Dilema polițistului

https://www.youtube.com/watch?v=hBC3zllkS5g

O mare polemică s-a aprins în jurul unui control al poliției rutiere moldovenești.

De față cu un rus, cetățean moldovean, pe care îl somase să oprească, polițistul moldovean a refuzat să dea explicații în limba rusă despre natura încălcării făcute. „Vă rog să-mi vorbiți în rusește”, a cerut șoferul. „Nu sunt obligat să răspund în limba rusă”, a răspuns polițistul.

Și, așa cum rusul filmase scena, publicând filmulețul, polițistul moldovean a devenit brusc vedetă. A fost declarat erou, copleșit cu strângeri de mână virtuale și „respekt!”-uri nenumărate pentru curaj. Pe de altă parte, l-au criticat rusofonii și unii activiști mai sensibili la drepturile omului. Nata Albot l-a condamnat, pornind de la ideea că un polițist este în serviciu public și trebuie să ajute omul indiferent de limba și ideile sale.

Cine are dreptate?

Sigur, din punct de vedere formal, polițistul are dreptate. A studiat la academie în limba română, știe toată terminologia în română. Nu e obligat să vorbească în rusă, nici nu a fost pregătit pentru comunicare interetnică. De ce deci ar trebui el să se bâlbâie în limba rusă? Să poftească să se bâlbâie în românește cetățeanul rusofon!

Și apoi, cum poți tu, cetățeanule moldovean de limbă rusă, să conduci mașina fără a ști ce e aia „permis de conducere”, „depășire de viteză”, „semne de circulație”?

Cum poți? Poți, și încă foarte bine. Ai învățat la școală rusește, ai consumat informație numai în rusește. Ai trăit într-un mediu mai mult rusesc. Chiar și românii moldoveni au vorbit cu tine tot rusește. Deci, ești rus, rus-paparus. Și nu e vina ta.

...Domnilor, situația politică nu e bună. Nu e bună deloc.

În cei aproape 30 de ani de când există Republica Moldova nu s-a făcut nimic pentru a crea din naționalitățile ex-sovietice care o populează un popor cât de cât integru, cu o limbă de comunicare și cu niște valori comune. Și e vorba de limbă în primul rând, că alte valori comune s-ar mai găsi, religia creștin-ortodoxă, de exemplu. Ei bine, dată majoritatea românească a țării, limba de comunicare nu putea să fie decât româna. Prin urmare, limba rusă, o limbă de comunicare care a funcționat foarte bine în timpurile sovietice, urma să fie înlocuită cu o limbă pe care nu o cunoșteau bine nici românii moldoveni! Grea însărcinare! Elitele moldovene de la conducerea țării nu i-au făcut față. Problema a rămas uitată, nerezolvată, mușamalizată.

Limba română, crede subsemnatul, urma să fie introdusă masiv nu numai în școlile etniei majoritare, ci și în școlile rusofonilor. Și nu doar ca obiect de studiu, dar și ca limbă de predare a unui șir de obiecte. Mă învinuiți de tentative de deznaționalizare forțată? Nu accept. Ar fi fost vorba doar de integrare. Fără această integrare ne pomenim astăzi în pragul libanizării, a războiului total.

Să ne dăm seama. În loc să creăm un popor integru, am preferat să ne avântăm în polemici sterile. Rămânem independenți ori ne unim cu România? Suntem moldoveni sau români? Tare ne mai place să ne pieptănăm!

Vă zic că suntem și că trebuie să fim moldoveni. Dar nu numai vorbitorii de limbă română, dar și rușii, și ucrainenii, și găgăuzii, și bulgarii din Republica Moldova. Moldoveni. Da, națiunea moldovenească. Poporul Republicii Moldova. Aveți ceva contra, doamna Guțu? Nu sunteți poate de acord, domnilor unioniști? Vă rog să băgați de seamă că Unirea, pe care aș vrea-o și eu, nu poate fi făcută fără națiunea moldovenească, fără poporul moldovenesc unit, integru, neîmpărțit în băștinași și ocupanți.

Încă nu există, ca unitate integră, acest popor. Elitele moldovene de la conducerea țării trebuie să lucreze la crearea lui. Pentru că problema a rămas de prea mult timp uitată, nerezolvată, mușamalizată. Ca rezultat, avem astăzi dilema polițistului. A făcut bine? A făcut rău?

Ca moldovean de limbă română frustrat de imperialismul lingvistic rusesc, mie îmi vine să zic că a făcut bine.

