A semnat oare Vasile Alecsandri aceste versuri?

Carlo Policano, un italian care locuiește și activează la Chișinău, fiind un bun prieten al Moldovei, a publicat nu demult pe Facebook un articolaș despre Pușkin, care a trezit însă o vie polemică. Așa cum domnul Policano citează o poezie denigratoare la adresa poetului rus, pe care ar fi scris-o V. Alecsandri, am intervenit afirmând că bardul de la Mircești nu ar fi putut semna niște versuri atât de proaste și vulgare. Dar m-am bazat doar pe intuiția mea istorică și literară. Nu dispun de dovezi concrete. Cu cele ce urmează mă adresez specialiștilor și opiniei publice ca să demonstreze că versurile în cauză sunt o nerușinată făcătură care îl denigrează pe V. Alecsandri. Căci, după cum mi-am dat seama, există o sumedenie de persoane care, pornind de la niște atitudini naționaliste și rusofobe, sunt gata să sacrifice bunul nume al lui Vasile Alecsandri de dragul unei pretinse revanșe față de imperialiștii ruși și poetul lor Pușkin. Țin să subliniez de la bun început că nu îi aduc domnului Policano nicio învinuire, dumnealui a relatat doar ceea ce a aflat din sursele sale de la Chișinău.

Carlo Policano, în articolul său, zice așa:

„Cel mai celebru dintre personalitățile exilate la Chișinău a fost Pușkin, care s-a aflat în acest oraș din 1821 până în 1823. Poetul rus, aflându-se într-un loc pe care îl considera ostil, și-a trăit exilul basarabean într-un mod virulent și provocator. Așa cum între timp viața de societate a Chișinăului devenise strălucitoare grație mulțimii de emigranți ruși, Pușkin o făcea pe anticonformistul și pe Don Juan, avea o viață de boem.

Moldova i-a oferit poetului rus prilejul să cunoască viața de la hotarele de miază-zi ale imperiului, unde a descoperit durerosul contrast dintre convențiile societății înalte ruse pe de o parte și libertatea senzuală a populațiilor din sud, străine vieții urbane, pe de altă parte.

Părăsind Chișinăul în 1823, Pușkin zice cu bucurie adio unui oraș care l-a strâmtorat, l-a sufocat. Această atitudine a sa, precum și alte versuri critice ale poetului față de locul său de exil, au provocat reacția supărată a unui important intelectual moldovean, Vasile Alecsandri. Acesta îi răspunse cu 3 strofe otrăvite.”

Traducerea traducerii pe care o face Carlo Policano mi se pare importantă pentru mesajul ei cultural, de aceea voi reda-o mot-a-mot în continuare: „Ești mai negru decât țiganii, tu, cel care ai cerșit la noi ani de zile, tu, cel care ai fost primit și care nici măcar mulțumesc nu ne-ai spus. Te-am ospătat cu daruri de pâine și sare. Iar tu în zori ni te-ai căcat în flori. Dă-ți atunci seama că nu ești un cal arab, dar un porc.” (Sei più nero degli zingari, tu che hai mendicato da noi per anni, tu che sei stato accolto e che non ci hai detto neanche “grazie”. Con doni di pane e di sale, col vino della nostra cantina ti abbiamo ospitato. E tu all’alba ridendo, ci hai cacato sui fiori.

[…] Lo vedi allora? renditene conto:non sei stato un cavallo arabo ma un PORCO!)

Acesta ar fi deci mesajul pe care îl trimite Vasile Alecsandri lui Alexandr Pușkin, mesaj care astăzi, într-un context de intensă globalizare, îl preiau italienii, mâine americanii, poimâine chinezii. Și care mesaj, paradoxal, nu lovește nici atâtica în marele Pușkin, dar în micul de Alecsandri și în nefericita cultură românească a două țări vecine și prietene. Suntem de acord? E bine așa? Iată și originalul pretinsei „opere alecsandriene” din care sorb vigoare aprigii luptători pentru ideea națională:

„Fiind mai negru ca țiganii

Ce-ai tot cerșit la noi cu anii,

Tu cel primit cu dor de sus

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine și de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Râzând, te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat, râzând alene,

Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

Să facem acum câteva observații.

1. Aceste execrabile versuri nu conțin nici un marcator lingvistic al limbii române din sec. 19 în care a trăit Alecsandri, din contra, avem chiar expresia „codri de milenii”, care face mai degrabă parte din apanajul expresiv al secolului 20.
2. Autorul lui „Vasile Porojan” și a „Istoriei unui galbân”, luptător convins pentru cauza eliberării țiganilor, nu și-ar fi permis să-i folosească pe țigani ca termen negativ de comparație.
3. Boier mare, om fin educat la Paris, ar fi coborât oare Alecsandri atât de jos ca să scrie despre un alt poet cum se scârnăvește în flori în zorii zilei? E de neimaginat.

Și totuși minciuna, falsul, făcătura aceasta grosolană a prins și a înșelat multă lume.

Cum a fost posibil? A fost posibil, cred, datorită ignoranței generale în materie de literatură, a fost posibil datorită valului de naționalism care a cuprins Basarabia proaspăt desprinsă de URSS. Faptul că ne-am recăpătat istoria, literatura, demnitatea a fost foarte bun, o meritam, a fost rău însă că această minunată revoluție basarabeană a servit drept prilej pentru a lovi fără discernământ în valori general recunoscute.

