„Participanţii la o emisiune de la o televiziune de ştiri au concluzionat, în replică la editorialul meu, că moldovenii plecaţi peste hotare sunt perfect integrabili, ei nu fac probleme ţărilor în care s-au stabilit. De acord. Robii nu le fac probleme stăpânilor. Tac şi-şi înghit lacrimile. Chiar de-i roade hamul până la sânge şi ar trebui să urle.”-E ceea ce scrie Constantin Tănase în editorialul de azi. I-am răspuns așa:
CU BÂTA-N BALTĂ
Trageți cât puteți cu bâta-n baltă, domnule Tănase. La început ați scris că europenii le scuipă moldovenilor în cratiță, acum ziceți că moldovenii din diaspora sunt robi. Vă obsedează sclavia? Să știți că lumea liberă, capitalistă se compune din patroni și angajați. Și doar comuniștii au văzut în relația patron-angajat sclavie, exploatare și au chemat la zdrobirea orânduielii crude și nedrepte. Sunteți comunist? Bănuiesc că da, odată ce pentru dumneavoastră Europa este stăpânitoarea de sclavi care îi înrobește pe săracii moldoveni. Vreau să vă aduc la cunoștință că moldovenii de peste hotare nu sunt și nu se consideră robi. Din contra, muncind vârtos reușesc să aibă o situație economică bună, să se integreze într-o societate unde sunt respectați și în consecință să dobândească și o demnitate umană la care cu greu ar fi ajuns la ei în patrie.
mercoledì 27 ottobre 2010
lunedì 25 ottobre 2010
Constantin Tănase ia diaspora în răspăr
SĂ IERTAȚI, COANE COSTACHE...
Cotidianul „Timpul” de la Chișinău l-a trimis pe corespondentul Pavel Păduraru în Italia ca să scrie despre emigranți. Și Pavel Păduraru, „parașutat” pentru început la Roma, a scris. A împușcat pe paginile ziarului, în puține zile, numeroase articole. Titluri țipătoare, istorii lacrimogene, toate condimentate abundent cu o propagandă anticomunistă de prost gust. Dar Constantin Tănase, directorul ziarului, a rămas foarte mulțumit. Iar din sfâșietoarele suferințe ale moldovenilor emigranți, înșirate de Păduraru, una l-a înduioșat mai tare. O moldoveancă, colaboratoare domestică, ar fi povestit că, după ce servea mâncarea la ai casei, nepoții stăpânilor scuipau în cratiță. Pentru ca slujnica să nu mai mănânce. Impresionant, nu? Ei bine, dacă îi spui istoria cu scuipatul unei oarecare „badante” sau „colf” din Italia, răspunsul ar putea să fie unul din acestea: vai de mine, și n-a putut să-i ia la trei parale pe dracii ceia? Și de ce nu le-a facut scandal părinților? Ori: probabil a meritat-o din plin! Din contra, Constantin Tănase a considerat că acesta ar fi un caz simbolic pentru situația noastră de emigranți, cu scuza că „cu siguranță, nu toți italienii scuipă în cratițe,unii – mai rafinați – scuipă în suflete.” Și iată, cu scuipatul teleportat din Italia, maestrul Tănase meșterește un titlu de articol și un articol de mare răsunet: „Sclave cu diplomă sau de ce la Italia ni se scuipă în cratiță”(„la Italia”, „la Moldova” - exprimare neliterară frecventă printre moldoveni).
Din acest articol noi, emigranții moldoveni din Italia, ieșim cu o imagine foarte șifonată. Reiese că, pe lângă faptul că italienii ne tratează mai rău ca pe țiganii robi, ne mai facem vinovați și de aceea că am lăsat casă, gospodărie, copii doar pentru a câștiga bani pentru perdele noi; apoi suntem vinovați că am lăsat hectarele de pământ în pârloagă; în consecință, emigrarea a dus la „pierderea totală a sentimentului de demnitate umană și națională”. Iar concluzia logică pe care Tănase o face e aceasta: „Mulți, cărora li se scuipă în cratiță (în suflet) prin alte țări, ar putea câștiga mia ceea nenorocită de dolari sau de euro aici, acasă”.
Asta de la urmă chiar că-i bună! Ca să vezi, noi aiștia din Italia nici nu știam! Noi credeam ca proștii că 1000 de euro sunt bani mulți chiar și în bogata Europă! Pe când uite, pentru conu' Costache 1000 de euro sunt colea, niște bani „nenorociți”, un fleac. Și câți din noi au lucrat aici și cu 600, și cu 500! Și nu ne-a spus nimeni că poți sta acasă și să iei 1000. Ce fraieri!
Dar să lăsăm șaga la o parte. Ceea ce este mai supărător pentru noi, emigranții, este că Tănase pe de o parte parcă ne compătimește, iar pe de alta ne condamnă. Și nu ne recunoaște meritele. Nu vreau să vorbesc de meritul de a susține țara pe linia de plutire cu milioanele noastre de remitențe. Vreau să vorbesc de alte merite. Femeile noastre, fie ele profesoare, contabile sau simple țărănci, venind în Italia și lucrând în casele italiene, au însușit o cultură, o civilizație superioară. Vor ști altfel decât compatrioatele lor rămase în Moldova să gestioneze casa, să facă patul, să gătească, să se îmbrace, să comunice una cu alta sau cu copiii, să iubească chiar. Toate devin europene, toate, atunci când vin acasă, aduc Europa în Moldova. Femeile și bărbații noștri care lucrează ca îngrijitori de bătrâni și de bolnavi sau ca infirmieri prin spitale și care, după expresia vulgară a unora, îi șterg pe străini la fund, acești moldoveni ai noștri, zic, însușesc deprinderile și atitudinile și tehnica necesare pentru a avea grijă de un alt om; și Moldova are nevoie de toate astea, căci își lasă bolnavii să moară cu zile! Intelectualii noștri, cei care respiră aerul Veneției sau al Romei, cei care au contactat cu intelectualii italieni, cei care au citit marea literatură italiană, cei care au studiat în universități italiene – acești intelectuali, pe care Moldova i-a alungat de acasă, au ceva de spus Moldovei. Și Moldova ar trebui să-i asculte... Enumărarea ar putea fi continuată. Deci, cred că emigranții moldoveni au pentru Moldova o importanță enormă, ei sunt avangarda Moldovei în Europa, ei trag Moldova în Europa, ei aduc Europa în Moldova.
Că nouă, celor de peste hotare, ni se mai întâmplă și lucruri urâte, este adevărat. Dar trăim într-o lume liberă, în care regula principală e lupta; trebuie să lupți, doamnă; trebuie să lupți, domnule, de altfel ești anihilat. Să lupți contra dracilor de copii care-ți scuipă în cratiță. Să lupți contra patronului care îți face avansuri. Să-l denunți pe dobitocul care ți-a pus mâna la fund în metrou. Să știi că la Napoli este mafie și că ai putea fi împușcat din întâmplare pe stradă. Să nu te porți ca un sclav, să eviți de a fi sclav. Să iei seama să nu cazi de pe schele. Și să te aștepți că chiar respectând toate regulile astea, ceva tot ți se întâmplă!
