OCUPANTUL RUS

SMIRNOV

Dacă veți vizita paginile electronice ale ziarelor moldovenești „Timpul” și „Jurnal de Chișinău” sau site-ul Unimedia.md, dacă veți intra în blogosfera moldovenească, nu veți putea să nu simțiți prezența unui puternic sentiment antirusesc, împărtășit fie de autorii articolelor,fie de comentatorii de pe forumuri. Rusia este blamată de jurnaliști și bloggeri pentru imperialismul și comunismul care au caracterizat-o, iar mulți forumiști se dezlănțuie contra rușilor cu cele mai dure
cuvinte. „Dacă-i dai nas lui Ivan,el se suie pe divan”,se exprimă eufemistic directorul „Timpului” Constantin Tănase,evocând proverbul popular. „Porci”, zice forumistul de rând mai pe de-a dreptul. În același timp se pretinde ca Rusia să țină granițele deschise pentru sutele de mii de moldoveni care își câștigă pâinea în această țară,să fie corectă în relațiile politice și economice cu Republica Moldova. În discuții se implică energic și românii din partea dreaptă a Prutului: de multe ori intervențiile acestora se rezumă la o rusofobie gălăgioasă și la lozinca răsuflată „Basarabia – pământ românesc!”. Ruși basarabeni sau transnistreni – bravo lor că citesc ziare în limba română! - nu suportă să le fie atinsă demnitatea și deschid focul cu fraze grele scrise cu majuscule chirilice; Rusia e o mare putere,zic,iar voi sunteți niște naționaliști și niște fasciști de trei parale. În fine,spre onoarea moldovenilor,nu lipsesc și vocile moderate,care cheamă la cumințenie și pace între popoare.
Tot acest naționalism antirusesc parcă ar vrea să spună că noi,moldovenii, și românii în general,am fi mai buni decât rușii,mai nobili,mai educați,mai deștepți chiar. Să nu mai vorbim de origine: noi ne tragem de la Roma! Nu ca ei! Despre cât suntem de nobili și europeni însă iată că încearcă să ne sugereze o mică întâmplare moldovenească. Cu vreo lună în urmă, Georgeta Voinovan,o cântăreață de la Chișinău,a nimerit într-un teribil accident de automobil. Și ziarul „Timpul” a făcut un apel public pentru ca artista,imobilizată la pat cu șira spinării fracturată,să fie ajutată: are 6 copii. La acest apel,forumul a explodat cu o sumedenie de mesaje contradictorii; Georgeta Voinovan a fost făcută cu ou și cu oțet: are șase copii,dar de la trei bărbați diferiți,ar fi „stricat” familii, ar fi „furat” bărbații de la alte femei. Și,cu toate că foarte mulți i-au luat apărarea, impresia generală a fost una de sfadă de mahala,de răutate răbufnită greu din adâncuri – lucru care i-a și prilejuit jurnalistei Sorina Ștefârță un șir de amare reflecții cu privire la caracterul nostru național.
Subsemnatul e de părerea că marile provocări cu care îi încearcă istoria pe moldoveni țin nu atât de integrarea europeană ori de rămânerea în spațiul estic,ci de a fi la nivel în situații ca cea de mai sus și de a crea un model de viață socială armonioasă în cadrul propriilor hotare. Pentru noi,moldovenii din diaspora, Moldova ar deveni atractivă când ne-ar oferi ideea de „acasă”. Dar se simt copiii noștri care au studiat în România sau în alte țări europene „acasă” atunci când merg în Moldova și sunt obligați să vorbească în rusă, o limbă pe care ei n-o cunosc? Ne simțim noi „acasă” atunci când ne ciocnim cu grosolănia funcționarilor moldoveni? Trebuie să ne dăm seama că Rusia și rușii nu sunt o problemă,ci o încercare,o oportunitate. Limba rusă se simte „acasă” în Moldova grație lipsei de caracter a moldovenilor. Rusia nu are nicio legătură cu moralitatea noastră actuală, cu statalitatea noastră și cu viitorul nostru: sunt lucruri care depind numai și numai de noi. Și trebuie să încetăm de a ne mai căuta scuze rusești pentru ticăloșìi strict moldovenești. Să încetăm de a juca rolul nobilei victime a barbarului ocupant.