Pușkin, în acest sens, a fost o țintă perfectă. Boris Druță, un literat amator, compune un eseu (http://www.poezie.ro/index.php/essay/193729/index.html ) în care își varsă toată supărarea asupra poetului exilat în Basarabia. În viziunea lui Boris Druță, Pușkin se face vinovat de a fi zis că Moldova este o pustietate, că moldovenii sunt greoi, că moldovencele cedează cu ușurință, că Chișinăul este plictisitor etc. În loc să fie recunoscător poporului moldovenesc pentru ospitalitate, curvarul și bătăușul de Pușkin, căci așa este descris poetul (mă rog, cred că pe bună dreptate), deci în loc să pupe mâna moldovenilor, rusul își bate joc de ei. Pușkin se face a nu vedea cultura, tradițiile, folclorul moldovenesc. Un rus obraznic și porcos, mai pe scurt. Anume așa ca să corespundă clișeului naționalist preferat al moldovenilor: rusul este un porc. Și cred că anume în acest raționament putem găsi explicația apariției falsului cu poezia lui Alecsandri. Boris Druță o citează și oferă ca sursă ziarul „Țara” din 21 mai 1991. Îmi imaginez că cineva, aș vrea mult să știu cine, a făcut gestul orwellian de a rescrie istoria, pentru ca să se dovedească că nu numai noi, dar și înaintașii erau vajnici luptători cu rușii.

Declar că, pentru a dovedi paternitatea lui Alecsandri asupra versurilor în cauză, nu mă satisface sursa „Țara” 21 mai 1991, nu tot ce scriu ziarele e de crezut. Aduceți-mi un citat din opera completă a lui Alecsandri. Unde și când a publicat Alecsandri această poezie? Sau cine mărturisește că ar fi citit-o poetul cu vreo ocazie, la „Junimea” de exemplu?

Nu este șagă să aruncăm o ocară veșnică asupra bardului de la Mircești. Și nu este bine să ne imaginăm că suntem ca popor și cultură mari și tari. Să recunoaștem cu modestie că merităm din partea altor popoare și niște zâmbete ironice.

Poporul populist

Maria Elena Boschi, a promovat reforma constituțională

Populismul este acel soi de demagogie care joacă cu instinctele josnice ale omului din popor, ceea ce italienii numesc „la pancia del paese”.

Cetățeanul naiv și ignorant este măgulit cu promisiuni iresponsabile și irealizabile, ca să voteze pentru un Grillo, un Salvini, o Meloni. Cine, ar fi de crezut, poate pica în mrejele populismului? Ia, o mică parte din electorat, cei mai naivi, ignoranți sau decăzuți. Surprinzător, însă, se dovedește că aproape tot poporul italian, cu o majoritate de 60 la sută, votează la referendumul constituțional un „nu” abrogativ răsunător, de rând cu toți populiștii și demagogii, oprind reformele și progresul țării, doborându-i autoritatea internațională și făcându-i să triumfe pe toți mâncăii din odioasa birocrație statală. Tândală își taie creanga pe care stă și pică la pământ belindu-și nasul într-un ciot! E de gândit, după cele întâmplate, că majoritatea italienilor e formată din fraieri ignoranți care nu știu pe ce lume trăiesc și se lasă duși de nas de niște Păcală hâtri.

Dar oare poate fi lucrul acesta posibil într-o țară civilizată, patria glorioșilor romani și așa mai departe? Poate poate, și încă cum! Nu contează numai alfabetizarea generală, liceele, universitățile și cultura greco-latină. Mai e nevoie și de oleacă de modernitate, de internet, de cărți și ziare bune. Privește numai cum se tund unii tineri, ce sârme își pun în bot, ce tatuaje își fac – și nu numai tinerii! Privește că merg și o mulțime de italieni aparent normali să-l asculte pe papă, de parcă iluminismul, raționalismul, pozitivismul nici nu ar mai fi existat! Occident putred, îți vine să zici.

Ce e de făcut? Trebuie să recunoaștem, mai întâi și mai întâi, că poporul a ajuns, în această epocă de amețitoare dezvoltare, să semene cu masele analfabete de cândva. Nu poți avea încredere în el. Nu știe pe ce lume trăiește. Și, prin urmare, democrația s-a transformat dintr-o frumoasă femeie cu ochi sclipitori de inteligență într-o cumătră îmbrobodită, urâtă și rea de gură. Care votează greșit. Cum oare să-l luminăm pe bietul popor? Aceasta-i întrebarea.

Consecințele votului greșit pot fi catastrofale. Pe aripile demagogiei populiste zboară xenofobia și naționalismul. Iar populismul latră contra Uniunii Europene, uitând că anume datorită Uniunii Europa de azi trăiește în pace și bunăstare. Populismul gâdilă instinctele naționaliste, dar naționalismul înseamnă război. Ia uitați-vă cum împușcă la stânga și la dreapta naționalistul Putin. Ia uitați-vă ce mai născocește ungurul naționalist Victor Orban. Și dacă un vot popular demolează Uniunea Europeană? Ce facem atunci? Sărută-ți, copile, părinții și frații și-apoi să mergem la război? Vă mai amintiți cu ce entuziasm a fost primită de popor vestea începutului primului război mondial?..