Având în vedere cele spuse mai sus, am scris un protest. Iată-l.
PROTEST
Suntem un grup de cetățeni ai Republicii Moldova care ne aflăm de mai mulți ani în Italia. Am făcut în răstimpul acesta un drum lung, plin de multe greutăți, dar și de multe bucurii. Între timp Italia ne-a devenit apropiată, familiară. Am înțeles-o. Am admirat-o. Am iubit-o. Am fraternizat cu italienii în rezolvarea problemelor acestora. Italienii ne-au ajutat în rezolvarea problemelor noastre. Ne-am împrietenit cu ei. Italienii s-au dovedit a fi un popor bun, primitor, nobil. Dacă au fost și excepții, acestea doar confirmă regula. Dar oare noi, moldovenii, ne-am purtat întotdeauna ireproșabil?
Iată de ce ne doare mult să citim în ziarul „Timpul”, sub semnătura lui Constantin Tănase (http://www.timpul.md/articol/sclave-cu-diploma-sau-de-ce-la-italia-ni-se-scuipa-in-cratita-16741.html), că moldovenilor li se scuipă în cratiță, iar dacă nu în cratiță, apoi în suflet.
Protestăm energic împotriva acestei tratări simpliste și vulgare a vieții diasporei moldovenești din Italia, care s-a impus ca una din cele mai integrate și respectate comunități străine. Nu faceți așa ca să nu mai putem privi în ochii prietenilor noștri italieni.
În afară de mine, au mai semnat acest protest Elena Druță, Larisa Olărescu (președinta Asociației BASARABIA din Torino), Iurie Bojoncă ( președintele Asociației AMICI), Elena Bojoncă, Liviu Bojoncă, Felicia Bojoncă. Nu l-au semnat Vitalie Ciobanu și Tatiana Ciobanu de la Asociația Dacia.
Am publicat protestul pe forumul articolului lui C. Tănase. Am fost foarte mulțumit că mulți forumiști au condamnat articolul cu pricina.
Cotidianul „Timpul” de la Chișinău l-a trimis pe corespondentul Pavel Păduraru în Italia ca să scrie despre emigranți. Și Pavel Păduraru, „parașutat” pentru început la Roma, a scris. A împușcat pe paginile ziarului, în puține zile, numeroase articole. Titluri țipătoare, istorii lacrimogene, toate condimentate abundent cu o propagandă anticomunistă de prost gust. Dar Constantin Tănase, directorul ziarului, a rămas foarte mulțumit. Iar din sfâșietoarele suferințe ale moldovenilor emigranți, înșirate de Păduraru, una l-a înduioșat mai tare. O moldoveancă, colaboratoare domestică, ar fi povestit că, după ce servea mâncarea la ai casei, nepoții stăpânilor scuipau în cratiță. Pentru ca slujnica să nu mai mănânce. Impresionant, nu? Ei bine, dacă îi spui istoria cu scuipatul unei oarecare „badante” sau „colf” din Italia, răspunsul ar putea să fie unul din acestea: vai de mine, și n-a putut să-i ia la trei parale pe dracii ceia? Și de ce nu le-a facut scandal părinților? Ori: probabil a meritat-o din plin! Din contra, Constantin Tănase a considerat că acesta ar fi un caz simbolic pentru situația noastră de emigranți, cu scuza că „cu siguranță, nu toți italienii scuipă în cratițe,unii – mai rafinați – scuipă în suflete.” Și iată, cu scuipatul teleportat din Italia, maestrul Tănase meșterește un titlu de articol și un articol de mare răsunet: „Sclave cu diplomă sau de ce la Italia ni se scuipă în cratiță”(„la Italia”, „la Moldova” - exprimare neliterară frecventă printre moldoveni).
Din acest articol noi, emigranții moldoveni din Italia, ieșim cu o imagine foarte șifonată. Reiese că, pe lângă faptul că italienii ne tratează mai rău ca pe țiganii robi, ne mai facem vinovați și de aceea că am lăsat casă, gospodărie, copii doar pentru a câștiga bani pentru perdele noi; apoi suntem vinovați că am lăsat hectarele de pământ în pârloagă; în consecință, emigrarea a dus la „pierderea totală a sentimentului de demnitate umană și națională”. Iar concluzia logică pe care Tănase o face e aceasta: „Mulți, cărora li se scuipă în cratiță (în suflet) prin alte țări, ar putea câștiga mia ceea nenorocită de dolari sau de euro aici, acasă”.
Asta de la urmă chiar că-i bună! Ca să vezi, noi aiștia din Italia nici nu știam! Noi credeam ca proștii că 1000 de euro sunt bani mulți chiar și în bogata Europă! Pe când uite, pentru conu' Costache 1000 de euro sunt colea, niște bani „nenorociți”, un fleac. Și câți din noi au lucrat aici și cu 600, și cu 500! Și nu ne-a spus nimeni că poți sta acasă și să iei 1000. Ce fraieri!
Dar să lăsăm șaga la o parte. Ceea ce este mai supărător pentru noi, emigranții, este că Tănase pe de o parte parcă ne compătimește, iar pe de alta ne condamnă. Și nu ne recunoaște meritele. Nu vreau să vorbesc de meritul de a susține țara pe linia de plutire cu milioanele noastre de remitențe. Vreau să vorbesc de alte merite. Femeile noastre, fie ele profesoare, contabile sau simple țărănci, venind în Italia și lucrând în casele italiene, au însușit o cultură, o civilizație superioară. Vor ști altfel decât compatrioatele lor rămase în Moldova să gestioneze casa, să facă patul, să gătească, să se îmbrace, să comunice una cu alta sau cu copiii, să iubească chiar. Toate devin europene, toate, atunci când vin acasă, aduc Europa în Moldova. Femeile și bărbații noștri care lucrează ca îngrijitori de bătrâni și de bolnavi sau ca infirmieri prin spitale și care, după expresia vulgară a unora, îi șterg pe străini la fund, acești moldoveni ai noștri, zic, însușesc deprinderile și atitudinile și tehnica necesare pentru a avea grijă de un alt om; și Moldova are nevoie de toate astea, căci își lasă bolnavii să moară cu zile! Intelectualii noștri, cei care respiră aerul Veneției sau al Romei, cei care au contactat cu intelectualii italieni, cei care au citit marea literatură italiană, cei care au studiat în universități italiene – acești intelectuali, pe care Moldova i-a alungat de acasă, au ceva de spus Moldovei. Și Moldova ar trebui să-i asculte... Enumărarea ar putea fi continuată. Deci, cred că emigranții moldoveni au pentru Moldova o importanță enormă, ei sunt avangarda Moldovei în Europa, ei trag Moldova în Europa, ei aduc Europa în Moldova.