Apropo,am cunoscut în copilărie un astfel de ocupant. Îl chema Smirnov. Era un împuternicit al Puterii Sovietice,trimis după război în satul meu de baștină ca să promoveze politica statului, să deporteze, să colectivizeze etc. A trăit în gazdă la bunicii mei. Îi respecta enorm,le zicea „papașa” și „mamașa”. După ce și-a terminat misiunea,a rămas în Moldova. Venea din când în când pe la noi. Îmi amintesc cum bunică-mea îl probozea pe românește pentru viciul lui capital: era bețiv. Smirnov o înțelegea,dar îi vorbea pe rusește; își povestea jalea – căci era și el un dezrădăcinat,un emigrant,iar soția nu dorise să-l urmeze în Moldova – până când ajungea să plângă cu paharul de vin în mână. Bunicul,care făcuse armata la țar,încerca să-l consoleze vorbindu-i rusește. Ținea foarte mult la familia noastră. Era cel mai bun fotograf din Rezina și era chemat să facă poze la toate sărbătorile. Mai păstrez și acum fotografiile lui cu margini zimțate. Mi-a părut rău când am auzit că a murit,sărac și uitat de toți. Nu era un om rău Smirnov.

LAUDĂ POPORULUI ITALIAN

http://www.gazetaromaneasca.com/news/comentarii/lauda-poporului-italian.html
LAUDĂ POPORULUI ITALIAN sau DESPRE INTEGRARE
„Îmi pare rău că am venit în Italia”, zicea românca ce a trimis o scrisoare semnată doar cu inițialele la „Il Gazzettino”. Supărată rău, femeia învinuiește Italia de multe și grele păcate. Dar transpare dintre rânduri cu claritate că problemele sale sunt de altă natură și sursa lor nu e proasta orânduire a Italiei, ci răul caracter al femeii. Să trăiești opt(opt!) ani în această țară și să nu-ți creezi o serie de atașamente cu oamenii acestui pământ, cu cultura și spiritualitatea lui debordantă; să mergi crispat printre oameni, să nu dai nimic, dar să ceri în schimb drepturi și respect „ca în țările civilizate”; să fluturi cu ostentație sărmana ta diplomă și bruma de cunoștințe în aritmetică și engleză și să ceri pe baza acestora un loc de muncă și multă considerație – toate acestea, e evident, sunt defectele româncei, nu neajunsurile Italiei! Care are desigur și neajunsuri,despre care înșiși italienii vorbesc cu multă dezinvoltură și pe care chiar le exagerează. Dar care în genere este o țară în care străinul, de unde ar fi venit el, găsește un confort sufletesc mai mare decât în patria lui. Se pot oare lăuda rușii, ucrainenii, moldovenii, românii cu acea gentilețe și caracter binevoitor al oamenilor pe care le întâlnești în spațiile private și în locurile publice ale Italiei? Mai sunt alte popoare europene care să fi fost atât de sărace,atât de maltratate atunci când emigrau în „țări civilizate” cum sunt Statele Unite și care,ținând minte sărăcia și obidele,să ne trateze cu atâta înțelegere și bunăvoință pe noi,imigranții din Est și de oriunde? Să lăsăm în pace excepțiile,pentru că anume ele confirmă regula.
Am cunoscut o moldoveancă care mi-a povestit o istorie aproape incredibilă. A venit în Italia disperată și înglodată în datorii. A nimerit într-o casă unde urma să îngrijească de o fetiță bolnavă de autism. A făcut față. Peste un timp a povestit părinților fetiței despre problemele pe care le avea în Moldova. Nu le-a cerut nimic. Dar aceștia i-au pus în mână 10.000(zece mii!) de euro și i-au zis să-și plătească datoriile și să-și rezolve toate problemele. Femeia a rămas fără cuvinte. Nici nu știa bine italiana. Nici nu avea permis de ședere. La o adică ar fi putut să fugă cu banii. Dar n-a fugit, și părinții fetiței n-au fost niște naivi dându-i acea sumă imensă: pricepuseră din ochii străinei că te poți baza pe ea,că nu are să-i înșele. Și să mai zicem că Italia e rea?
Cazul româncei care scrie la „Il Gazzettino” este acela al unei persoane care se încăpățânează să nu vadă că de insuccesele proprii este doar ea vinovată, nu țara, nu vremea de-afară. Și mai este acest caz una din fațetele integrării. Pentru că românca, cu toate că a însușit limba italiană, nu a înțeles spiritul acestui popor, nu i-a împărtășit durerile, nu a plâns și nu a râs împreună cu italienii, deci nu s-a integrat pe deplin. Dar până unde e bine să ne integrăm? Până la a ne uita limba, tradițiile, mâncărurile specifice? Până la a scrie în anunțurile de la intrarea în metrou „afit stanză la doi băieți”? Ori poate e bine să-ți păstrezi identitatea refuzând a gusta și a găti bucatele italiene? Să nu mănânci cicoarea și rucola,să nu guști anghinarea(carcioful),să ai oroare de frunzele de busuioc tăiate peste farfuria cu roșii și mozzarella?