Cimitir la Vadul Rașcov, cu strămoși ai cetățenilor moldoveni

Măi, dar în Moldova și România oare există naționalism? O fi oare cineva care să slăvească românul pentru că e os al lui bădica Traian, pentru că i-a bătut vitejește pe unguri, turci și pe toate litfele păgâne? Este oare cineva care să-l slăvească pe românul pașnic ortodox dreptcredincios și să-i ponegrească pe ruși? Și oare zice cineva că Basarabia e pământ românesc? Ați auzit poate de vreunul care să spună că oameni ca moldovenii nu mai sunt pe pământ și că România e pământ moldovenesc? Dar că dacii strămoșii noștri au fost mari și tari, buricul pământului, și că din limba dacă se trage și limba latină?.. Nu, nu cred. Nu sunt posibile asemenea blăstămății pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

NAȚIUNEA CIVICĂ ÎN FAȚA TANCURILOR RUSEȘTI

  

Ucraineni, protestând la Roma contra agresiunii rusești

Nu e nimic mai trist ca o țară care, în fața unei invazii străine, se desface în bucăți și solidarizează cu invadatorul. Orice am spune acuma despre perfidia rușilor, e clar că Crimeea s-a dus de bună voie în brațele invadatorilor. De ce? Pentru că locuitorii Crimeii sunt ruși? Nu. Pentru că statul ucrainean i-a neglijat, pentru că nu i-a atras în suficientă măsură într-un proiect comun, pentru că i-a dezgustat cu naționalismul etnic ucrainean.

 În lumina ultimelor evenimente, sminteala etno-naționalistă devine evidentă. Ucraina este slabă în fața invaziei rusești anume de aceea că nu a știut să construiască în mod eficient națiunea civică ucraineană. Elementul ucrainean a fost emfatizat: etnia ucraineană, limba ucraineană, istoria, holodomorul, Bandera etc. Iar milioanele de ruși din estul Ucrainei s-au simțit nedreptățiți. Fără îndoială, revoluția ucraineană nu este una naționalistă, ci una democratică, îndreptată spre răsturnarea unei clase politice corupte și ineficiente. Dar tot atât de adevărat este că națiunea civică ucraineană a fost foarte slăbită de virusul naționalist. Și e foarte frumos să vezi, în situația din Crimeea, acele excepții care confirmă regula: ruși get-beget care se declară ucraineni, adică cetățeni ucraineni loiali și patrioți ai țării lor Ucraina. Mass-media regimului rusesc nu dau glas acestor oameni, dar ei există și nu sunt atât de puțini. În acești ruși care se desolidarizează cu acțiunile lui Putin se vede ce este națiunea adevărată, cea civică, adică apartenența la un cerc de valori sociale, cetățenești, dar nu pur și simplu la cercul celor care utilizează aceeași limbă; căci ce este limba dacă nu un simplu sistem de semne care ne servește drept mijloc de comunicare? Rusia însăși a folosit drept motiv principal al invadării Crimeii solidaritatea etnică cu locuitorii ruși ai peninsulei, amenințați, chipurile, de fascismul ucrainean. Apropo, atunci când Stalin a rupt Basarabia de la România în 1940, motivul a fost acela că regiunea ar fi fost populată compact de ucraineni, care nu mai puteau de dorul de a se reuni cu frații lor de sânge din Ucraina Sovietică. Și România pune la baza politicii sale aceeași sminteală etno-naționalistă, susținând cu putere în Republica Moldova naționalismul etnic românesc, în detrimentul națiunii civice moldovenești. Paradoxal, este la fel și în Republica Moldova, unde istoria ar fi trebuit să dea anumite învățăminte. Clasa politică de la Chișinău nu-și imaginează ce este o națiune civică și continuă să producă naționalism etnic, costume de port popular, sărbători naționale în gâlgâitul vinului și veselia orchestrelor de muzică populară românească. În timp ce în școlile rusești ale Chișinăului cresc generații de tineri rusofoni care nu știu limba română și care vor avea deci grave probleme de integrare socială – pentru că limba oficială în Republica Moldova este totuși limba română. Cine sunt rusofonii neintegrați în națiunea civică moldovenească de fapt? Sunt coloana a cincea a lui Putin. Rusofonii neintegrați din orașele și orășelele Moldovei, împreună cu Transnistria și Găgăuzia, vor vota la un eventual referendum pentru unirea pe veci cu Rusia-mamă. Iată ce consecințe are sminteala etno-naționalistă a națiunilor titulare.

  În evenimentele din Ucraina moldovenii trebuie să se vadă ca într-o oglindă. Au eșuat în a atrage Transnistria în proiectul lor național. Au eșuat în a trăi în bună pace și înțelegere cu găgăuzii. Contează că le va face Europa ordine la ei acasă, dar se înșală.