Că nouă, celor de peste hotare, ni se mai întâmplă și lucruri urâte, este adevărat. Dar trăim într-o lume liberă, în care regula principală e lupta; trebuie să lupți, doamnă; trebuie să lupți, domnule, de altfel ești anihilat. Să lupți contra dracilor de copii care-ți scuipă în cratiță. Să lupți contra patronului care îți face avansuri. Să-l denunți pe dobitocul care ți-a pus mâna la fund în metrou. Să știi că la Napoli este mafie și că ai putea fi împușcat din întâmplare pe stradă. Să nu te porți ca un sclav, să eviți de a fi sclav. Să iei seama să nu cazi de pe schele. Și să te aștepți că chiar respectând toate regulile astea, ceva tot ți se întâmplă!
Având în vedere cele spuse mai sus, am scris un protest. Iată-l.
PROTEST
Suntem un grup de cetățeni ai Republicii Moldova care ne aflăm de mai mulți ani în Italia. Am făcut în răstimpul acesta un drum lung, plin de multe greutăți, dar și de multe bucurii. Între timp Italia ne-a devenit apropiată, familiară. Am înțeles-o. Am admirat-o. Am iubit-o. Am fraternizat cu italienii în rezolvarea problemelor acestora. Italienii ne-au ajutat în rezolvarea problemelor noastre. Ne-am împrietenit cu ei. Italienii s-au dovedit a fi un popor bun, primitor, nobil. Dacă au fost și excepții, acestea doar confirmă regula. Dar oare noi, moldovenii, ne-am purtat întotdeauna ireproșabil?
Iată de ce ne doare mult să citim în ziarul „Timpul”, sub semnătura lui Constantin Tănase (http://www.timpul.md/articol/sclave-cu-diploma-sau-de-ce-la-italia-ni-se-scuipa-in-cratita-16741.html), că moldovenilor li se scuipă în cratiță, iar dacă nu în cratiță, apoi în suflet.
Protestăm energic împotriva acestei tratări simpliste și vulgare a vieții diasporei moldovenești din Italia, care s-a impus ca una din cele mai integrate și respectate comunități străine. Nu faceți așa ca să nu mai putem privi în ochii prietenilor noștri italieni.
În afară de mine, au mai semnat acest protest Elena Druță, Larisa Olărescu (președinta Asociației BASARABIA din Torino), Iurie Bojoncă ( președintele Asociației AMICI), Elena Bojoncă, Liviu Bojoncă, Felicia Bojoncă. Nu l-au semnat Vitalie Ciobanu și Tatiana Ciobanu de la Asociația Dacia.
Am publicat protestul pe forumul articolului lui C. Tănase. Am fost foarte mulțumit că mulți forumiști au condamnat articolul cu pricina.
martedì 19 ottobre 2010
Ce a văzut în Italia jurnalistu Păduraru
DIASPORA MOLDOVENEASCĂ ÎN CENTRUL ATENȚIEI PUTERII DE LA CHIȘINĂU
Pe 12-14 octombrie 2010 la Chișinău și-a ținut lucrările Congresul al patrulea al diasporei moldovenești, organizat de Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Organizația Internațională pentru Migrație(OIM) și cofinanțat de Uniunea Europeană. S-au întrunit la acest for 110 moldoveni cu reședința în 31 de țări, scopul fiind acela al discutării celor mai stringente probleme ale emigranților și ale țării. Cum poate să-i ajute țara pe emigranți și cum pot să-și ajute emigranții țara? Răspunsurile găsite le vom afla după ce rezultatele lucrărilor congresului vor fi mediatizate. Între timp am aflat că Președintele Ghimpu a făcut să cadă o adevărată ploaie de înalte distincții ale statului Republica Moldova – 22 de ordine și medalii –
peste piepturile participanților la congres. Este acest gest al Președintelui o exprimare a gratitudinii țării față de emigranții care mențin Moldova pe linia de plutire? Ori poate gestul Președintelui nu denotă decât slăbiciunea pe care acesta o are față de solemna procedură a decorării, de care în decursul unui an a făcut un adevărat abuz? Dar oare decorațiile împărțite de Ghimpu n-or fi având cifrat pe ele și un îndemn electoral, în vederea apropiatelor alegeri parlamentare de la 28 noiembrie? Nu știm. Timpul va arăta.
Între timp „Timpul”, cotidianul de la Chișinău, care este suficient de apropiat de puterea de la Chișinău, a trimis în Europa un corespondent special într-o misiune specială,aceea de a scrie despre diaspora. Lăudabilă misiune, de mult trebuia. Dar, fără a nega bunele intenții ale conducerii ziarului și bunele intenții ale corespondentului Pavel Păduraru, articolele despre Italia par a fi lipsite de orice criteriu critic. Sunt o adunătură de istorii de emigrație adevărate, nu zic, dar concluziile care se fac, dar titlurile, dar generalizările cu privire la Italia sunt de cele mai multe ori deplasate. De exemplu, începutul articolului „Aceasta e patria mea” conține afirmația: „Vă scriu despre cum dorm moldovenii între cartoane, despre strigătele lor disperate prin capitalele europene, despre italienii îngrijiți de o învățătoare și despre sclavie.” Vor fi bune de înduioșat cititorii aceste vorbe, dar nu corespund realității. Moldovenii, după cum o spun și rapoartele Caritas-ului, sunt, spre onoarea lor, una din cele mai integrate și mai respectate comunități străine în Italia (bănuim că și în celelalte țări). Au fost puși în regulă în repetate rânduri și se simt în genere bine. Prin urmare, tabloul sugerat de Păduraru e cam fals. E stranie și impresia pe care i-o sugerează acestuia orașul Roma. În imaginația corespondentului de la „Timpul” stațiunea Termini devine o vale a plângerii a moldovenilor, care, săracii, se lamentează chipurile așa, când aud trecând vreo ambulanță: a murit un italian, deci a mai rămas un moldovean fără lucru! Iar bulevardul Palmiro Togliatti e Drumul Robilor în timpul zilei (pentru târgurile de muncitori cu ziua improvizate dimineața în unele locuri pe trotuare), și Drumul Desfrâului în timp de noapte (pentru prezența prostituatelor). Apoi,mai aflăm că „moldovencele se rup în două purtând pe brațe bătrâni de peste 100 de kg. De aceea, când vezi prin Italia vreun necăjit, târând ceva mai greu decât el însuși, nu te sfii și întreabă-l: „Ești moldovean?” Ai toate șansele să-ți răspundă da.” Ce să zic, e prea patetic pentru ca să fie și adevărat. Italia devine în tratarea lui Păduraru ceea ce a fost Egiptul pentru evreii antici, adică o țară a robiei de unde merită să fugi în Moldova, țara binecuvântată unde curge lapte și miere.
