Mi-am
luat concediu și am plecat în Moldova. Am ajuns acasă
noaptea. M-a întâlnit un oribil miriapod, de care nu
văzusem mai înainte. Sta nemișcat într-un ungher. „Eu
mă tem”, a zis soția. „Lasă-l acolo, ești prea mare ca să te
mănânce”. Ne-am culcat și am dormit într-o liniște
neobișnuită, fără zgomotul de mașini al Romei, doar cu țârâitul
slab al unor greieri depărtați.
Ne-am
descoperit gospodăria a doua zi dimineața. Casa era asediată de
sălbatici – plante, animale, insecte fel de fel. Liane sălbatice
pe gardul care stă să se prăvale. O aricioaică sălbatică și-a
făcut cuib în sarai și a fătat ariciori sălbatici. Pe
crengile nucului observ uimit și emoționat cum saltă o veveriță
sălbatică. Printre tufele de zmeură se furișează sălbatic un
șarpe lung. Gardul de sârmă de după casă a fost ocupat de o
tufă de vie anterior tăiată, care a crescut din nou și s-a
încăpățânat cu sălbăticie să umple gardul cu sute
de struguri. Mi se va confirma ceva mai târziu că într-adevăr,
animale, păsări și insecte necunoscute mai înainte în
perimetrul satelor și-au făcut apariția peste tot, ca urmare a
faptului că omul și-a slăbit presiunea asupra mediului. Se
vorbește chiar și de lupi. Iar miriapodul de pe peretele casei mele
e oaspetele obișnuit și al altor consăteni. Am rămas încântat
să descopăr această renaștere a naturii.
În zilele următoare, ca să lupt cu jungla sălbatică în
plină expansiune, m-am înarmat cu o sapă, un topor, un
fierăstrău, o seceră și o coasă. Am lovit sălbatic în
pălămidă, lobodă, știr, pir și volbură. Am tăiat cu furie,
sub soarele arzător, copaci uscați, crengi care creșteau peste
casă, arțari tătărești care se băgau cu obrăznicie în
gard, trandafiri sălbătăciți. Am făcut ruguri de gunoaie și
crengi. Am privit cu o poftă sălbatică la focul sălbatic care
devora iarba și crengile.
Apoi am mâncat. Am savurat căpșunile grădinii mele, pe care
le cultivasem cu slabe rezultate mai înainte, dar care acum, în
libertatea sălbăticiei, se răspândiseră prin vie, pe sub
gard, pe sub copaci și acum mă îmbiau cu ciucurii lor roșii
și aromați. Unele căpșuni se uscaseră deja pe jumătate, fără
să se strice; erau cele mai bune. Lângă gard am descoperit că
de la vecin au emigrat în grădina mea niște căpșuni de alt
soi, foarte bune și ele. Le-am mâncat fără nicio urmă de
discriminare. Am mâncat cireșe, negre, zemoase, direct din
copac. Vișinele erau de mai multe soiuri, cele altoite care-s și
mai mășcate și mai dulci, apoi cele sălbatice, mai acre și mai
mărunte. Le-am preferat pe cele sălbatice, de la drum, dinspre
soare; cu toate că erau mai prăfuite, așa răscoapte și
semiuscate cum erau unele, îmi părea că au un gust sublim.
Sublim? Da, poate de aceea că îmi aminteau de vișinele
copilăriei. Am mai mâncat în mari cantități și cu o
poftă sălbatică ceapă și usturoi proaspăt. Știe cineva cât
e de bună fasolea cu ceapă crudă și cârnații cu usturoi
crud? Ceapa și usturoiul sunt pentru mine condițiile indispensabile
ale apariției vieții pe planeta Terra, treaba voastră dacă nu mă
credeți.
Am
mers apoi la casa fiicei mele. Copiii ei, adică nepoții mei, au mai
crescut. Se joacă în drum, țipă cât îi ține
gura la alți puradei ca și dânșii. Plăcerea lor cea mare e
să-i plimb cu mașina. Le-o fac, îi duc dimineața la
grădiniță, îi duc la Nistru. Mergem printre lanuri de grâne,
intrăm în pădure, o căprioară sălbatică ne trece drumul,
iar copiii țipă sălbatic. Lăsăm nu departe de casa pădurarului
trei mâțișori luați de acasă, din cei patru fătați de
mâță astă primăvară. Îi amăgesc pe nepoți că,
imediat cum va auzi mieunatul mâțișorilor, pădurarul va veni
să le dea o farfurioară cu lapte și niște oase de iepure
sălbatic. Nu prea mă cred, dar nu se îngrijorează prea tare,
oricum la primăvară mâța fată din nou. Dar a doua zi
Providența ne pedepsește. Pe când nepoții se joacă în
drum, în fața lor oprește o mașină. „Măi băiețele, ia
vino-ncoace. Vrei un cățeluș? Uite ce-i frumos!..” Ha, cum să
nu vreie? Îl ia și fuge repede în ogradă, iar mașina
dispare. Cățelușul are o culoare incertă și latră violent. Îl
cert pe nepot pentru isprava de a fi adăugat un al treilea câine
în gospodărie. „Și amu ce să facem cu cățelul?” „Amu
du-te și-i adă o farfurie cu lapte.”