Dar ca moldovean care locuiește de mai mulți ani în Occidentul care a învățat să fie tolerant din experiențele sale de intoleranță, eu zic că a făcut rău. Nu era treaba polițistului să îl învețe minte pe rusofon. Dacă șoferul nu știa limba, trebuia să-i explice cum poate. Să-i zâmbească, să facă vreo glumă. În sfârșit, să fie binevoitor.

Dar mă rog, fiecare cum poate.

Poveste de groază cu balaurul rus

Fusesem vineri, 12 septembrie, la Accademia di Romania, unde avusese loc prezentarea cărții Eugeniei Bojoga Limba română - „între paranteze?”. Autoarea, o doctă cercetătoare din Republica Moldova, profesoară la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca și la Universitatea L’Orientale din Napoli, a vorbit publicului adunat despre peripețiile limbii române în Rusia țaristă și Uniunea Sovietică, precum și despre situația limbii române în actuala Republică Moldova. Tonul general al discursului doamnei Bojoga a fost dictat de nobila revoltă contra asupritorilor țariști, sovietici și urmașilor lor comuniști. Care ne-au interzis limba ori ne-au ciopârțit-o, ne-au rusificat-o, ne-au corupt-o. Era prezent în sală și cercetătorul Alexandru Laurențiu Cohal, de la Universitatea din Pavia, autor al cărții „Mutamenti nel romeno di immigrati in Italia”, care autor și-a făcut obiect de studiu anume din stricăciunea, din coruperea limbii române.

Ascultând-o pe distinsa profesoară, mi-am amintit cum eu însumi, prin anii 90, pe când luase avânt mișcarea de eliberare națională, le povesteam copiilor mei cum rușii ne-au stricat limba și ne-au furat pământurile. Iar copiii, când au crescut mari, mi-au dezvăluit cum înțelegeau ei „furatul pământurilor”. Și-l înțelegeau așa: rușii veneau pe când se lăsa întunericul, încărcau fiecare câte două căldări de pământ și fugeau gâfâind în țara lor! Le curgeau sudorile pe frunte, unii se împiedicau și răsturnau căldările în iarbă, dar încărcau repede pământul înapoi și tiva! Dar ce le trebuia rușilor pământul cela?! În țara lor nu era pământ?

Pentru ca să destram un pic atmosfera poveștii de groază cu balaurul rus, am cerut cuvântul și eu. Și am zis că da, pe vremea țarului nu toate au fost bune și frumoase, ne-au cam rusificat rușii, dar oare astea nu erau lucruri normale pentru vremea ceea? Oare englezii și francezii s-au purtat mai bine în coloniile lor? Aveau poate și rușii, săracii de ei, rațiunile lor pentru rusificare. De exemplu, în a doua jumătate a secolului 19 bărbații basarabeni, care fuseseră pentru o lungă perioadă scutiți de serviciul militar, au început a fi mobilizați în armată. Trebuiau să priceapă comenzile superiorilor ori nu? Rusia se dezvolta furtunos pe cale capitalistă, era în interesul basarabenilor ca să știe rusește. E drept că rusificarea s-a făcut cu mijloace abrupte, prost gândite. Nu era nevoie să scoți limba română din biserici. Sovieticii au fost mult mai rafinați (au închis bisericile, vine vorba). Au făcut școli naționale, cultură națională. În Transnistria au încercat, plini de romantism revoluționar, să creeze o limbă literară moldovenească nou-nouță pentru o populație analfabetă, fără scris propriu. Sigur, au fost multe lucruri urâte, dar, decât să deplângem cu lacrimi amare ocupațiile și nedreptățile ce ni s-au făcut, oare nu ar fi mai bine să scoatem în evidență faptele oamenilor care în acele vremuri ne-au salvat limba și cultura? De exemplu, scriitorii și savanții moldoveni care au obținut la începutul anilor 50 ca limba moldovenească scrisă cu caractere chirilice să fie practic identică cu limba română literară de peste Prut. Și să-i avem pe Alecsandri, Eminescu și Creangă. În ceea ce privește drepturile lingvistice, în URSS nu erau chiar așa de puține. Am studiat la școală numai în limba română, știam și rusește, dar nu la nivelul suficient pentru a depune actele la Leningrad, la filozofie, după cum jinduiam. Mă consideram chiar discriminat în sensul acesta, m-aș fi bucurat să studiez unele materii în limba rusă…