Dar ceea ce țipă deosebit de fals în corespondența lui Păduraru este propaganda anticomunistă pe care încearcă s-o facă cu orice preț. De exemplu, una din interlocutoarele sale zice: „Oleg Voronin nu știe ce înseamnă munca. El nu cunoaște gustul sărat al sudorii...” La care un forumist, Alik, dă următoarea replică: Nu prea înțeleg care e legătura dintre Oleg Voronin și povestea acestei doamne. Fiecare își făurește soarta așa cum vrea și sunt sigur, soarta ei, ca și a mea, nu depinde de Oleg Voronin. Acesta din urmă, dacă nu știți, e un prosper om de afaceri, mai fiind și fiul ex-președintelui comunist Vladimir Voronin. Și poate că Oleg, de ce n-am admite-o, știe ce înseamnă munca și gustul sărat al sudorii, iar dacă nu știe, de ce să-l învățăm noi? Într-un alt articol, ștafeta luptei cu comunismul este dată unui personaj italian. Nerăbdător, Păduraru deschide ostilitățile chiar din titlu: „Comunismul e o boală. Te privează de personalitate”. După care ne spune că s-a angajat la o pizzerie, că patronul e bun cu toți moldovenii și că l-a luat la lucru pe o zi chiar și pe el (va fi remunerat cu 50 de euro, la negru). Și va reveni patronului menirea sfântă să lupte cu balaurul comunismului pe parcursul articolului. Din păcate, Păduraru nu-l întreabă care au fost meritele comuniștilor italieni în viața politică a Italiei de după război și nici nu-i spune că de fapt în partidul comuniștilor moldoveni comunistă e doar tăblița de la întrare. Perseverând în activitatea de politruc anticomunist, Păduraru mai merge și la Milano, mănâncă pe gratis la Caritas, apoi toporăște o altă operă propagandistică: „Fugind de Voronin,moldovenii mănâncă la Caritas”.
„Torturat bestial de ruși, în drum spre Italia” este titlul răsunător al unui reportaj, în care un moldovean îi povestește domnului corespondent peripețiile vieții sale de om nevoiaș, silit să umble la câștig prin țări străine. Ajunge în Rusia, este bătut de poliția rusească, dar cele mai mari nedreptăți i le fac totuși conaționalii moldoveni. Titlul articolului însă lovește fără nici o rezervă în ruși. Anume rușii sunt bestiali, nu poliția rusească, nu, rușii. Ceea ce și face ca forumul articolului dat să explodeze în atitudini antirusești. Și, totodată, să declanșeze reacția de apărare a rusului cu sentimentele naționale ofensate.
Vreau să sublinez cu tot dinadinsul că nu neg necesitatea retoricii anticomuniste, atât numai că nu vreau să mi se dreagă și borșul cu anticomunism. Și nu neg multele greutăți și suferințe prin care au trecut și mai trec emigranții moldoveni, nici că i-au povestit lui Pavel Păduraru istorii adevărate. Nu le neg, căci le cunosc din experiență proprie. Neg doar dreptul jurnalistului Păduraru de a trata aceste istorii într-un mod arbitrar și neprofesionist, schimonosind imaginea Italiei și a comunității moldovenești din Italia.
Pe 12-14 octombrie 2010 la Chișinău și-a ținut lucrările Congresul al patrulea al diasporei moldovenești, organizat de Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Organizația Internațională pentru Migrație(OIM) și cofinanțat de Uniunea Europeană. S-au întrunit la acest for 110 moldoveni cu reședința în 31 de țări, scopul fiind acela al discutării celor mai stringente probleme ale emigranților și ale țării. Cum poate să-i ajute țara pe emigranți și cum pot să-și ajute emigranții țara? Răspunsurile găsite le vom afla după ce rezultatele lucrărilor congresului vor fi mediatizate. Între timp am aflat că Președintele Ghimpu a făcut să cadă o adevărată ploaie de înalte distincții ale statului Republica Moldova – 22 de ordine și medalii –
peste piepturile participanților la congres. Este acest gest al Președintelui o exprimare a gratitudinii țării față de emigranții care mențin Moldova pe linia de plutire? Ori poate gestul Președintelui nu denotă decât slăbiciunea pe care acesta o are față de solemna procedură a decorării, de care în decursul unui an a făcut un adevărat abuz? Dar oare decorațiile împărțite de Ghimpu n-or fi având cifrat pe ele și un îndemn electoral, în vederea apropiatelor alegeri parlamentare de la 28 noiembrie? Nu știm. Timpul va arăta.
Între timp „Timpul”, cotidianul de la Chișinău, care este suficient de apropiat de puterea de la Chișinău, a trimis în Europa un corespondent special într-o misiune specială,aceea de a scrie despre diaspora. Lăudabilă misiune, de mult trebuia. Dar, fără a nega bunele intenții ale conducerii ziarului și bunele intenții ale corespondentului Pavel Păduraru, articolele despre Italia par a fi lipsite de orice criteriu critic. Sunt o adunătură de istorii de emigrație adevărate, nu zic, dar concluziile care se fac, dar titlurile, dar generalizările cu privire la Italia sunt de cele mai multe ori deplasate. De exemplu, începutul articolului „Aceasta e patria mea” conține afirmația: „Vă scriu despre cum dorm moldovenii între cartoane, despre strigătele lor disperate prin capitalele europene, despre italienii îngrijiți de o învățătoare și despre sclavie.” Vor fi bune de înduioșat cititorii aceste vorbe, dar nu corespund realității. Moldovenii, după cum o spun și rapoartele Caritas-ului, sunt, spre onoarea lor, una din cele mai integrate și mai respectate comunități străine în Italia (bănuim că și în celelalte țări). Au fost puși în regulă în repetate rânduri și se simt în genere bine. Prin urmare, tabloul sugerat de Păduraru e cam fals. E stranie și impresia pe care i-o sugerează acestuia orașul Roma. În imaginația corespondentului de la „Timpul” stațiunea Termini devine o vale a plângerii a moldovenilor, care, săracii, se lamentează chipurile așa, când aud trecând vreo ambulanță: a murit un italian, deci a mai rămas un moldovean fără lucru! Iar bulevardul Palmiro Togliatti e Drumul Robilor în timpul zilei (pentru târgurile de muncitori cu ziua improvizate dimineața în unele locuri pe trotuare), și Drumul Desfrâului în timp de noapte (pentru prezența prostituatelor). Apoi,mai aflăm că „moldovencele se rup în două purtând pe brațe bătrâni de peste 100 de kg. De aceea, când vezi prin Italia vreun necăjit, târând ceva mai greu decât el însuși, nu te sfii și întreabă-l: „Ești moldovean?” Ai toate șansele să-ți răspundă da.” Ce să zic, e prea patetic pentru ca să fie și adevărat. Italia devine în tratarea lui Păduraru ceea ce a fost Egiptul pentru evreii antici, adică o țară a robiei de unde merită să fugi în Moldova, țara binecuvântată unde curge lapte și miere.