 Totuși, care sunt cauzele ocupării obraznice de către Rusia a Crimeii? Poate că Putin, speriat de independența energetică a SUA, vrea să creeze o criză artificială care să crească prețul gazelor și petrolului pe piața mondială. Poate e un semnal clar pentru Occident că Rusia nu mai este dispusă să suporte înaintarea nestăvilită a Nato și lărgirea sferei de influență economică a Uniunii Europene și Statelor Unite peste zona tradițional rusească. Poate că este o încercare disperată a lui Putin de a provoca în mod deliberat o criză în exterior pentru a se putea răfui mai ușor cu opoziția din interior și a evita un Maidan în Piața Roșie. Poate să fie ori una, ori alta, ori toate la un loc.  E clar însă că Putin joacă în defensivă. Rusia, acest colos militar superdotat cu rachete balistice și submarine atomice, întins pe un teritoriu imens, este de fapt o țară mizerabilă, cu o populație în descreștere, care se ține pe munca emigranților moldoveni, tadjici, chinezi. Și e clar că manipularea opiniei publice rusești și mondiale este atât de stângace, atât de grosolană, atât de rău-mirositoare a propagandă sovietică, încât nu-i înșală decât pe pensionarii cu nostalgii sovietice; și nu poate avea sorți de izbândă. Lumea întreagă, la acest început de an, s-a convins că țarul Putin nu este un monarh luminat, ci un dictator ordinar cu care-ți este rușine să stai la o masă. Sper ca falsa exotică rusească de tip „Educazione siberiana” de Lilin și „Limonov” de Emmanuel Carrère să aibă mai puțin succes în acest Occident plictisit și lacom de senzații. 

            Nimeni însă nu-l poate învinge pe Putin. Nu te joci cu armele atomice, și mai ales cu interesele economice enorme ale Europei și Americii, cu toate că spiritul războinic bate toba astăzi în inimile multora. Nu, nu suntem în 1914, nici în 1939, cele două războaie mondiale vor părea romantice și ecologice în comparație cu dezastrul unui al treilea conflict mondial. Așa că îi revine poporului rus sarcina de a-l dezamorsa pe Putin. Niște sancțiuni asumate în mod responsabil de Occident, care să-l facă nesimpatic în ochii propriului popor pe țarul moscovit, ar ajuta mult. 

DESPRE NIȘTE „MAIDANEZI” DE TOT RESPECTUL

Kiev, Maidan Nezalejnosti

Europa noastră birocratizată, bântuită de euroscepticism, șomaj și nemulțumiri de tot felul a primit în zilele acestea de la Kiev o neașteptată declarație de dragoste. Nu a primit-o din partea unui popor mic și disperat care luptă cu sărăcia ca emigranții africani cu valurile mării mediterane. Declarația de dragoste vine de la poporul ucrainean, un popor mare, de 45 de milioane, care are și industrie, și agricultură, și resurse, un popor a cărui conducere trebuia să semneze la Vilnius acordul de asociere cu Uniunea Europeană, dar nu l-a semnat, șantajat fiind de Rusia. Declarația de dragoste, de fapt, este ascunsă în protestele care s-au declanșat în urma renunțării la asociere și care se petrec mai ales pe Maidan Nezalejnosti, adică Piața Independenței din Kiev. Maidanezi! Așa-mi vine să le zic protestatarilor de la Kiev. Dar niște „maidanezi” de tot respectul!

Rusofobia „contra naturii” a ucrainenilor

            Aceste proteste, puternice și nepotolite,  dovedesc că ucrainenii vor în Europa, că iubesc Europa. Dar să nu fim naivi și să nu ne imaginăm că e vorba despre un sentiment inefabil, o dragoste romantică pentru Viena, Paris și Roma. Să încercăm să vedem resorturile materiale ale acestui sentiment. Mai întâi de toate ar fi de spus că e un sentiment „contra naturii”, pentru că Ucraina, Rusia Chieveană, este mama poporului rusesc, patria mumă a statalității rusești. Anume Kievul a fost Roma rusească, orașul care a stat la începuturile istoriei rusești cu toate expansiunile sale ulterioare. Deci, dorința Ucrainei de a se rupe de Moscova ar fi o revoltă „genetică”  contra unei țări foarte înrudite, e ca și cum Lombardia s-ar rupe de Italia, iar Transilvania de România. Ce îi face pe ucraineni să se detașeze atât de hotărât de frații ruși de la răsărit?

Represii, „holodomor”, cruzime

Mai ales urâtele amintiri despre autocrația rusească, care îi lipsise pe ucraineni de drepturi naționale. Apoi marile dezastre din epoca sovietică. La început Moscova a oferit din plin drepturi naționale ucrainenilor, i-a promovat la posturi de conducere, a contribuit la dezvoltarea culturii lor naționale, cum a procedat de fapt cu toate popoarele neruse. Atunci însă când lui Stalin i s-a părut că ucrainenii au devenit prea puternici și independenți, a fost declanșată o campanie fără milă contra naționalismului, cultura ucraineană fiind practic decapitată. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care făcea parte din Ucraina, a avut aceeași soartă: poeți și scriitori, activiști ai revoluției culturale, mulți români emigrați au fost împușcați; printre ei Nistor Cabac, Toader Malai, Petre Chioru, Mihai Andriescu. Ucraina, grânarul Imperiului Rus și al Uniunii Sovietice, a trebuit să treacă prin colectivizare. Și deoarece țăranul ucrainean nu prea dorea în colhoz, a fost silit prin mijloacele cele mai violente să predea toate produsele alimentare pe care le avea, uneori chiar și varza murată(!) și a trebuit să moară de foame. Mărturiile acelei foamete (holodomor) sunt teribile: zone întregi înconjurate de armată, echipe care confiscau totul, urmate de echipe care strângeau morții, canibalism, milioane de morți (se estimează o cifră de la 4 la 7 milioane). O mulțime din nenorociții colectivizării au încercat să fugă în România, unii au reușit, mulți alții au fost secerați de grănicerii sovietici cu mitralierele pe gheața Nistrului.

