ODIOSUL DODON

Moartea idealurilor

Nu a existat până acum în istoria Republicii Moldova un Președinte atât de disprețuit de moldoveni. Tot răul se întruchipează parcă în fața lui bolfoasă de birocrat sovietic socialist. E un antipod al intelectualului moldovean simpatic tip Grigore Vieru. Sătul, autosuficient, cinic, Dodon este moartea tuturor idealurilor oamenilor de bine din Republica Moldova, moartea renașterii naționale începută cu perestroika lui Gorbaciov, moartea identității noastre de neam românesc, moartea luptei pentru limbă și alfabet. A debutat în Președinție călcând ca prin străchini. I-a luat în mod samavolnic cetățenia moldovenească lui Traian Băsescu și a spus cuvinte grele la adresa României. A cochetat cu separatiștii din Transnistria. A mers la Moscova să se pupe cu Putin și să-l măgulească cu promisiunea de a întoarce țara cu proțapul spre răsărit. Pentru mulți moldoveni niciodată democrația n-a fost mai urâtă în surprinzătoarele sale efecte. Iar pentru atâția emigranți moldoveni din Europa niciodată țara lor proprie, care l-a votat masiv pe Dodon, n-a fost mai jalnică și demnă de dispreț. „Dacă-l votează pe Dodon, nu le mai trimitem pachete!” – zicea o moldoveancă la o secție de votare la Roma.

Suntem moldoveni și punctum!

Dar care oare o fi semnificația ascunsă a fenomenului Dodon? Cum oare de s-a întâmplat ca Moldova să se rostogolească într-o atare ticăloșie?

Cred că explicația stă în războiul identitar care bântuie de ani de zile în țara noastră. Întrebări absolut gratuite de tip ce suntem, români ori moldoveni, dacă trebuie să rămânem independenți ori să ne unim cu România, au devenit un fel de sport național moldovenesc. Sunt mijlocul ideal de a abate omul de la treabă. De a-l scoate la demonstrații. De a-l face să voteze partidul care trebuie. Ori de a servi drept fumigene pentru furturi ordinare.

În războiul identitar Dodon s-a alăturat hoardei de moldoveniști stataliști ignoranți care au drept biblie dicționarul moldo-român al lui Vasile Stati. Nu este posibil, au zis aceștia, ca să ai o țară independentă fără identitatea ei națională. Nu e posibil să ai o țară fără națiune ori o Republică Moldova populată de națiunea românească, așa cum afirmă unioniștii. Națiunea moldovenească există, fără nicio îndoială. Are teritoriu național, este suverană, are monedă națională, imn, constituție, armată și clasă conducătoare. Ce mai trebuie pentru o națiune? Am găsit! Limba moldovenească, istoria Moldovei, iată stâlpii națiunii!

Dar, vom zice noi, cei cât de cât umblați la școală, limba oficială pe care o utilizează moldovenii din Republica Moldova, încă din perioada sovietică, este limba română literară, limba națiunii vecine. Denumirea de moldovenească pentru această limbă este improprie, căci româna literară nu a fost creată numai în Moldova, ci în toate regiunile românești și are la bază graiul muntenesc. Deci, e bine să acceptăm cu toată modestia termenul limba română și să ne bucurăm liniștiți de toate bogățiile ei, care nu sunt puține. Dar moldovenistul ignorant nu pricepe lucrul acesta simplu. Pentru el nu există națiunea moldovenească fără limba moldovenească. E o pretenție cu atât mai absurdă cu cât în Republica Moldova termenul de limbă română s-a încetățenit pe deplin în toate păturile populației. Dar este oare limba atât de hotărâtoare în crearea buletinului de identitate al moldovenilor? Nu. Pentru că avem în lume numeroase națiuni foarte diferite între ele, dar care utilizează aceeași limbă. Englezii și americanii; nemții, elvețienii și austriecii; spaniolii, cilienii, cubanezii. Națiunea moldovenească funcționează perfect și pe baza unei limbi literare în mare parte împrumutate, limba română.