Dar ceea ce țipă deosebit de fals în corespondența lui Păduraru este propaganda anticomunistă pe care încearcă s-o facă cu orice preț. De exemplu, una din interlocutoarele sale zice: „Oleg Voronin nu știe ce înseamnă munca. El nu cunoaște gustul sărat al sudorii...” La care un forumist, Alik, dă următoarea replică: Nu prea înțeleg care e legătura dintre Oleg Voronin și povestea acestei doamne. Fiecare își făurește soarta așa cum vrea și sunt sigur, soarta ei, ca și a mea, nu depinde de Oleg Voronin. Acesta din urmă, dacă nu știți, e un prosper om de afaceri, mai fiind și fiul ex-președintelui comunist Vladimir Voronin. Și poate că Oleg, de ce n-am admite-o, știe ce înseamnă munca și gustul sărat al sudorii, iar dacă nu știe, de ce să-l învățăm noi? Într-un alt articol, ștafeta luptei cu comunismul este dată unui personaj italian. Nerăbdător, Păduraru deschide ostilitățile chiar din titlu: „Comunismul e o boală. Te privează de personalitate”. După care ne spune că s-a angajat la o pizzerie, că patronul e bun cu toți moldovenii și că l-a luat la lucru pe o zi chiar și pe el (va fi remunerat cu 50 de euro, la negru). Și va reveni patronului menirea sfântă să lupte cu balaurul comunismului pe parcursul articolului. Din păcate, Păduraru nu-l întreabă care au fost meritele comuniștilor italieni în viața politică a Italiei de după război și nici nu-i spune că de fapt în partidul comuniștilor moldoveni comunistă e doar tăblița de la întrare. Perseverând în activitatea de politruc anticomunist, Păduraru mai merge și la Milano, mănâncă pe gratis la Caritas, apoi toporăște o altă operă propagandistică: „Fugind de Voronin,moldovenii mănâncă la Caritas”.
„Torturat bestial de ruși, în drum spre Italia” este titlul răsunător al unui reportaj, în care un moldovean îi povestește domnului corespondent peripețiile vieții sale de om nevoiaș, silit să umble la câștig prin țări străine. Ajunge în Rusia, este bătut de poliția rusească, dar cele mai mari nedreptăți i le fac totuși conaționalii moldoveni. Titlul articolului însă lovește fără nici o rezervă în ruși. Anume rușii sunt bestiali, nu poliția rusească, nu, rușii. Ceea ce și face ca forumul articolului dat să explodeze în atitudini antirusești. Și, totodată, să declanșeze reacția de apărare a rusului cu sentimentele naționale ofensate.
Vreau să sublinez cu tot dinadinsul că nu neg necesitatea retoricii anticomuniste, atât numai că nu vreau să mi se dreagă și borșul cu anticomunism. Și nu neg multele greutăți și suferințe prin care au trecut și mai trec emigranții moldoveni, nici că i-au povestit lui Pavel Păduraru istorii adevărate. Nu le neg, căci le cunosc din experiență proprie. Neg doar dreptul jurnalistului Păduraru de a trata aceste istorii într-un mod arbitrar și neprofesionist, schimonosind imaginea Italiei și a comunității moldovenești din Italia.
lunedì 11 ottobre 2010
CANDIDAȚI LA PREȘEDINȚIA MOLDOVEI
POT FI OARE EMIGRANȚII MOLDOVENI SALVATORII PATRIEI?
Candidatura pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova să fie căutată nu numai în Moldova, ci și în străinătate, printre membrii diasporei moldovenești. Este ideea cu care a venit publicistul Constantin Tănase pe paginile ziarului „Timpul”(http://www.timpul.md/articol/o-solutie-un-presedinte-din-afara-moldovei-16260.html). Argumentul în favoarea acestei opțiuni ar fi faptul că emigrația moldovenească e bogată în savanți, profesori, învățători,dar și foști parlamentari(sic!), în fine, oameni valoroși care, îmbogățiți și de experiența Occidentului, ar fi în stare să dea o contribuție substanțială la propășirea patriei. Nu știu pe cât de serios este Tănase când emite această idee, poate că doar perorează, ca să nu i se tocească pana. Cu atât mai mult că nu dă nume, nu zice nimic concret. Dar cred că emigranții moldoveni, dacă vor fi cumva motivați să se întoarcă acasă – ori dacă se vor automotiva! – apoi ar avea cu adevărat o importanță fundamentală pentru țara lor.
Chiar? Și de ce, mă rog, mă veți întreba. De aceea că aici în Europa au locuit în mijlocul unei lumi mai bogate în nuanțe, cu o istorie milenară, cu experiența unor conflicte sângeroase care s-au consumat ori tocit, dar care au creat o memorie istorică, o civilizație a luptelor deschise și a toleranțelor, o lume colorată de cântece, înjurături, violențe de tot felul, dar și atâta caritate, atâta noblețe de spirit, atâta bucurie de a trăi. Îmi pare uneori că estul nostru intolerant și marcat de anii de totalitarism este un film în alb-negru. Apropo de filme, se vorbește mult despre „Nuntă în Basarabia”, o spumoasă comedie de producție moldo-română care are mare succes în Moldova și România și care ar candida și la premiul „Oscar”. Abia aștept să văd acest film care aș vrea să-mi demonstreze că și Estul nostru poate fi „colorat”, nuanțat, îmbogățit cu spirit european. Dar vorbeam de noi emigranții. Doamnele profesoare moldovence ajunse colf și badante în Italia ar aduce la întoarcerea în patrie modele performante de gestiune a casei, ar face revoluții în bucătărie, ar impune stiluri deosebite în vestimentație; totodată ar promova stiluri noi de comunicare, mai deschise, dar și mai sofisticate – adică ar acționa determinate de experiența însușită de la persoanele din înalta societate la care au lucrat. Iar toți acei emigranți moldoveni care urmăresc cu atenție viața politică a țărilor europene ori care, ca să vorbim de cei din Italia, îi citesc pe Eugenio Scalfari și Umberto Eco, pe Giampaolo Pansa și Giuliano Ferrara; care își mângâie urechea cu piesele lui Rino Gaetano, Adriano Celentano, Fabrizio de Andrè; care îi privesc la televizor pe Fabio Fazio și Simona Ventura – toți aceștia, zic, dacă ar intra în politica moldovenească, n-ar reuși cu niciun preț să fie atât de disperat de plicticoși ca actualii politicieni.
Așadar, concluzia pe care o fac este că diaspora este importantă pentru cei de acasă și ar putea să schimbe lucrurile în bine. Atât numai că ea, diaspora, nu este unită și nu are o voce a sa. Există, da, o sumedenie de asociații moldovenești, chiar și cluburi politice, dar până la urmă oamenii își fac interesele, de viitorul Patriei nu-i pasă nimănui. Nu avem un Mazzini. Nu avem un ziar, măcar un site politic. Site-urile existente sunt slab vizitate, slab comentate. Asta e: suntem un popor de individualiști, plângăreți, lăsători, sfădăuși; conformiști în fața autorităților și a gurii lumii, viteji cu cei slabi, eroi după război. Măreția poporului nostru, în ultimele sute de ani, s-a manifestat, poate, într-un singur loc: la petreceri. Acolo este forul nostru suprem, agora noastră filozofică. Acolo suntem tari și mari și deștepți.