Integrarea este marea problemă a Europei. În Occident vin șuvoaie de imigranți de toate culorile,limbile și credințele. Își oferă brațele în schimbul bunăstării și libertății. Dau vigoare sistemelor de ocrotire socială ale bătrânului continent care s-ar prăbuși fără contribuțiile lor financiare. Și situația aceasta convine tuturor, dar numai atâta timp cât Europa reușește să-i integreze pe noii veniți impunându-le cultura,laicismul și democrația. Atunci însă când imigranții, în numele libertății care li se oferă,răspândesc obscurantismul unor religii nedemocratice,familia poligamă,vălul integral,mutilările organelor genitale și alte orori,atunci Europa e în drept să se teamă că se va transforma în „Eurabia”,după cum zicea Oriana Fallaci, și e în drept să se apere. Legea care interzice vălul islamic în Franța e un gest de apărare. Expulzările țiganilor sunt un gest de apărare.
Urmărind cu atenție diferite cazuri de lipsă de integrare, poți observa cu facilitate că ceea ce împiedică integrarea armonioasă a imigrantului este gradul de cultură redus. Dacă nu citeai ziarele în țara de origine,nu le vei citi nici aici și asta te va împiedica să fii la curent cu viața țării și a poporului care te găzduiește, iar lucrul acesta la rândul său va putea crea mici sau mari neînțelegeri cu oamenii cu care ai de-a face. Dacă te-ai născut în șatră și nu ai mers la școală, e foarte greu să te integrezi. Cu atât mai mult dacă ai în urma ta o istorie milenară în care ai trăit la periferia societăților civilizate, fără a te fi integrat vreodată. Cu o așa ereditate nu-ți rămâne decât să faci din viciu virtute și din mizerie romanță. Deci, școala și educația sunt foarte și foarte importante. Și nu școala parohială,nu școala unde singurul obiect de studiu e coranul, ci școala de tip european, laică, științifică, în spiritul iluminismului. Numai o școală bună e în stare să ne facă să ne simțim acasă oriunde în Europa. O spun ca un învățător ce am fost și cred că mai sunt.
Mărturisesc totuși că nu sunt integrat pe deplin în această țară. Pentru că,oricât m-aș strădui, nu înțeleg dragostea nemărginită a italienilor pentru câini. Cum văd o javră mai flocoasă, „guarda che bello!”... Nu,eu nu aș putea niciodată să țin un dulău în casă,să-i suport părul pe divan ... și așa mai departe,ce să mai vorbim. Ce să fac,am limitele mele. Sper să nu fiu expulzat pentru aceasta. Și promit să nu critic Italia în „Il Gazzettino”.

MOLDOVA - ITALIA

GIANFRANCO FINI – UN EXEMPLU PENTRU OAMENII POLITICI MOLDOVENI
Eșecul referendumului constituțional din 5 septembrie a fost considerat de multă lume drept o dureroasă înfrângere a Alianței pentru Integrare Europeană. Cota de participare a cetățenilor nu a ajuns nici la 30,și erau necesare 33% pentru ca referendumul să fie validat. Din contra,în Italia,afluența cetățenilor moldoveni la urne a fost de două ori mai mare decât la alegerile precedente,au votat 9125 de alegători,dar asta nu a salvat situația. De nereușita intenției de a schimba constituția au fost învinuiți în primul rând comuniștii, care au îndemnat populația să nu participe la votare. Comuniștii au fost priviți prin urmare ca niște dușmani ai democrației. E o învinuire care de data aceasta nu rezistă criticii: în cazul concret al acestui referendum a nu participa la votare a fost egal cu a vota contra; absenteiștii au zis de fapt că nu doresc schimbarea constituției și că pledează pentru alegerea președintelui de către parlament. În al doilea rând a fost învinuită Alianța, că nu a făcut o propagandă pro-referendum suficientă,că a început campania electorală pentru prezidențiale,fiecare partid cu candidatul său,înainte ca referendumul să-i dea în mână legea despre alegerea președintelui prin vot popular. Și în al treilea rând a fost învinuit poporul,care,s-a zis, a preferat să stea acasă și să bea în cea mai ticăloasă indiferență.
