vremuri de libertate și democrație. Între timp, ideile Marilor Opere plutesc neobservate prin aer. Dar poate că sunt niște livezi de nuci care să acopere toată Moldova? Ori niște fabrici de sosuri de roșii cum nu s-au mai văzut? Când vom avea și noi un  Steve Jobs ca americanii ori un Enrico Mattei ca italienii?

O adevărată bătaie de joc la adresa Marilor Opere de progres și civilizație este și întâmplarea care a bulversat în ultimul timp Chișinăul, și anume inițiativa construirii unei noi biserici în locul parcului din fața centrului comercial Kentford. Opinia publică a fost informată foarte puțin cu privire la această construcție. Cetățenii și-au dat seama că scuarul este amenințat doar când l-au văzut înconjurat cu un gard metalic și au apărut primele utilaje de construcție. După care s-a aflat că ar fi vorba despre construcția unei biserici a comunității ucrainiene, o replică a catedralei Sfânta Sofia de la Constantinopol. Au început protestele. Pentru ca până la urmă să iasă la iveală că terenul a fost arendat de la primăria capitalei, pentru 50 de ani, de către Vladimir Russu, unul din proaspeții și „controversații” capitaliști moldoveni. Conform investigației jurnalistice pe care o face ziarul „Timpul”, nici nu este vorba despre o biserică propriu-zisă, ci despre o necropolă sui generis pentru milionari, căci „la demisol urmează să fie amplasate 36 de cavouri familiale, cu o capacitate de 12 persoane, în total „biserica privată” având o capacitate de înhumare a 432 de persoane. Aceste cavouri familiale ar urma să fie destinate oamenilor bogaţi din Chişinău. Potrivit investigaţiilor efectuate de TIMPUL, preţul pentru înhumarea unei persoane ar constitui în jur de 10 mii EURO. Prin urmare, preţul integral al unui cavou ar varia între 120.000 și 150.000 EURO. În total, „investiţia” ar urma să aducă un profit imediat între 4 și 5 milioane EURO.” Din fericire, se pare că construcția a fost suspendată pe un timp.

Halal de așa Mari Opere! Pute de la ele a egoism de bogătaș incult. Care vrea să-și facă un panteon al lui, privat, fără ca să dea nimic poporului în mijlocul căruia trăiește. Aceste aberații cred că trebuie să le combatem nu prin ironii, dar printr-un foc frontal nimicitor. Și mai cred că împotriva mauzoleelor păgâne cu chip și asemănare creștinească ar trebui să lupte din toate puterile și biserica creștină din Moldova. Din fericire, preoții nu prea cultivă ironia. Așa că vor lupta pe bune, vor răsturna cu îndrăzneală tarabele târgoveților din templul domnului. ...Dar oare nu cumva am căzut din nou în păcatul ironiei?