Dar trăim într-o lume care se schimbă de la o oră la alta. Și din fericire nu atârnă nici un blestem fatal peste capul moldovenilor. Ne putem oricând schimba și noi. Și o speranță pentru țara noastră poate că vine anume de la noi, cei din diasporă, moldovenii europenizați. Mă auziți? Hei! Iurie Bojoncă, Efim Chicu, Mihai Druță, Vitalie Ciobanu, Tatiana Ciobanu, Tatiana Nogailâc, Serafim Florea, Olga Coptu, Jana Reniță! Hai, vă propun pe toți la funcția de președinte al Moldovei, aduceți-vă în ordine ideile de salvare a Patriei și faceți-le publice.
Candidatura pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova să fie căutată nu numai în Moldova, ci și în străinătate, printre membrii diasporei moldovenești. Este ideea cu care a venit publicistul Constantin Tănase pe paginile ziarului „Timpul”(http://www.timpul.md/articol/o-solutie-un-presedinte-din-afara-moldovei-16260.html). Argumentul în favoarea acestei opțiuni ar fi faptul că emigrația moldovenească e bogată în savanți, profesori, învățători,dar și foști parlamentari(sic!), în fine, oameni valoroși care, îmbogățiți și de experiența Occidentului, ar fi în stare să dea o contribuție substanțială la propășirea patriei. Nu știu pe cât de serios este Tănase când emite această idee, poate că doar perorează, ca să nu i se tocească pana. Cu atât mai mult că nu dă nume, nu zice nimic concret. Dar cred că emigranții moldoveni, dacă vor fi cumva motivați să se întoarcă acasă – ori dacă se vor automotiva! – apoi ar avea cu adevărat o importanță fundamentală pentru țara lor.
Chiar? Și de ce, mă rog, mă veți întreba. De aceea că aici în Europa au locuit în mijlocul unei lumi mai bogate în nuanțe, cu o istorie milenară, cu experiența unor conflicte sângeroase care s-au consumat ori tocit, dar care au creat o memorie istorică, o civilizație a luptelor deschise și a toleranțelor, o lume colorată de cântece, înjurături, violențe de tot felul, dar și atâta caritate, atâta noblețe de spirit, atâta bucurie de a trăi. Îmi pare uneori că estul nostru intolerant și marcat de anii de totalitarism este un film în alb-negru. Apropo de filme, se vorbește mult despre „Nuntă în Basarabia”, o spumoasă comedie de producție moldo-română care are mare succes în Moldova și România și care ar candida și la premiul „Oscar”. Abia aștept să văd acest film care aș vrea să-mi demonstreze că și Estul nostru poate fi „colorat”, nuanțat, îmbogățit cu spirit european. Dar vorbeam de noi emigranții. Doamnele profesoare moldovence ajunse colf și badante în Italia ar aduce la întoarcerea în patrie modele performante de gestiune a casei, ar face revoluții în bucătărie, ar impune stiluri deosebite în vestimentație; totodată ar promova stiluri noi de comunicare, mai deschise, dar și mai sofisticate – adică ar acționa determinate de experiența însușită de la persoanele din înalta societate la care au lucrat. Iar toți acei emigranți moldoveni care urmăresc cu atenție viața politică a țărilor europene ori care, ca să vorbim de cei din Italia, îi citesc pe Eugenio Scalfari și Umberto Eco, pe Giampaolo Pansa și Giuliano Ferrara; care își mângâie urechea cu piesele lui Rino Gaetano, Adriano Celentano, Fabrizio de Andrè; care îi privesc la televizor pe Fabio Fazio și Simona Ventura – toți aceștia, zic, dacă ar intra în politica moldovenească, n-ar reuși cu niciun preț să fie atât de disperat de plicticoși ca actualii politicieni.
Așadar, concluzia pe care o fac este că diaspora este importantă pentru cei de acasă și ar putea să schimbe lucrurile în bine. Atât numai că ea, diaspora, nu este unită și nu are o voce a sa. Există, da, o sumedenie de asociații moldovenești, chiar și cluburi politice, dar până la urmă oamenii își fac interesele, de viitorul Patriei nu-i pasă nimănui. Nu avem un Mazzini. Nu avem un ziar, măcar un site politic. Site-urile existente sunt slab vizitate, slab comentate. Asta e: suntem un popor de individualiști, plângăreți, lăsători, sfădăuși; conformiști în fața autorităților și a gurii lumii, viteji cu cei slabi, eroi după război. Măreția poporului nostru, în ultimele sute de ani, s-a manifestat, poate, într-un singur loc: la petreceri. Acolo este forul nostru suprem, agora noastră filozofică. Acolo suntem tari și mari și deștepți.
Dar trăim într-o lume care se schimbă de la o oră la alta. Și din fericire nu atârnă nici un blestem fatal peste capul moldovenilor. Ne putem oricând schimba și noi. Și o speranță pentru țara noastră poate că vine anume de la noi, cei din diasporă, moldovenii europenizați. Mă auziți? Hei! Iurie Bojoncă, Efim Chicu, Mihai Druță, Vitalie Ciobanu, Tatiana Ciobanu, Tatiana Nogailâc, Serafim Florea, Olga Coptu, Jana Reniță! Hai, vă propun pe toți la funcția de președinte al Moldovei, aduceți-vă în ordine ideile de salvare a Patriei și faceți-le publice.
giovedì 7 ottobre 2010
VICTOR DRUȚĂ. CÂNTECUL EMIGRANȚILOR MOLDOVENI
CÂNTECUL EMIGRANȚILOR MOLDOVENI
Marusea-i la Praga și vinde cartoafe,
Valoghea, la Penza, -ngrijește de scroafe,
Ion a ajuns la Paris și-i student,
Snejana s-a aranjat la Tașkent.
Corina lucrează-ntr-un bar la Atena
Și tocma-n Iacutia dus este Ghena.
Vasile se află-n orașul New-York:
Mătincă-n Moldova eu nu mă întorc.
Iar Liza-i la Roma și bine îi pare
Că are de lucru și-i cald și e soare.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Ileana-i badante, lucrează c-o babă,
Da Galea a zis că ea nu este roabă,
Alioșa mai ieri o chicat de pe șchele
Și îmblă săracu acuma-n costele.
Irina a fost candidată la Miss,
Valeriu Jereghi un premiu a-nvins,
Da Feghea și Olga trăiesc la Milano,
Lui Vichea îi place nespus Celentano.
Și Chicu Efim un roman a creat,
În care a scris c-a băut și-a fumat.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Ilii și cu Ghiță-au furat o mașină,
Da Iura pe zebră-a călcat o bătrână,
Andrii în Rezina femeia-a lăsat
Și cică cu Jana s-o-ntorlocat.
Natașa din Padova e o „putană”,
Soția lui Jora-i italiană,
Vitalic și Vladic s-au dus în Canada,
Că nu mai vroiau să se plimbe cu „Lada”.
Femeie, aș mânca, măi, un borș cu fasule –
Păi uite c-avem doar spaghetti-n castrule.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Valera și Liuda din satul Băcioi
În Noua Zelandă pasc sute de oi.
Curoșu Ruslan a murit la Siviglia,
S-a măritat în America Lilia,
Copchiii Oxanei nu știu moldovnește,
Enrico Mariei i-a spus c-o iubește,
Iar cerul la Roma e-așa de senin!