            Memoria colectivă a ucrainenilor scoate în ultima vreme din tainițe și multe amănunte legate de cel de-al doilea război mondial. Am privit un filmuleț în care se povestea ce se întâmpla în unele sate ucrainene în 1943, când erau eliberate de sub nemți. Echipele de mobilizare ale armatei roșii mergeau prin sate și îi „prindeau cu arcanul” pe toți bărbații, tineri și mai puțin tineri, fără să mai controleze dacă au vârsta respectivă ori sunt sănătoși. Unii erau îmbrăcați în uniforme, alții nu. Unii erau înarmați cu puști, altora li se punea în mână o bucată de cărămidă – neamțul va crede că e o grenadă și se va speria! -  și așa, neechipați, neînarmați, erau aruncați la atac asupra liniilor nemțești. Nu se puteau întoarce îndărăt, căci aveau ațintite în spate mitralierele batalioanelor de baraj ale NKVD-ului. Mureau cu miile în prima lor luptă, pentru a descoperi cu jertfa lor poziția gurilor de foc vrăjmașe, ori pentru a-i face pe nemți să-și consume munițiile, ori pur și simplu, cum chipurile s-ar fi exprimat mareșalul Jukov, pentru că „e mai bine ca acești ucraineni să moară aici, înecați în Nipru, decât să ne batem capul mai pe urmă ca să-i deportăm în Siberia!”… Unul din supraviețuitorii acestor masacre a propriului popor povestea despre o întâlnire cu veteranii germani ai războiului. Unul din foștii soldați ai vermachtului îi zise:

„ Noi vedeam cine ne atacă, vedeam fețele lor speriate de copii, unii din noi încercau să tragă la picioare, alții nu rezistau la acel măcel absurd și înnebuneau…”

Ucraina, o țară cu două inimi

            Deci, lipsa de omenie a statalității rusești a fost enormă, resentimentele ucrainenilor sunt explicabile, de aici și dragostea pentru Europa mai umanistă. Dar urmează să amintim că rusofobia ucrainenilor poate fi și exagerată. Sunt exaltați și făcuți eroi naționali măcelari ca Bandera și Șuhevici, care în numele națiunii ucrainene au colaborat cu naziștii și au masacrat mii de polonezi și evrei. Mai este un lucru important când vorbim de Ucraina: este o țară divizată din câteva puncte de vedere. Vestul este mai ucrainean, mai catolic, mai proeuropean, mai naționalist. Estul este mai rusesc, mai ortodox, mai prorusesc, mai cosmopolit. Nu vă pare că-i mai simpatic estul, care nu-l divinizează pe Bandera și Șuhevici? Vesticii se consideră europeni, pe ruși îi consideră aproape tătaro-mongoli. De fapt, tocmai naționalismul și rasismul anihilează spiritul european, prin urmare esticii s-ar putea să fie efectiv mai europeni.

            În concertul acesta al protestelor cred că este și un element care nu se prea vede: lupta cercurilor industrial-financiare care sunt legate mai mult de est cu cercurile care au interese și perspective în vest; anume capitaliștii cred că și vor avea un cuvânt greu de spus.

Femen - europene, eclatante

            Subsemnatului însă i-au plăcut mai ales protestele proeuropene ale fetelor de la Femen. Sunt de o îndrăzneală nemaipomenită. Stilul lor e perfect european. Gesturi fără echivoc. Le animă zeița libertății absolute. Au în ele ceva din „Originea lumii” a lui Gustave Courbet,  ceva din Salvador Dali, ceva din Andy Warhol. Dar ce-au făcut, mă rog? Păi, au luat portretele lui Ianucovici, le-au pus între picioare, au dat chiloțeii în jos și s-au pișat toate pe cel care a renunțat să semneze asocierea la Vilnius, în semn de maxim dispreț.

            Simpatici, ucrainenii ăștia, zău.   

AM CREAT REPUBLICA MOLDOVA, ACUM TREBUIE SĂ-I CREĂM PE MOLDOVENI

Primăria orașului Chișinău a luat cu câteva zile în urmă hotărârea de a declara ziua de 16 mai zi de doliu pentru întreg orașul. Drapelele vor fi coborâte în bernă. Cetățenii vor fi probabil îndemnați să se abțină de la serbări zgomotoase, să nu facă cumătrii și zile de naștere. Pentru că Chișinăul va fi în doliu... Dar mă rog dumneavoastră, ce s-a întâmplat? Ce tragedie cumplită s-a petrecut în capitala Moldovei? Un cutremur devastant? Un țunami din apele Bâcului? A, nu. Vom fi în doliu pentru că pe 16 mai 1812 la București a fost semnat tratatul de pace ruso-turc, conform căruia Basarabia a fost cedată de către Turcia Rusiei. Iar ruperea Basarabiei din ah!.. trupul îndurerat al Moldovei lui Ștefan cel Mare!.. a însemnat pentru neamul românesc o pierdere și o durere și o sfâșiere eternă!

