Conflictul dintre Moarte și Șampanie

 Lumea acestui sfârșit de an 2015 a fost puternic marcată de atentatele teroriste de la Paris și de războiul pe care încearcă să-l organizeze Occidentul contra absurdului Stat Islamic. Un război neconvențional, pe mai multe fronturi, militar, religios, filosofic. Este interesant să vezi cum dreapta politică extremă din Italia face din islam o sperietoare apocaliptică, bună de folosit ca nadă electorală. Matteo Salvini, de exemplu,  declară că avem de a face cu o invazie militară și culturală din partea unei comunități obraznice și bine organizate care pătrunde în Occident ca-n unt; a răspunde cu prea multă bunătate și toleranță la această invazie înseamnă să ne sinucidem. Pe când stânga încearcă   – așa cum o face Massimo Cacciari - să-i caute Occidentului vini și să-i facă reproșuri, zicând că nu a făcut nimic pentru a comunica eficient cu civilizația musulmană.

 Este evident însă,  pentru stânga cât și pentru dreapta, că problema Islamului există, fiind imposibil de a explica atâta violență gratuită doar cu inegalitățile sociale ori incidentele istoriei.

 Mi-a plăcut mult cum a fost definit conflictul în curs din punct de vedere filosofic în revista ”Espresso” din 26 noiembrie.  Sergio Givone, filosof, autor al unor opere fundamentale dedicate nihilismului, răspunde la întrebările lui Wlodek Goldkorn și pornește de la aria șampaniei din Don Giovanni de Mozart. E o operă care vorbește despre libertate și despre libertini, zice filosoful.  Și spune răspicat că libertatea este esența Occidentului, că libertatea corespunde dorinței și că însuși libertinismul, considerat drept abominiu și perversiune de către ideologii islamiști, este parte integrantă a Iluminismului. Iar Iluminismul este dușmanul absolut al oricărui fundamentalism care folosește divinitatea drept argument ultim și hotărâtor. Prin urmare, conflictul în curs se produce între Șampanie, ca simbol al bucuriilor și descătușării vitale, și Moarte, ca chintesență a ideologiei islamiștilor cu drapele negre. Frumos!

Este foarte interesant și ceea ce spune poetul sirian Adonis în „Corriere della Serra” despre sărăcia terenului emoțional-spiritual și despre violența intrinsecă a Islamului: „În sânul religiei mahomedane nu găsim decât islamul, pe când creștinismul cuprinde catolicismul, protestantismul, ortodoxia. Islamul are ortodoxia suniților, care acceptă doar o lectură ad litteram a Coranului, fără interpretări metaforice ori simbolice. De aceea nu rămâne loc pentru artă și poezie, ci doar pentru jurisprudență. O cultură a puterii și a conservării puterii, cu orice preț. Islamul naște ca o religie a cuceritorilor. Iar cuceririle presupun în mod inevitabil violența.”

 Am observat că rarii musulmani profund occidentalizați folosesc tonuri critice mult mai dure față de Islam decât italienii. Este cazul jurnalistului Magdi Cristiano Allam, care s-a convertit la catolicism și care spune pe șleau, cu coranul ca dovadă în mână, că Islamul înseamnă violență. Tot astfel, Hamed Abdel-Samad, politolog și istorician german născut la Cairo, autor al cărții „Fascismul islamic”, afirmă că ura cu care teroriștii islamici și-au lichidat victimele, simțindu-se autorizați de a o face de însuși Alah, este unul din primele elemente care înrudesc islamismul cu fascismul. Califatul este o sinteză perfectă dintre criminalitatea organizată și tinerii care se jertfesc în numele unei teocrații. Iar așa zisul Stat Islamic este grupul care poartă la extreme consecințe boala pe care Islamul a avut-o chiar de la origini.

Sunt foarte bine puse punctele pe i în articolul „Islam, religione e laicità” de Michele Martelli, pe portalul Micromega. Autorul meditează asupra manifestărilor organizate de comunitățile islamice din Italia pentru a condamna atentatele teroriste de la Paris și asupra lozincilor expuse în timpul acestor manifestații.  „L’Isis non è l’Islam e l’Islam non è l’Isis”, „Il Corano è un libro di pace”, „l’Islam è religione di pace” - oare sunt adevărate aceste afirmații ale comunităților musulmane, se întreabă autorul. Și da și nu. Pentru că în Islam există Dar al-Islam, ori Casa Păcii, dar există și Dar al-Harb, ori Casa Războiului. Pacea se află deci, și trebuie păstrată, în interiorul lumii musulmane, pe când destinul lumii nemusulmane este acela de a fi supusă cu spada și convertită cu forța.

Condamnarea publică a terorismului de către comunitățile islamice italiene după atentatele de la Paris, afirmă M. Martelli, este semnul unei cotituri decisive în istoria Islamului din Occident. Poate că asistăm la o eficientă strategie a izolării măcelarilor islamiști („Not in my name” a fost cel mai răspândit slogan), dar poate chiar la încercarea de a regândi din rădăcină Islamul, pentru a-l adapta la democrațiile europene, a-l europeniza. Dar un Islam european nu se va naște decât dintr-o confruntare deschisă și curajoasă cu cultura europeană modernă, cu laicitatea deci. Iar faptul acesta presupune nevoia demarării (ori reluării) fie a unui proces de reinterpretare a Coranului, fie a unei dezbateri publice asupra raportului dintre Coran și laicitate.

Iar baza laică a democrațiilor moderne sunt două principii complementare, pe care Islamul nu le-a împărtășit sau le-a combătut aproape peste tot: a) separarea dintre stat și religie; b) egalitatea drepturilor umane și civile pentru toți cetățenii. Dacă Islamul este religie de stat, este evident că nemusulmanii vor avea drepturile limitate. În ceea ce privește egalitatea în drepturi, șaria e parte integrantă a Islamului, și anume acest cod juridic prevede inferioritatea femeii, lapidarea adulterelor, pedeapsa cu moartea pentru apostații atei sau convertiți la alte religii, condamnarea homosexualilor, reprimarea gândirii critice etc.

Ajuns la acest punct, Michele Martelli afirmă: „Mulți musulmani italieni, inclusiv imami și alte autorități religioase, au susținut în public că se consideră musulmani și totodată cetățeni laici care respectă Constituția țării, fără a se contrazice. Mă întreb dacă lucrul acesta este posibil fără a te dezice de conținutul concret al Coranului și al șariei, pe care se bazează integralismul religios premodern al unei părți considerabile din lumea musulmană.”

Da. Mă întreb și eu.