Istoria Republicii Moldova sau Istoria Românilor este o altă cruntă dilemă. Dar istoria statului Republica Moldova naște din Istoria Românilor, a turcilor și a rușilor, suntem obligați să studiem toate aceste istorii. Altceva că da, aveți dreptate, moldoveniștilor, Istoria Republicii Moldova ar trebuie studiată cu mai multă pasiune, pentru a inculca tinerelor generații mândria națională. Cu condiția însă, obligatorie, ca să avem cu ce ne mândri.

Burghezia moldoveană setoasă de putere

Dar bine bine, de ce totuși votul popular l-a făcut pe odiosul Dodon Președinte? Unde a avut el dreptate? De ce oare nu a învins adevărul științific?

Da, în ceea ce privește limba și istoria Dodon și moldoveniștii se află pe niște poziții greșite, inacceptabile.

Dar trebuie totuși de recunoscut că acțiunea lor se înscrie în îndreptățita luptă pentru crearea națiunii moldovenești, iar majoritatea poporului Republicii Moldova este favorabilă nu Unirii, ci independenței naționale. Iată de ce Dodon a învins. A contat nu adevărul științific, dar vectorul politic independentist.

Moldovenismul în genere, cred, este reacția dură a clasei conducătoare moldovenești, a noii burghezii moldovene, la mișcarea unionistă, care tinde s-o lipsească de puterea pe care o deține. Cum, dar oare pot fi burghezii atât de inculți și de grobieni? Pot, după cum o demonstrează și Donald Trump. Să ne imaginăm că în mijlocul acestei burghezii moldovene setoase de putere se află și un intelectual rafinat, cu trăsăturile delicate ale lui Grigore Vieru, care pricepe foarte bine că tot ce zice Dodon despre limbă și istorie este o aiureală de ignorant; dacă însă intelectualul nostru rafinat va ști că limba moldovenească, istoria Moldovei și pretențiile teritoriale ridicole față de România prind bine ca mijloc demagogic în cucerirea politică a maselor, atunci fiți sigur că le va accepta. Va zâmbi machiavelic și se va pișa senin pe adevărurile științifice. Trăiască Dodon!

Și mai trebuie de recunoscut că un alt merit al odiosului Dodon pare să fie acela că dânsul este unicul Președinte moldovean care încearcă să taie nodul gordian al problemei transnistrene. A condamnat războiul cu rușii în Transnistria și a făcut bine. Pentru că Republica Moldova, dacă se dorea stat național omogen, trebuia să renunțe din start la Transnistria în schimbul Benderului, chiar dacă Transnistria ne-ar fi rugat în genunchi s-o primim în statul nostru. Nu a făcut-o. Din contra, Moldova a neglijat problema, a lăsat s-o rezolve comunitatea internațională. Președintele Dodon urmează deci punctul de vedere tradițional conform căruia Transnistria este parte integrantă a Republicii Moldova, numai că, în loc să lase problema baltă, așa cum au făcut toți predecesorii săi, apucă taurul de coarne. Merge în Transnistria, merge la Putin. Face declarații despre federalizarea țării, despre asumarea datoriilor transnistrene pentru gazul rusesc. Nu ne place? Nu. Să mă scuzați, dar parcă doream Transnistria, pământ strămoșesc, din tot sufletul.

„Dodon nu este Președintele meu”

Este Igor Dodon Președintele nostru? Ar fi la modă să folosim cuvintele înaripate de prin alte părți și să zicem că Dodon nu este Președintele nostru. Ar fi poate la modă, dar nu ar fi onest și democratic. Pe Igor Dodon trebuie să ni-l asumăm. Ca pe un păcat. Ca pe un semn al decadenței noastre politice. Și să-l privim așa cum își privea Dorian Gray portretul.