Doliul acesta de 16 mai nu e singurul ce reprezintă victimismul moldovenilor, care pare să fie unicul nostru produs de marcă și brand național. Am mai avut așa zisa „piatră a lui Ghimpu”, instalată în amintirea zilei de 28 iunie 1940, când Basarabia românească a fost răpită de URSS. Apoi mai comemorăm diferitele deportări operate de sovietici. Mă mir de un lucru. Dacă ne pasionează istoria cu o așa forță, de ce oare nu am celebra și ocuparea Daciei de către imperialistul de Traian, de ce nu am institui oare o Zi a Rușinii pentru romanii care ne-au lăsat sub loviturile hunilor? Ba poate ar fi cazul să ne aducem aminte cu revoltă în suflet și de odioasa ocupare de către hoardele de Cro-Magnon venite din Africa a acestor sfinte pământuri ale noastre pe care trăiau numai neandertalii, lupii, urșii și căprioarele!

...Cred că e absurd să judecăm istoria. S-a întâmplat pentru că s-a întâmplat, noi azi ce mai putem face? Moldovenii însă au ce face. În fiecare an calendarul le oferă diferite prilejuri de joacă. La 1 decembrie și 27 martie unioniștii fac diferite manifestații în favoarea unirii cu România, iar adversarii îi scuipă în fel și chip. La 1 mai și 9 mai izbucnesc manifestările procomuniste și prorusești. Anul trecut și anul acesta Liga tineretului rus din Chișinău a împărțit așa-zisele panglici ale lui Sfântul Gheorghe, care comemorează victoria asupra fascismului. Poate oare moldoveanul naționalist să accepte panglica sfântului Gheorghe? Nu! Victoria rușilor nu e și victoria noastră! Rușii sunt ocupanți! Noi vom împărți panglici tricolore!

Între timp, pe când acest război al simbolurilor e în plină desfășurare, de ideea națională care să-i unească pe toți locuitorii Moldovei într-o singură națiune nu vorbește nimeni. Iar ideea națională plutește în aer, există, a fost de fapt exprimată în repetate rânduri până acuma. Crearea unui puternic stat de drept, a unei economii funcționale și a unui cetățean loial statului, iată ideea noastră națională. Integrarea europeană ne-ar ajuta la realizarea acestei idei, ar stimula-o cu putere.

Statul nostru de drept este slab, la fel și economia, dar ceea ce lipsește mai mult este cetățeanul loial. Noi avem mai multe tipuri de cetățeni. Avem de exemplu unioniști care nu cred în eficiența și raționalitatea existenței statului moldovenesc și care prin urmare nu vor fi niciodată luptători pentru ideea națională moldovenească; aceștia consideră că numai unirea ne poate rezolva, așa, dintr-odată, toate problemele. Îi avem apoi pe rusofonii care nu sunt puși în condiția de a se integra și care au puțin respect pentru Moldova, și pe bună dreptate. Îi mai avem apoi pe așa-zișii „stataliști” moldoveni, care urăsc tot ce este românesc, limba română, istoria românească; aceștia visează o națiune moldovenească izolată de propriile sale esențe. Toate aceste tipuri de cetățeni nu sunt loiali țării lor, nu sunt moldoveni. Pentru a-i face loiali, pentru a-i face patrioți ai Moldovei, trebuie să-i convingi în primul rând a nu se certa. Trebuie să găsim ceea ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină.

Să lăsăm deci în pace istoria, să nu o mai instrumentalizăm ba într-un fel, ba în altul. Să nu ne mai prostim cu declararea de sărbători și zile de doliu care ne fac ridicoli. Să lăsăm în pace oamenii să poarte în piept panglicile care vor. Să nu ne mai uităm chiorâș la ocupanți. Să ne bucurăm din contra că avem o țară bogată în diversitate. Să ne dăm seama că, fiind noi o țară mică, izolarea e moartea noastră. De aceea să ne străduim a iubi toți vecinii noștri. Pe români în primul rând, căci de la ei am furat și continuăm să furăm sumedenie de valori culturale. Pe ruși și ucraineni, cu care am avut de împărțit multe. Dar să fim foarte atenți la ce se întâmplă în Europa, să înțelegem și să iubim Europa, ca patrie a celui mai sublim umanism.

„Am făcut Italia, acum trebuie să-i mai facem și pe italieni”, a zis Massimo d'Azeglio după unificarea Italiei. Același lucru trebuie să-l zicem acuma și despre țara noastră:

„Am creat Republica Moldova, acum trebuie să-i creăm pe moldoveni.”

DOI MANKURȚI SE IUBESC

Ziarul „La Repubblica” din 28 martie scrie despre căsătoria lui Almir și Dusica, el musulman, ea sârboaică creștină ortodoxă. S-au căsătorit la Srebrenița. Acest oraș, o enclavă musulmană pe teritoriul Serbiei, e locul unde sârbii ortodocși și dreptcredincioși ai lui Mladici au masacrat în șase zile ai lui iulie 1995, în timpul unei curățenii etnice de proporții, 8372 de musulmani. Șase din unchii lui Amir au pierit atunci. Familia Dusicăi s-a pierdut în haosul războiului, iar ea a crescut într-o tabără de refugiați.