Imediat ce fură date publicității rezultatele preliminare ale votului și cifra de 29 al procentului participării,pe forumurile site-urilor moldovenești domnea o atmosfera de ciudă și disperare. Unii se autoglagelau zicându-și „moldo-boi” și menind robie și suferințe veșnice pentru propriul popor. Alții,de pe meleaguri străine, blestemau Alianța care le-a înșelat așteptările și promiteau solemn că nu se vor mai întoarce acasă. Iar un oarecare blogger Darie își amenința țara cu cea mai apocaliptică dintre catastrofele posibile:dacă țara va vota contra Alianței și la apropiatele alegeri,apoi el,Darie,pleacă din țară! Și atunci să vadă țara ce va face fără de Darie!
De fapt,cred că eșecul referendumului nu înseamnă o catastrofă. Ba din contra,pare să fie un bine. Alegerea președintelui de către întregul popor și inevitabila învestire a acestuia cu puteri mult mai mari poartă cu sine riscul tiraniei. Cred că nu suntem încă pregătiți ca să contracarăm cu eficiență un astfel de risc. Și apoi schimbarea constituției a fost pusă pe agenda zilei nu pentru a rezolva o problemă organică a țării,ea este nu mai mult decât un șiretlic menit să înlăture criza constituțională. Dar criza constituțională nu poate fi rezolvată în parlament? Nu,pentru că majoritatea nu discută cu opoziția și niciun partid nu intenționează să caute căile unui cât de mic consens național. Cu astfel de atitudini clasa politică moldovenească nu va scoate țara din nevoi niciodată.
Ceea ce îmi pare însă mai grav – și treaba asta o să vă mire - este că actorii principali ai scenei noastre politice nu țin cuvântări. Îi aud pronunțând mici fraze de circumstanță,se mai bâlbâie un pic cu ocazia sărbătorilor. Dar eu vreau să-i aud ținând cuvântări înflăcărate,vreau să-i aud frângând „retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți”,cum zicea Eminescu. Pentru că așa se face politica. Mi-am dat seama de acest lucru după ce am urmărit discursul lui Gianfranco Fini de la Mirabello. Fini a ținut o cuvântare plină de pasiune politică,în care a făcut apel la idealuri naționale,la morala publică,în care s-a emoționat și a suscitat entuziasm în public. Datorită televiziunii,l-a privit toată Italia. Poți să nu fii de acord cu el,dar nu poți să negi că are stofă de om politic. Privindu-l pe Fini,am realizat că nu-mi amintesc de vreo serioasă luare de cuvânt a liderilor noștri liberali,nu-mi amintesc de cuvântări programatice,în care să explice mulțimilor scopurile mărețe ale politicii lor și idealurile liberale. Dar cred că aceste cuvântări sunt absolut necesare! Cât de tare am avea noi nevoie de o retorică anticomunistă eficientă care să-i derâdă pe comuniști,să-i facă să piardă terenul de sub picioare! Cum am avea noi nevoie de retorica Marilor Opere, să vorbim despre livezi imense și autostrăzi,despre agroturisme și fabrici! Nu,nu să le facem pe adevăratelea aceste lucruri de vis,că doar nu avem banii,dar măcar să vorbim,măcar să ne învățăm a visa! Și într-o bună zi,mai știi,cineva transformă visul în realitate. Există însă atâtea lucruri care pot fi realizate mai mult cu vorbe,fără cheltuieli de milioane. De exemplu pacea dintre reprezentanții diferitor popoare care locuiesc în Republica Moldova ar putea fi cucerită doar cu renunțarea elitei liberale moldovenești la naționalismul ei revanșard care vede în ruși și ucraineni ocupanți,iar în găgăuzi – o a cincea coloană moldovenească. Cu un pic de retorică și un pic de voie bună,rușii,ucrainenii și găgăuzii ar deveni buni patrioți moldoveni și ar însuși mai cu tragere de inimă și limba română. Și ce fluvii retorice ar putea genera Transnistria!
Dar nu,politicienii noștri nu asudă vorbind ca Fini,ei vor fi asudând doar în saună. Eu totuși rămân în așteptarea unor cuvântări epocale. Căci iată vine luna noiembrie și alegerile parlamentare anticipate. Și dacă liberalii nu vor face retorică,de retorică vor pieri: de retorica comunistă!