Și deci, povățuit de duhul blândeții și toleranței europene, am zis că problema pe care o scoate doamna Bojoga în titlul cărții sale, și anume denumirea corectă (română, nu moldovenească) a limbii noastre nu trebuie să ne apară atât de gravă. Da, e corect să fie română, să acceptăm doar acest termen în mediile culte și relațiile internaționale, dar atunci când mergem în popor și omul simplu spune moldovenește, limbă moldovenească, să-l iertăm, să nu-l combatem cu încrâncenare, că are motive serioase pentru ignoranța lui. Este însă de stringentă nevoie să sfărâmăm modelele de gândire vicioasă care domină Republica Moldova. Unul este: „vorbesc moldovenește, sunt moldovean, trăiască Republica Moldova!.” Al doilea e: „vorbesc românește, sunt român, trăiască România!” Păi, zic, oare nu se poate de zis că vorbesc românește, sunt moldovean și că fac parte din națiunea moldovenească? Națiunea moldovenească nu există! – mi s-a strigat în cor din sală. Ba există, am replicat, există români, ruși, bulgari, ucraineni de naționalitate moldovenească. Națiunea moldovenească nu intră în contradicție cu limba română a locuitorilor ei. Altceva că sumedenie de rusofoni au o naționalitate moldovenească strict formală. Nu cunosc limba română, sunt niște extratereștri pe planeta Moldova. Pentru mântuirea acestor rusofoni și pentru fericita lor încadrare în națiunea moldovenească propun ca toate școlile din Republica Moldova să fie trecute treptat la limba română, cu alte cuvinte, să nu mai existe școli rusești în țara noastră... O!!! O idee atât de îndrăzneață, atât de extremistă, ar fi trebuit, după logica mea, să trezească entuziasmul nebun al publicului „românist” din sală. Dar nimic. Pentru că bravii noștri româniști sunt mai degrabă entuziasmați de „il piangersi addosso” decât de un apel la acțiune.

Totuși, am avut plăcerea să ascult și păreri echilibrate. Un tânăr italian a vorbit despre limbile dominante ale Uniunii Europene de azi, despre aceea că la Milano la unele facultăți se studiază doar în engleză, lucru care s-ar explica nu prin imperialismul anglo-american, dar prin prestigiul limbilor, care prestigiu s-ar fi putut să aibă vreun rol și în Moldova rusificată. Apoi am ascultat cu plăcere dulcele grai moldovenesc al lui Alexandru Cohal. Șezătoarea de la Accademia s-a terminat cu ruperea în bucăți a unui enorm colac frumos împletit și foarte gustos, de care a avut grijă moderatoarea Tatiana Ciobanu, de la asociația Dacia.

În încheiere, ca să revin de la ce am pornit, țin să subliniez calitățile deosebite ale cărții Limba română – „între paranteze”? Foarte corectă, documentată, bine scrisă, atât numai că toată cartea pare ancorată în anii 90 ai secolului trecut, fără un aggiornamento la ziua de azi. De ce? Nu știu, poate pentru că autoarea nu are o detașare sentimentală de obiectul său de studiu, ori poate pentru că e prea univocă în felul în care definește epocile cercetate. Oricum, studiul Eugeniei Bojoga e deosebit de prețios pentru toți cei care sunt interesați de decadența limbii române în Basarabia, de halucinantele experimente lingvistice din Transnistria, de renașterea lingvistică în Republica Moldova actuală. Recomand cu căldură Limba română – „între paranteze”.

Victor Druță

O ÎNTREBARE ANTINAȚIONALĂ ÎNTR-UN RECENSĂMÂNT NAȚIONAL

Naționalitatea: moldovean. Limba maternă: româna. Limba vorbită de obicei: italiana

            În Republica Moldova este în curs, de pe 12 pe 25 mai 2014, un recensământ național, în cadrul căruia se face cartografierea populației și a locuințelor. Biroul Național de Statistică își propune să obțină date despre numărul populaţiei, repartizarea ei teritorială, caracteristicile demografice, etno-culturale, educaţionale şi economice, fondul de locuinţe şi clădiri de locuit, și să evalueze condiţiile de trai ale oamenilor. Acest exercițiu va curprinde și cele mai mici localități din țară. Informația din chestionar va fi confidențială, iar la colectarea datelor vor fi implicați peste 11 mii de recenzori. Ziarele de la Chișinău, inclusiv ziarul „Național”, informează pe larg cititorii despre desfășurarea recensământului…

            Am evidențiat în mod expres mai sus cuvântul național, pentru ca să-mi creez prilejul de a afirma că sensul cuvântului național din cuvintele de mai sus este acela de țară, de popor al unei țări. Care țară și care popor presupun implicit – dat fiind că avem recensământ național, Birou Național de Statistică, ziar „Național” etc. – existența unei națiuni moldovenești. Dar tocmai această națiune, prin prost gânditele întrebări din formularele recensământului, este aruncată într-o confuzie politico-filologică totală.