Mă gândesc că între acești doi tineri se căscau prăpastiile adânci ale memoriei lor istorice. Ale religiilor diferite. Dar ei, proștii, ca niște adevărați mankurți fără memorie, au luat și-au făcut nuntă. După care au produs repede și un băietoi dolofan. Va deveni și acesta, la sigur, mankurt. Dar până una alta unii poate că l-au și etichetat drept „ciudovișcinoie tvorenie”, creatură monstruoasă născută din păcat. Filoislamiștii îl învinuiesc pe Almir că și-a ales o femeie care nu poartă vălul. Naționaliștii sârbi strigă caraul că se islamizează poporul sârbesc. Și numai oamenii normali, care totuși nu-s puțini, nu zic nimic. Ei știu că dragostea e absurdă. Și atotcuprinzătoare. Da, cam așa scrie „La Repubblica”. E drept că de mancurți nu pomenește nimic.

Iar eu mă folosesc de această istorie doar ca să-mi creez o ocazie pentru a spune că de la o vreme nu îmi prea plac cuvintele etnie și puritate. Parcă ar avea ceva în comun cu curățenia etnică a lui Mladici. Nu, nu fac aluzie la nimic. Știu că noi moldovenii nici nu ne gândim la curățenia etnică... Ei, poate numai așa, numai oleacă... I-am reproșat lui Ion Druță că s-a căsătorit cu o străină. Și lui Mircea Snegur. Poate și lui Lucinschi. Liberala, hm, liberala Ana Guțu i-a reproșat Nataliei Gherman că nu poate candida la funcția de Președinte al Republicii Moldova pentru că sângele ei nu este pur din punct de vedere etnic. Și lui John Onoje i s-a reproșat că nu e moldovean pur sânge. Și rusofonilor tot nu încetăm să le reproșăm că sunt ocupanți și fii de ocupanți și neamuri de ocupanți. Sunt străini, deci impuri... Da, e adevărat, dar o facem dintr-o pornire nobilă, vrem să fim puri și să avem o țară pură. Numai ortodocși, numai folclor, numai tradiție...

Cred că de fapt așa vroiau și sârbii lui Radco Mladici. 

VIOREL MIHAIL, UN CULTIVATOR DE NUANȚE

Răsfoiam zilele astea cartea scriitorului israelian David Grossman „Con gli occhi del nemico”. Citeam la întâmplare fragmente în care se vorbea despre adâncile rupturi existente în societatea israeliană. Se urăsc reciproc evreii cu palestinezii, cei de dreapta cu cei de stânga, bogații cu săracii, laicii cu religioșii. Iar ura naște violențe, ziduri înalte de beton armat, neîncredere, suspiciune. Și, cu toate victoriile repurtate pe câmpul de luptă, cu toate realizările economice excepționale și democrația pe care a instaurat-o, Israelul nu este încă o națiune adevărată. Așa zicea Grossman în cartea sa. Iar eu mă gândeam între timp la țara mea. Moldova este și ea străbătută de ziduri, bariere, baricade de orice fel. Și este națiune doar dintr-un punct de vedere strict formal.

Dar dacă războiul pe care l-a dus poporul evreu are origini foarte vechi, apoi în Moldova conflictele au devenit efervescente doar după prăbușirea Uniunii Sovietice. Pentru că până la acea vreme omul nostru a stat cu capul aplecat ca să nu i-l taie sabia sau a trăit conflictualitatea în forme latente. Nu puteai să urăști alte popoare în URSS, unde prietenia popoarelor era un slogan scris cu litere mari pe toate gardurile. Și, deoarece ura contra capitalismului exploatator era un sentiment cultivat doar de propaganda oficială, pe care puțini o credeau, moldoveanul trăia liniștit, în pace filozofică cu sine și cu lumea. Colectivizat cu forța, a descoperit la un moment dat că viața în colhoz are părțile ei bune. Impus să învețe rusește, a descoperit că i se deschide în față o țară cât o lume și s-a descoperit pe sine însuși mai deștept decât rusul, pentru că știa mai multe limbi decât acesta. Dar a venit perestroika și s-a început un război total. Au căzut în pulberea drumului idolii comunismului; au fost considerați cu toții criminali, iar faptele lor bune negate contra oricăror evidențe. A căzut alfabetul chirilic. Și limba moldovenească. Din frate mai mare rusul a devenit ocupant și imperialist. Unii nu au fost de acord cu această bruscă răsturnare și s-au declarat comuniști. Rusul s-a închis în găoacea lui. Ca rezultat, în 20 de ani de independență, cetățenii Moldovei au învățat bine doar un singur lucru: să urască. Direct, linear, fară excepții și fără nuanțe. Iar ura a creat ziduri despărțitoare. Nu poți să-i respecți pe ruși, că ei sunt Ocupanții. Nu poți, fiind rus, să fii prieten cu moldovenii, pentru că aceștia s-au dat cu fasciștii și naționaliștii români. Noi suntem ortodocși. Europa înseamnă pederastie. Musulmanii să nu fie legalizați. Iată doar câteva din ideile brute și nenuanțate care servesc în Moldova drept ziduri de despărțire între oameni.

