„Spaghetti rupti”

            

Templul lui Heracle Învingătorul, Roma

            Vreau să povestesc istoria unui mister care m-a urmărit ani de zile. Un mister, aș zice, științific, ca acela al navelor și avioanelor care dispar în Triunghiul Bermudelor, ori ca Monstrul din Loch Ness. Din ce cauză dispar și unde dispar avioanele care zboară de asupra Bermudelor? Ce animal înfiorător o mai fi și dinozaurul submarin din Loch Ness? Și oare cum se poate ca niște spaghete aruncate în apa clocotindă să se sfarme în mici bucăți?

            Anume despre aceste misterioase spaghete și vreau să vă vorbesc.

            Lucrurile s-au întâmplat cu ani în urmă. Eu și soția fuseserăm invitați în ospeție la o pereche de italieni din alt oraș. Am mers cu plăcere. Mai vedem locuri noi, ne-am zis, mai gustăm din bucatele locului. Am ajuns înspre seară, dar cina încă nu era gata. Dar fiți pe pace, ne zise amfitrionul, va fi o cină pe cinste! O prepară prietenul meu, fost bucătar la „Gambero Rosso”! Mâncăm spaghetti ai frutti di mare.

            Am așteptat nerăbdător minunile culinare ale lăudatului bucătar. Care însă nu se prea grăbea. Am discutat între timp despre situația internațională de-a fir a păr, despre Berlusconi și Putin, despre încălzirea climatică. Am încercat din răsputeri să evit temele legate de nutriție, pentru a nu provoca stomacul și mai tare. Într-un târziu, iată că am fost rugați să trecem la masă. Cu o privire triumfătoare, bucătarul de la „Gambero Rosso” a pus pe masă un străchinoi cu spaghete amestecate cu scoici, crevete și alte monstruozități marine. Oooo!..

            Când însă am dat să mă servesc, bag de seamă că spaghetele îs fărâmițate în zeci de bucățele. Fire-ar să fie, ce mai înseamnă și asta? – o întreb în șoaptă pe soție. Ori așa se face la „Gambero Rosso”?  Taci și mănâncă, mi se răspunde. Nu mai tac, zic.

            - Scusi, mă adresez bucătarului, ma perché spaghettele astea îs așa de rupte?

            - … Non vi piace?! Apoi să vedeți. A avut loc un lucru straniu. Când le-am aruncat în apă, spaghetele s-au rupt! Da, da, s-au rupt bucăți. Vă jur că nu mi s-a mai întâmplat așa ceva în viața mea! Dar acum iată… Nu știu ce aveau.

            - Vreun defect de la fabrică… e vabbè… Las’că-s bune ș-așa.

            Bune pe dracu’, îi zic soției în șoaptă. Le-a mai și răsfiert…

            Tot drumul înapoi am vorbit numai de „spaghetti rupti”. Tu ai văzut vreodată, de când trăiești pe-acest pământ, vreo „macaroană” ori vreo „spagheată” să se spargă la contactul cu apa fierbinte? Nu. Nici n-ai să vezi. Se spărgeau borcanele tale de compot reci, dacă le cufundai în apă prea fierbinte, dar spaghetele se înmoaie și gata. Concluzia e că bucătarul de la „Gambero Rosso” le-a rupt în prealabil, cu mâna lui. Dar de ce? Iată adevăratul mister.  Nu se știe. Nu vom putea ști niciodată.

            Dar soarta misterelor e să fie dezvăluite întâmplător. Și așa s-a întâmplat și cu misterul „spaghetti rupti”.

            Nu demult am întâlnit-o pe Nina, o moldoveancă care lucra badantă la o bătrână chiar în cartierul nostru. „Ce mai faci?” „Bine, dar nu prea. M-au dat afară de la lucru.” „Și deci ești șomeră?” „Nu, că mi-am găsit alt lucru, cu doi bătrâni.” „A, bine, și cum e?”  „Rău. Nu le place mâncarea pe care le-o gătesc.” „Și ce le gătești tu că nu le place?” „Macaroanele, zic că le fierb prea tare. Și să mă uit numaidecât la ceas, de parcă macaroanele celea n-ar fi mai bune dacă-s mai moi! Și nici spaghetti rupti nu vor să mănânce…”  „Spaghetti rupti”? „Da, eu le rup în trei, în patru, ca să le fie mai ușor să le mănânce, dar ei râd ca proștii și mă întreabă dacă am văzut în Moldova spaghetti. Nu numai am văzut, dar am și mâncat! Dar rupte!”

            …Nu importă ce a urmat în discuția mea cu Nina. Dar explicația misterului spaghetelor  pregătite de bucătarul de la „Gambero Rosso” cred că m-a iluminat anume în timpul acestei discuții.

 Așadar, e foarte probabil că bucătarul cunoscuse un moldovean, sau mai mulți, și că aceștia îi făcuse cunoștință cu felul de mâncare „spaghetti rupti”. Auzind că eu și soția mea suntem moldoveni, a vrut să ne facă o surpriză plăcută și ne-a pregătit anume „spaghetti rupti”, și oleacă răsfierte, cum știa el că le plac moldovenilor!  A rămas însă contrariat văzând stupoarea noastră în fața culturii culinare italiene făcute harcea-parcea. Și i-a fost rușine să-și recunoască intențiile. De aceea ne-a trântit prima minciună care i-a venit pe limbă, că spaghetele deci s-au fărâmat în apă fierbinte…

            Iată așa se cunosc popoarele între ele, i-am zis soției la cină, întingând mămăliguța în mujdei, după ce i-am spus cum a pogorât peste mine înțelegerea misterului spaghetelor. Popoarele se cunosc prin lucrurile și din unghiurile cele mai neașteptate. Mie îmi pare că pe indieni i-a făcut mă-sa cu celularul la ureche, rar văd pe stradă unul care să tacă.  Despre chinezi aici în Italia circulă legenda că nu mor niciodată, beati loro! Despre moldoveni se va spune cu siguranță că sunt poporul care din moși-strămoși mănâncă „spaghetti rupti”. „Nu numai, mi-a replicat soția. Mai suntem și poporul care, imediat după înmormântarea răposatului, face un chef strașnic cu mancare și băutură multă. Și tot noi suntem poporul barbar care de Ziua Morților, la Prohoade, face picnic la cimitir, direct pe morminte…”

            Și atunci eu am început să dezvolt ideea că de fapt cheful după moarte sau gustatul din bucate în cimitirul înflorit primăvara sunt lucruri de o frumusețe sublimă și de o filosofie profundă pe care italienii iștia nu le pricep, după cum nu știu nici cât de bun e mujdeiul, și murăturile, și… Dar asta de fapt e o altă temă.

                                                                                                        Victor Druță