Catincă, mai toarnă o cană de vin,
Că-mi vine să plâng și așa mi-i de jele
Când mă gândesc la fetițele mele!
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Vasile, Ion, Margareta și Vova,
Voi când vă întoarceți acasă-n Moldova?
La anu, cireșii când vor înflori,
Când bani de ajuns noi vom agonisi,
Când dor ne va fi de-un castan de la școală,
Când tata din pat iaca nu se mai scoală,
Când storși prin străini de avânt și putere
Veni-vom acasă, sătui de avere...
Vom merge prin sat, gârboviți și pustii –
„Da cine-s străinii aiștia? Îi știi?”
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea...
Marusea-i la Praga și vinde cartoafe,
Valoghea, la Penza, -ngrijește de scroafe,
Ion a ajuns la Paris și-i student,
Snejana s-a aranjat la Tașkent.
Corina lucrează-ntr-un bar la Atena
Și tocma-n Iacutia dus este Ghena.
Vasile se află-n orașul New-York:
Mătincă-n Moldova eu nu mă întorc.
Iar Liza-i la Roma și bine îi pare
Că are de lucru și-i cald și e soare.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Ileana-i badante, lucrează c-o babă,
Da Galea a zis că ea nu este roabă,
Alioșa mai ieri o chicat de pe șchele
Și îmblă săracu acuma-n costele.
Irina a fost candidată la Miss,
Valeriu Jereghi un premiu a-nvins,
Da Feghea și Olga trăiesc la Milano,
Lui Vichea îi place nespus Celentano.
Și Chicu Efim un roman a creat,
În care a scris c-a băut și-a fumat.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Ilii și cu Ghiță-au furat o mașină,
Da Iura pe zebră-a călcat o bătrână,
Andrii în Rezina femeia-a lăsat
Și cică cu Jana s-o-ntorlocat.
Natașa din Padova e o „putană”,
Soția lui Jora-i italiană,
Vitalic și Vladic s-au dus în Canada,
Că nu mai vroiau să se plimbe cu „Lada”.
Femeie, aș mânca, măi, un borș cu fasule –
Păi uite c-avem doar spaghetti-n castrule.
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Valera și Liuda din satul Băcioi
În Noua Zelandă pasc sute de oi.
Curoșu Ruslan a murit la Siviglia,
S-a măritat în America Lilia,
Copchiii Oxanei nu știu moldovnește,
Enrico Mariei i-a spus c-o iubește,
Iar cerul la Roma e-așa de senin!
Catincă, mai toarnă o cană de vin,
Că-mi vine să plâng și așa mi-i de jele
Când mă gândesc la fetițele mele!
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea!
Vasile, Ion, Margareta și Vova,
Voi când vă întoarceți acasă-n Moldova?
La anu, cireșii când vor înflori,
Când bani de ajuns noi vom agonisi,
Când dor ne va fi de-un castan de la școală,
Când tata din pat iaca nu se mai scoală,
Când storși prin străini de avânt și putere
Veni-vom acasă, sătui de avere...
Vom merge prin sat, gârboviți și pustii –
„Da cine-s străinii aiștia? Îi știi?”
Refren:
Moldova e Patria mea
Și-s tot mai departe de ea...
lunedì 4 ottobre 2010
SĂ VOTĂM „CANALIA LIBERALĂ”
SĂ VOTĂM „CANALIA LIBERALĂ”
Citeam în ultimul număr al revistei „L'espresso” articolul lui Romano Prodi „Al futuro chi ci pensa?”, scris pentru prezentarea cărții lui Edmondo Berselli „L'economia giusta”. Se vorbește în acest articol despre capitalismul modern, despre criza care l-a scuturat din rădăcini, despre rolul statului în controlarea economiei de piață libere. Zice Prodi că, pe timpul când abia își începuse studiile sale economice, raportul dintre salariul unui manager și salariul unui simplu muncitor era de 40 la 1; iar când spuneai lucrul acesta în public, lumea sărea în picioare de indignare. Astăzi raportul s-a schimbat, e de 400 la 1, dar nimeni nu se mai revoltă. Ideea lui Prodi, și mai în general a tuturor partidelor de stânga europene, este aceea de a face să intervină statul în economia de piață, în așa fel încât să fie create niște mecanisme eficiente de redistribuire socială a bogăției și de ținere sub control a tendințelor autodistructive ale pieții. Și după cum s-a văzut în timpul actualei crize economice globale,intervenția statului în economie s-a dovedit a fi nu numai o idee subversivă a blestemaților de comuniști, ci și un remediu la care au făcut apel cele mai liberale și mai capitaliste guverne.
Citindu-l pe Prodi, m-a dus gândul și la Moldova mea. Se discută oare la noi, în cunoștință de cauză, despre aceste posibile căi, de stânga ori de dreapta, ale dezvoltării economice a țării? Nu am prea observat. Cele mai progresiste publicații, posturi de radio și televiziuni îi transmit cetățeanului următorul mesaj: capitalismul e practic identic cu democrația și este bun; comunismul a însemnat totalitarism, dictatură, deportări, stagnare economică, deznaționalizare; comunismul prin urmare e rău. Mesajul însă nu este nuanțat; nu i se spune omului că da, este el bun jocul ăsta de-a capitalismul și democrația, dar numai dacă sunt vrednici jucătorii, de altfel se poate transforma cu ușurință într-o adevărată porcărie. Și nimeni nu are grijă să dea o explicație plauzibilă simplului fapt că bunăstarea socială în timpul Uniunii Sovietice a crescut cu niște ritmuri fantastice, dar oamenii țin foarte bine minte lucrul acesta.
De ce, m-am întrebat, lupta ideologică în Republica Moldova este atât de generică, atât de slab nuanțată?
Pentru că, am încercat să-mi răspund, viața determină gândirea, și nu invers, după cum zicea și bătrânul Marx. Tu vrei partide de dreapta și partide de stânga, și o luptă ideologică crâncenă pentru fiecare lege adoptată, pentru fiecare hotărâre luată de guvern. Dar adă-ți aminte că partidele reprezintă clasele, ori, pentru ca să mă exprim mai blând și mai puțin marxist, grupurile sociale. Avem noi în Moldova clasă muncitoare? Nu, domnule, pentru că nu avem industrie. Produsul nostru intern brut e sub nivelul anului 1969! Noi nu avem de fapt nici capitaliști. Milionarii și miliardarii noștri nu-s industriași, ci speculanți ordinari, care s-au îmbogățit pescuind în apele tulburi ale tranziției. Moldova de fapt nici criză n-a avut, cum poți să intri în criză dacă îți lipsește economia? Tocmai de aceea liberalii moldoveni nu reprezintă interesele capitaliștilor adevărați; sub eticheta de liberal poți găsi intelectuali emancipați și liberpansiști, tineri frondeuri, profesori care privesc cu un infinit dispreț la comuniștii inculți și neciopliți, dar și orice soi de oportuniști. Toată această așa-zisă adunătură liberală emite un mesaj confuz, contradictoriu: pro-european dar și naționalist, de maximă libertate economică dar și de solidaritate cu „oropsiții sorții”. Mesajul comuniștilor, care se află de partea opusă a baricadei, este și mai confuz. Așa cum aceștia nu au în spatele lor detașamentele bine organizate ale clasei muncitoare din fabrici și uzine, nu s-au putut baza decât pe rămășițele sovietice ale acestei clase, pe pensionarii sărăciți, pe țărănimea incultă și conservatoare; de aceea comuniștii nu au luptat și nu luptă pentru niște drepturi sau privilegii sociale. Ei au luptat și luptă contra: contra limbii române, contra unirii cu România, contra partidelor care le încurcau să ajungă la putere. Odată ajunși, au împărțit țara după bunul lor plac, s-au îmbogățit și ne-au izolat de România și de Europa. În această toamnă, la alegerile parlamentare din 28 noiembrie, li se va oferi o nouă șansă.
