Visualizzazioni totali

lunedì 15 settembre 2014

Poveste de groază cu balaurul rus



Fusesem vineri, 12 septembrie, la Accademia di Romania, unde avusese loc prezentarea cărții Eugeniei Bojoga Limba română - „între paranteze?”. Autoarea, o doctă cercetătoare din Republica Moldova, profesoară la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca și la Universitatea L’Orientale din Napoli, a vorbit publicului adunat despre peripețiile limbii române în Rusia țaristă și Uniunea Sovietică, precum și despre situația limbii române în actuala Republică Moldova. Tonul general al discursului doamnei Bojoga a fost dictat de nobila revoltă contra asupritorilor țariști, sovietici și urmașilor lor comuniști. Care ne-au interzis limba ori ne-au ciopârțit-o, ne-au rusificat-o, ne-au corupt-o. Era prezent în sală și cercetătorul Alexandru Laurențiu Cohal, de la Universitatea din Pavia, autor al cărții „Mutamenti nel romeno di immigrati in Italia”, care autor și-a făcut obiect de studiu anume din stricăciunea, din coruperea limbii române.

Ascultând-o pe distinsa profesoară, mi-am amintit cum eu însumi, prin anii 90, pe când luase avânt mișcarea de eliberare națională, le povesteam copiilor mei cum rușii ne-au stricat limba și ne-au furat pământurile. Iar copiii, când au crescut mari, mi-au dezvăluit cum înțelegeau ei „furatul pământurilor”. Și-l înțelegeau așa: rușii veneau pe când se lăsa întunericul, încărcau fiecare câte două căldări de pământ și fugeau gâfâind în țara lor! Le curgeau sudorile pe frunte, unii se împiedicau și răsturnau căldările în iarbă, dar încărcau repede pământul înapoi și tiva! Dar ce le trebuia rușilor pământul cela?! În țara lor nu era pământ?

Pentru ca să destram un pic atmosfera poveștii de groază cu balaurul rus, am cerut cuvântul și eu. Și am zis că da, pe vremea țarului nu toate au fost bune și frumoase, ne-au cam rusificat rușii, dar oare astea nu erau lucruri normale pentru vremea ceea? Oare englezii și francezii s-au purtat mai bine în coloniile lor? Aveau poate și rușii, săracii de ei, rațiunile lor pentru rusificare. De exemplu, în a doua jumătate a secolului 19 bărbații basarabeni, care fuseseră pentru o lungă perioadă scutiți de serviciul militar, au început a fi mobilizați în armată. Trebuiau să priceapă comenzile superiorilor ori nu? Rusia se dezvolta furtunos pe cale capitalistă, era în interesul basarabenilor ca să știe rusește. E drept că rusificarea s-a făcut cu mijloace abrupte, prost gândite. Nu era nevoie să scoți limba română din biserici. Sovieticii au fost mult mai rafinați (au închis bisericile, vine vorba). Au făcut școli naționale, cultură națională. În Transnistria au încercat, plini de romantism revoluționar, să creeze o limbă literară moldovenească nou-nouță pentru o populație analfabetă, fără scris propriu. Sigur, au fost multe lucruri urâte, dar, decât să deplângem cu lacrimi amare ocupațiile și nedreptățile ce ni s-au făcut, oare nu ar fi mai bine să scoatem în evidență faptele oamenilor care în acele vremuri ne-au salvat limba și cultura? De exemplu, scriitorii și savanții moldoveni care au obținut la începutul anilor 50 ca limba moldovenească scrisă cu caractere chirilice să fie practic identică cu limba română literară de peste Prut. Și să-i avem pe Alecsandri, Eminescu și Creangă. În ceea ce privește drepturile lingvistice, în URSS nu erau chiar așa de puține. Am studiat la școală numai în limba română, știam și rusește, dar nu la nivelul suficient pentru a depune actele la Leningrad, la filozofie, după cum jinduiam. Mă consideram chiar discriminat în sensul acesta, m-aș fi bucurat să studiez unele materii în limba rusă…

Și deci, povățuit de duhul blândeții și toleranței europene, am zis că problema pe care o scoate doamna Bojoga în titlul cărții sale, și anume denumirea corectă (română, nu moldovenească) a limbii noastre nu trebuie să ne apară atât de gravă. Da, e corect să fie română, să acceptăm doar acest termen în mediile culte și relațiile internaționale, dar atunci când mergem în popor și omul simplu spune moldovenește, limbă moldovenească, să-l iertăm, să nu-l combatem cu încrâncenare, că are motive serioase pentru ignoranța lui. Este însă de stringentă nevoie să sfărâmăm modelele de gândire vicioasă care domină Republica Moldova. Unul este: „vorbesc moldovenește, sunt moldovean, trăiască Republica Moldova!.” Al doilea e: „vorbesc românește, sunt român, trăiască România!” Păi, zic, oare nu se poate de zis că vorbesc românește, sunt moldovean și că fac parte din națiunea moldovenească? Națiunea moldovenească nu există! – mi s-a strigat în cor din sală. Ba există, am replicat, există români, ruși, bulgari, ucraineni de naționalitate moldovenească. Națiunea moldovenească nu intră în contradicție cu limba română a locuitorilor ei. Altceva că sumedenie de rusofoni au o naționalitate moldovenească strict formală. Nu cunosc limba română, sunt niște extratereștri pe planeta Moldova. Pentru mântuirea acestor rusofoni și pentru fericita lor încadrare în națiunea moldovenească propun ca toate școlile din Republica Moldova să fie trecute treptat la limba română, cu alte cuvinte, să nu mai existe școli rusești în țara noastră... O!!! O idee atât de îndrăzneață, atât de extremistă, ar fi trebuit, după logica mea, să trezească entuziasmul nebun al publicului „românist” din sală. Dar nimic. Pentru că bravii noștri româniști sunt mai degrabă entuziasmați de „il piangersi addosso” decât de un apel la acțiune.

Totuși, am avut plăcerea să ascult și păreri echilibrate. Un tânăr italian a vorbit despre limbile dominante ale Uniunii Europene de azi, despre aceea că la Milano la unele facultăți se studiază doar în engleză, lucru care s-ar explica nu prin imperialismul anglo-american, dar prin prestigiul limbilor, care prestigiu s-ar fi putut să aibă vreun rol și în Moldova rusificată. Apoi am ascultat cu plăcere dulcele grai moldovenesc al lui Alexandru Cohal. Șezătoarea de la Accademia s-a terminat cu ruperea în bucăți a unui enorm colac frumos împletit și foarte gustos, de care a avut grijă moderatoarea Tatiana Ciobanu, de la asociația Dacia.



În încheiere, ca să revin de la ce am pornit, țin să subliniez calitățile deosebite ale cărții Limba română – „între paranteze”? Foarte corectă, documentată, bine scrisă, atât numai că toată cartea pare ancorată în anii 90 ai secolului trecut, fără un aggiornamento la ziua de azi. De ce? Nu știu, poate pentru că autoarea nu are o detașare sentimentală de obiectul său de studiu, ori poate pentru că e prea univocă în felul în care definește epocile cercetate. Oricum, studiul Eugeniei Bojoga e deosebit de prețios pentru toți cei care sunt interesați de decadența limbii române în Basarabia, de halucinantele experimente lingvistice din Transnistria, de renașterea lingvistică în Republica Moldova actuală. Recomand cu căldură Limba română – „între paranteze”.

Victor Druță

Nessun commento:

Posta un commento