În
unele zile mai ies prin sat. Satul e cam părăsit. Cu toate că a
fost în mare parte gazificat și s-a tras și apă curentă.
Școala, care de fapt este liceu, e în bună ordine. Grădinița
funcționează. Se bea mult, mor mulți de ciroză sau cancer. Dar se
nasc alții în loc, pentru ca pe cărarea la bar să nu crească
iarbă niciodată. Dar trendul preferințelor băutorilor s-a
schimbat: dacă înainte se bea mai mult vin, acum la putere e
berea. Și vodca. Aud istoria a două școlărițe prietene, cu
părinți la muncă peste hotare, care au vrut să-și pună capăt
zilelor în aceeași zi. Una din ele a scris și un mic
testament: să mă înmormântați alături de prietena
mea. Dar o prietenă a renunțat să se mai sinucidă, și cealaltă
a fost înmormântată singură. Mă întâlnesc
cu moldoveni fugiți din Italia după recentul cutremur. Îmi
povestesc cum, după frica trasă, nu reușeau mai multe zile să
doarmă în casă, se culcau afară sub cerul liber. Aud
istoria Natașei, o tânără femeie măritată care se mai și
prostituează. Cu știrea bărbatului. Ion o privește lung și
trist pe Natașa, când aceasta iese pe poartă ca să se ducă
la clienții ei. Clienții, când vin s-o găsească acasă, în
lipsa bărbatului, se poartă frumos cu copiii Natașei, le cumpără
bomboane și înghețată de la barul de alături.
În
alte zile am gonit mașina cu o frenezie sălbatică. Am dat de
drumuri de asfalt linse, pe care se putea merge cu 120 km la oră,
dar și de lungi porțiuni de șosea care reprezentau un dezastru, cu
gropi și șanțuri. Anvelopele de la roțile din față au făcut
„bolfe” și a trebuit să le schimb.
Am
fost de mai multe ori la Chișinău, pe care l-am găsit cufundat în
aroma florilor de tei. Acești copaci eminescieni pare că răspândesc
în aer o poezie sublimă, atenuând un pic sălbăticia
capitalistă a Chișinăului. Care are un trafic foarte nervos, un
comerț stradal sălbatic, o dezvoltare susținută. Pe străzi poți
vedea exemple curioase de publicitate, cum ar fi „Internet ca
lumea” ori „Iute credit”, iar pe pereți sloganuri ca
„Basarabia – pământ românesc” ori „România
– pământ moldovenesc”. M-a impresionat orășelul sportiv
din Piața Marii Adunări Naționale, organizat pentru durata
campionatului mondial de fotbal, cu ecrane imense de pe care poate fi
urmărită transmisiunea în direct a meciurilor, cu o
capacitate de 10000 de locuri, inclusiv două mii de locuri la
mesuțe.
Apoi
am vorbit cu profesori de română despre meseria mea de altă
dată. Mi-au povestit despre imensul stres al bac-ului. Despre
corupția din palierele superioare ale sistemului de învățământ.
Corupția, combinată cu sistemul complicat de apreciere, bazat pe
calcule și baremuri, dă șanse majore feciorilor de bani gata pe de
o parte și, pe de alta, îl lipsește de orice importanță pe
profesorul concret care i-a dat carte elevului. Profesorul, cel care
cunoaște cel mai bine cu ce respiră fiecare din elevii săi, cel
care nu poate fi înșelat cu vreun șiretlic tehnic al
elevului, cel care își poate da seama de întâmplătorul
rezultat slab al elevului, el, profesorul, este exclus de la
aprecierea finală a propriilor săi elevi, nu poate să-și asume
nici meritele, nici insuccesele acestora. Nu, mi-am zis, în
școala aceasta sălbatică eu nu vreau să mă mai întorc.
Poate greșesc. Poate că anume sălbăticia e ceea ce-mi place cu
adevărat. „De când ai venit în Moldova, ai o lumină
nouă în ochi”, mi-a zis soția. Pe 22 iunie am revenit la
Roma.