Așadar, ideologiile și partidele care operează (ca să nu zic bântuie) în Moldova sunt în mare parte „forme fără fond”. Și există pericolul ca să fie manipulate din umbră de cei care dețin sacul de bani. Doar treptata dezvoltare economică a țării și apariția ca urmare a acestei dezvoltări a unor formațiuni politice care ar reprezenta cu putere diferitele segmente ale societății ar putea să „umple” aceste forme și să ne ofere o viață politică și spectacole politice interesante. Dar pentru a ajunge la așa-ceva, urmează să alegem răul cel mai mic și să-i votăm, chiar strâmbând din nas, pe cei pe care Eminescu îi poreclea „canalia liberală”. Iar mai apoi să muncim cu încrâncenare pentru a planta livezi, a construi drumuri, fabrici, uzine.
Citeam în ultimul număr al revistei „L'espresso” articolul lui Romano Prodi „Al futuro chi ci pensa?”, scris pentru prezentarea cărții lui Edmondo Berselli „L'economia giusta”. Se vorbește în acest articol despre capitalismul modern, despre criza care l-a scuturat din rădăcini, despre rolul statului în controlarea economiei de piață libere. Zice Prodi că, pe timpul când abia își începuse studiile sale economice, raportul dintre salariul unui manager și salariul unui simplu muncitor era de 40 la 1; iar când spuneai lucrul acesta în public, lumea sărea în picioare de indignare. Astăzi raportul s-a schimbat, e de 400 la 1, dar nimeni nu se mai revoltă. Ideea lui Prodi, și mai în general a tuturor partidelor de stânga europene, este aceea de a face să intervină statul în economia de piață, în așa fel încât să fie create niște mecanisme eficiente de redistribuire socială a bogăției și de ținere sub control a tendințelor autodistructive ale pieții. Și după cum s-a văzut în timpul actualei crize economice globale,intervenția statului în economie s-a dovedit a fi nu numai o idee subversivă a blestemaților de comuniști, ci și un remediu la care au făcut apel cele mai liberale și mai capitaliste guverne.
Citindu-l pe Prodi, m-a dus gândul și la Moldova mea. Se discută oare la noi, în cunoștință de cauză, despre aceste posibile căi, de stânga ori de dreapta, ale dezvoltării economice a țării? Nu am prea observat. Cele mai progresiste publicații, posturi de radio și televiziuni îi transmit cetățeanului următorul mesaj: capitalismul e practic identic cu democrația și este bun; comunismul a însemnat totalitarism, dictatură, deportări, stagnare economică, deznaționalizare; comunismul prin urmare e rău. Mesajul însă nu este nuanțat; nu i se spune omului că da, este el bun jocul ăsta de-a capitalismul și democrația, dar numai dacă sunt vrednici jucătorii, de altfel se poate transforma cu ușurință într-o adevărată porcărie. Și nimeni nu are grijă să dea o explicație plauzibilă simplului fapt că bunăstarea socială în timpul Uniunii Sovietice a crescut cu niște ritmuri fantastice, dar oamenii țin foarte bine minte lucrul acesta.
De ce, m-am întrebat, lupta ideologică în Republica Moldova este atât de generică, atât de slab nuanțată?
Pentru că, am încercat să-mi răspund, viața determină gândirea, și nu invers, după cum zicea și bătrânul Marx. Tu vrei partide de dreapta și partide de stânga, și o luptă ideologică crâncenă pentru fiecare lege adoptată, pentru fiecare hotărâre luată de guvern. Dar adă-ți aminte că partidele reprezintă clasele, ori, pentru ca să mă exprim mai blând și mai puțin marxist, grupurile sociale. Avem noi în Moldova clasă muncitoare? Nu, domnule, pentru că nu avem industrie. Produsul nostru intern brut e sub nivelul anului 1969! Noi nu avem de fapt nici capitaliști. Milionarii și miliardarii noștri nu-s industriași, ci speculanți ordinari, care s-au îmbogățit pescuind în apele tulburi ale tranziției. Moldova de fapt nici criză n-a avut, cum poți să intri în criză dacă îți lipsește economia? Tocmai de aceea liberalii moldoveni nu reprezintă interesele capitaliștilor adevărați; sub eticheta de liberal poți găsi intelectuali emancipați și liberpansiști, tineri frondeuri, profesori care privesc cu un infinit dispreț la comuniștii inculți și neciopliți, dar și orice soi de oportuniști. Toată această așa-zisă adunătură liberală emite un mesaj confuz, contradictoriu: pro-european dar și naționalist, de maximă libertate economică dar și de solidaritate cu „oropsiții sorții”. Mesajul comuniștilor, care se află de partea opusă a baricadei, este și mai confuz. Așa cum aceștia nu au în spatele lor detașamentele bine organizate ale clasei muncitoare din fabrici și uzine, nu s-au putut baza decât pe rămășițele sovietice ale acestei clase, pe pensionarii sărăciți, pe țărănimea incultă și conservatoare; de aceea comuniștii nu au luptat și nu luptă pentru niște drepturi sau privilegii sociale. Ei au luptat și luptă contra: contra limbii române, contra unirii cu România, contra partidelor care le încurcau să ajungă la putere. Odată ajunși, au împărțit țara după bunul lor plac, s-au îmbogățit și ne-au izolat de România și de Europa. În această toamnă, la alegerile parlamentare din 28 noiembrie, li se va oferi o nouă șansă.
Așadar, ideologiile și partidele care operează (ca să nu zic bântuie) în Moldova sunt în mare parte „forme fără fond”. Și există pericolul ca să fie manipulate din umbră de cei care dețin sacul de bani. Doar treptata dezvoltare economică a țării și apariția ca urmare a acestei dezvoltări a unor formațiuni politice care ar reprezenta cu putere diferitele segmente ale societății ar putea să „umple” aceste forme și să ne ofere o viață politică și spectacole politice interesante. Dar pentru a ajunge la așa-ceva, urmează să alegem răul cel mai mic și să-i votăm, chiar strâmbând din nas, pe cei pe care Eminescu îi poreclea „canalia liberală”. Iar mai apoi să muncim cu încrâncenare pentru a planta livezi, a construi drumuri, fabrici, uzine.
Iscriviti a:
Post (Atom)