Există sumedenie de
italieni care sunt foarte critici cu Mario Monti și guvernul său. Manevrele financiare,
politica reducerilor și a economisirilor, duritatea gărzii financiare care-i
scoate pe evazorii fiscali și din gaură de șarpe… Desigur, lucrurile astea nu
plac. Iar Monti și „profesorii” săi sunt zugrăviți ca o bandă de hoți și de
cretini, care acționează în numele puterii nemărginite a băncilor, a
capitalului internațional și care cunosc prost problemele adevărate ale acestei
țări. Este ridiculizată mai ales Elsa Fornero, ministra care a îndrăznit să
atace articolul 18 al Codului Muncii, care consfințește dreptul inalienabil la
muncă. Ei bine, cu italienii care îl critică pe Monti și cu imigranții care le
țin isonul eu nu sunt de acord.
Și nu de aceea că
m-aș pricepe foarte bine în economie, pentru că nu e așa. Argumentele mele sunt
de altă natură. Îmi place omul Monti. Monti, aristocratul subțire care vorbește
frumos, rar și coerent, cu demnitate și noblețe. Care nu se sfiește să repete
un cuvânt abia pronunțat dacă acel cuvânt adaugă un plus de claritate în
discurs. Din felul cum Mario Monti vorbește se vede de departe că își cunoaște
meseria. Unul care nu se pricepe îți aruncă fum în ochi, te ia cu amăgeli și
promisiuni, îți strânge mâna cu afecțiune și-ți toarnă bancuri. Monti nu face
demagogia populistă a lui Berlusconi. Zâmbește discret dar nu te trage de
mânecă. Italia a răsuflat ușurată când s-a văzut reprezentată la forurile
internaționale de Mario Monti, și nu de „balcanicul” și histrionicul
Berlusconi, cu glumele, gafele și reputația lui dubioasă. Da, Monti i-a dat
Italiei credibilitate.
Desigur, aceasta nu
e decât o părere subiectivă a mea. Îl judeci pe un om nu numai după cum
vorbește, dar mai ales după ceea ce face. Și totuși, pentru credibilitate
imaginea unei persoane este fundamentală. Angelino Alfano nu mă va convinge
niciodată, îmi pare un intrus în politică, și asta numai de aceea că zâmbește
uneori ca un șmecher de cartier; privindu-l, am totdeauna impresia că își dă aere, că se umflă în pene; nu pare să aibă în el ceva grav, care să tragă
greu la cântar. Poate greșesc. Massimo D’Alema nu-mi spune nimic, îmi pare inexpresiv ca o
mască de faraon, cred că merită o „rottamazione”. Iar Pierluigi Bersani îmi dă
teribila impresie de Vladimir Ilici Lenin reînviat! Îmi pare atât de bolșevic,
că îmi trezește urâte amintiri din Uniunea Sovietică, portrete imense de scumpi
conducători, rânduri interminabile la pâine și la cârnați. Devenind prim-ministru, îmi dau frâu liber
imaginației, Bersani s-ar apuca imediat de naționalizat fabricile și
pământurile capitaliștilor și moșierilor, după care și-ar aprinde o toscană și
s-ar așeza alături de tovarășul Stalin, și acesta fumător, ca să discute despre
ulterioara apărare a intereselor clasei muncitoare. Din norul de fum al pipei
lui Stalin și toscanei lui Bersani iată că își face apariția Susanna Camusso,
urmată de o coloană de greviști cu drapele și lozinci roșii… Doamne, cât de
greu o suport pe această Susanna, și cât de nesuferite mi-s grevele din
transportul public! Și tare mi-ar plăcea ca guvernul Monti să taie ca-n curechi
în toate aceste privilegii și cheltuieli inutile, care creează turme imense de
paraziți sociali, de la alde Fiorito și Lusi până la beneficiarii atâtor
servicii sociale gratuite și până la emigranții care sunt primiți cu brațele
deschise în această țară, sunt hrăniți și îmbrăcați, iar apoi ajung să fure și
să violeze…
Oprește-te, îmi
zic, că deraezi în mod lamentabil spre dreapta. Și într-adevăr, ar fi momentul
potrivit ca cititorul să mă întrebe:
– Bine, bine, dar mătăluță ești de
dreapta ori de stânga?
– Păi nu știu, mă
gândesc și eu.
– Ia nu te mai
gândi atâta, spune imediat cu cine ești, cu Barack Obama ori cu Mitt Romney?
– Cu Obama, cu
Obama, că Romney e un mormon fundamentalist și reacționar.
– Lasă fundamentalismul în pace, că nu e
esențial. Problema e foarte simplă: stânga, Obama deci, vrea mai mult stat, mai
multă asistență socială și prin urmare mai multe impozite pe capul
cetățeanului. Dreapta lui Romney vrea mai puțin stat și mai puține impozite. Tu
deci cu cine ești?
– Eu sunt în mare parte darwinist și mi-ar
plăcea ca în lupta socială să învingă cel mai puternic, dar ia seama că
actualmente statele protejează proprietatea privată, iar odată cu proprietatea
sunt protejate și pozițiile privilegiate ale celor care au această proprietate.
Sunt oare întotdeauna bogătașii și indivizii cei mai puternici, care mișcă
înainte progresul speciei? Nu e numaidecât! De aceea cred că redistribuirea
marilor patrimonii e o idee bună. În felul acesta li se dau mai multe șanse
tipilor viguroși din păturile inferioare. Dar asta nu înseamnă că ăștia trebuie
hrăniți și îmbrăcați pe gratis. Urăsc pomenile! Și nu dau nimic la cerșetori! Vezi?
Sunt foarte de dreapta. Îmi vine a râde de bocetele de-asupra coșului de consum
pe care le fac italienii! E suficient să dea la o parte toate porcăriile pe
care le mănâncă, salamuri, dulciuri etc. și să renunțe la fleacuri fel de fel
care ajung în scurt timp după cumpărare la gunoi ca să evite efectele negative
ale crizei. Și să devină și mai sănătoși… Cu toate acestea eu țin cu stânga.
– A, felicitări, ești de dreapta dar ții cu
stânga, vrei deci mai mult stat și mai multe impozite.
– Ba vreau mai puțină religie și mai multă
știință, mai puțin Vatican și mai multă libertate. Mai multă cultură, domnul
meu, iar la stânga cultura e mai multă. Romney va micșora taxele, iar mai apoi
va declanșa un alt război absurd pentru măreția Americii, care război tot din
taxe va trebui să fie plătit.
– Și Monti e de dreapta, de ce îți place
atunci? E chiar și un pic catolic, cultivă o bună relație cu Papa. Ori poate că
îți place anume pentru că e un antipod al lui Vendola și Di Pietro, al lui
Grillo și Camusso…
– Ia mai lasă-mă în pace, că m-ai încurcat cu
întrebările tale. Să mai spună și ceilalți cititori, cu cine țin ei și de ce,
cu dreapta ori cu stânga…
Nessun commento:
Posta un commento