Recunosc, am o mare slăbiciune pentru cuvântul nuanță. Vreau să respect nuanța. Și îi descalific pe cei care n-o respectă. Cred că pentru pacea socială, democrație, modernitate și progres e nevoie anume de respectarea unor nuanțe. Prin nuanță, prin abaterile de la regula generală, prin înțelegerea celui care e diferit de noi ajungem poate mai curând la pace și omenie. Apropo de omenie. Săptămâna trecută a murit la Chișinău nașul meu Nichita Gorduz. Fusese operat la spitalul de urgență. Se știa că va muri. Dar atunci când soția și când copiii, veniți de prin străinătăți, au cerut să-l vadă și să-și ia adio, au fost refuzați. Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că nu se poate! Există regulament!.. Am rămas profund indignat de faptul că medicul nu a îndrăznit să încalce acel regulament care poate că nici nu este atât de absurd cum pare, dar care de data aceasta merita încălcat cu siguranță.

Dar să revenim la nuanțe. Mă revoltă lipsa de nuanțe în ziarele care s-au aflat la început pe creasta valului de eliberare națională și de luptă anticomunistă, „Literatura și Arta”, „Timpul”. Acesta din urmă publică articolele unui oarecare George Damian, jurnalist român, care vede în alb-negru istoria sovietică și scrie despre limba rusă ca despre o armă de distrugere în masă și despre Uniunea Sovietică ca despre un malaxor al morții. Chiar de-ar fi adevărate aceste prezumții, ele nu fac decât să alimenteze focul urii și înstrăinarea oamenilor față de timpul în care au trăit și au iubit. Pe când Moldova, indiferent de soarta sa istorică viitoare, are nevoie de emoții pozitive și unificatoare. Există totuși și jurnaliști care cultivă nuanța cu multă inspirație. Vorbesc de Viorel Mihail de la „Săptămîna”.

Viorel Mihail e un scriitor cu acte în regulă. S-a afirmat în perioada sovietică, s-a aflat pe baricadele luptei pentru eliberare națională de la sfârșitul anilor 80, a fost printre creatorii ziarului „Glasul”. În numele culturii și a literaturii române s-a considerat român și a promovat românismul. La un moment dat însă și-a nuanțat atitudinile. Da, vorbim limba română, dar suntem poporul moldovenesc, națiunea moldovenească. Avem soarta noastră istorică, specificul nostru, teritoriul nostru, statalitatea noastră. Fac parte din poporul moldovenesc și rușii, și găgăuzii și toate etniile conlocuitoare. Pornind de pe această platformă de idei, Viorel Mihail a criticat cu duritate naționalismul românesc deșănțat promovat în Basarabia de mai multe publicații, afirmând că acestea s-ar hrăni din banii contribuabilului român. A luat apărarea limbii și culturii ruse, bătându-și joc de personaje alde George Damian, de sub pana cărora ies enormități tip „limba rusă – armă de distrugere în masă”. Și, pe când cei de la „Timpul” l-au criticat pe Vladimir Filat ca pe un posibil dictator, el l-a lăudat ca pe un salvator al patriei. Viorel Mihail e foarte liber în mânuirea limbii, are un stil țărănizant, cultivă zeflemeaua și vorba groasă. Își colorează discursul cu o mulțime de rusisme și cred că deschiderea și vivacitatea limbajului său ar fi apreciată de un specialist al interferențelor lingvistice cum este de exemplu Alex Cohal. Iată ce scrie V. Mihail într-o scrisoare deschisă către ambasadorul României la Chișinău Marius Lazurcă, referindu-se la demonstrațiile unioniste și propaganda pro-românească: „ Scopul lor: menţinerea ţării noastre în zona gri a incertitudinilor, unde gradul de permisibilitate absolută transformă Legile Statului Moldova în Legile junglei şi turme de gorile... patrulează pe străzile Chişinăului, cerînd, nestingherit, schimbarea ordinii constituţionale în ţara noastră. Vă puteţi imagina ca această debandadă penibilă să se producă în Germania sau în Franţa, iar guvernele acestor ţări să nu acţioneze în spiritul prevederilor Articolului 40 (2) al Constituţiei României?! Cum ar proceda România dacă pe teritoriul ei ar activa presă scrisă, posturi de radio şi de televiziune care ar pleda pentru reeditarea Arbitrajului germano-italian din 30 august 1940 de la Viena? Să nu ne ascundem după un fir de păr: ţara dumneavoastră încurajează asemenea mişcări antistatale, le finanţează direct. Pentru atare fapte, orice stat european ar suporta consecinţele amestecului brutal în treburile interne ale altui stat, iar cînd Chişinăul încearcă să vă zică: “Măi fraţilor, asta nu e frăţie, asta e curată hoţie”, cineva de pe Bulevardul Libertăţii (?) îşi asmuţă imediat copoii, zăvozi de pe Bîc, să pornească hămăitul, larma şi flocăitul: “Săriţi! Ajutor! Că de după colţ a năboit un nou val de isterie xenofobă antiromânească la Chişinău.”

Cred însă că Viorel Mihail, în nobila sa intenție de a spune adevăruri nuanțate și de a apăra culoarea locală basarabeană, a cam exagerat totuși. Și a ridicat din nuanțele sale și din vorbele sale de duh o altă barieră despărțitoare, de astă dată între români și moldoveni. Zic asta pentru că pe nuanțe, oricât de fermecătoare ar fi acestea, nu te poți baza. Așa mi se vede de aici de la Roma. Românii și moldovenii din Italia se „nuanțează” italienește în doi-trei ani. Basarabenii, odată înglobați în România, ar deveni români într-o săptămână.