            Explic. Există în formularele menționate o întrebare, aș zice, diabolică. Pentru că fiecare intervievat trebuie să indice, la libera declarație (!),  ce naționalitate/etnie are.

Iată ce spune în acest sens doctorul în demografie Valeriu Saiînsus:

„E clar că mulți își identifică naționalitatea în raport cu denumirea țării. Și o declară alta decât cea care este. E un risc, deoarece când vorbim de recenzori, numai modul în care aceștia vor pune întrebarea poate să influențeze deja răspunsul.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române spune așa:

– NAȚIONALITÁTE, naționalități, s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. nationalité, germ. Nationalität.

- ETNÍE s. f. unitate etnică, determinată în timp și spațiu, cu trăsături de civilizație și cultură (limbă, tradiții etc.) comune. (< fr. ethnie)

Practic, naționalitatea, ca sinonim al cetățeniei, spune clar că suntem moldoveni. Din punct de vedere al etniei, ca sumă de date precum limba, istoria, tradiții suntem români. Acum, când suntem puși în situația de a alege, ce facem? Ce credeți că o să facă majoritatea cetățenilor Republicii Moldova? Cum poți să pui cele 2 noțiuni în situație de sau când e clar că ar trebui să fie de și.”

 Da… e ca și cum ar trebui să răspundem la întrebarea „unde au femeile părul creț?” În Africa, și să vă fie rușine la ce v-ați gândit.

            În 2004, pe vremea guvernării comuniste, în Republica Moldova a mai avut loc un recensământ. Comuniștii au folosit aceeași întrebare ca o formidabilă armă politică, menită să dea o lovitură mortală forțelor unioniste. Le-a reușit. 76% din intervievați s-au declarat moldoveni, numai 2% - români. Vax populi! Ceea ce dovedește că jocul abil cu cuvintele polisemantice poate avea efecte politice năucitoare. Liberalii, veniți la putere așa de greu, nu au învățat lecția, au lăsat din nou fatala, absurda, irelevanta, ne-europeana întrebare despre etnie și în formularele recesământului 2014 – în loc de a o scoate, prevăzători, lăsând doar întrebarea despre limba maternă! Și deci, s-a început din nou o luptă politică pe viață și pe moarte. Unii rusofoni au chemat cetățenii ca să se declare ruși, chiar dacă sunt găgăuzi, ucraineni, români. Unioniștii, intelectualii, mai ales pseudo-intelectualii, au incendiat ziarele și web-ul cu campanii naționale tip „vorbesc românește, sunt deci român”. Nu ne-am putut lipsi în această panoramă, panaramă mai degrabă, nici de intervenția Bucureștiului. De unde s-ar fi auzit amenințarea că cetățenii moldoveni care nu se vor declara români la recensământ, vor fi lipsiți de cetățenia română, dacă o au. Ori, dacă nu o au și se vor declara români, vor fi facilitați s-o obțină.

 

            Între timp, de pe teren parvin informații despre multiple încălcări:

 - Recenzori care completează formularele cu creionul (astfel formularele pot fi modificate ulterior);
- Recenzori care nu au formulare;
- Recenzori care conving respondenții să se declare moldoveni;
- Recenzori care sunt afiliați politic;
- Primari care promovează rudele sau cunoscuții în funcție de recenzori, sau, și mai grav, îi instruiesc să falsifice informația din formulare;
- Recenzori sau chiar șefi de circumscripție care nu cunosc limba română;
- Șefi de circumscripție cu antecedente penale;
- Minori angajați în calitate de recenzori;
- Linia fierbinte a Biroului Național de Statistică, la care cetățenii ar trebui să le poată adresa informații, nu funcționează.

            Să admitem însă că Recensământul 2014 este impecabil organizat. Chiar și așa, întrebarea, antinațională, despre naționalitate-etnie strică totul. Pentru că guvernul dovedește că nu are idei clare în construcția națională și nu oferă nicio soluție pentru compensarea lipsei de consens a cetățenilor în privința existenței țării lor Republica Moldova. Iar lucrul acesta, după cum ne învață evenimentele din Ucraina, este periculos. Unirea reală, integrarea reală a românimii de pe ambele părți ale Prutului și a tuturor celorlalte seminții care constituie națiunile română și moldovenească are și poate avea loc prin lucruri simple și nețipătoare: cărți, filme, muzică, poduri, căi ferate, străzi. „Brio Sonores” la „Românii au talent”. Irina Loghin la Chișinău. „Negru de Purcari” la Iași și București. Victor Druță la „Gazeta Românească”... – e drept însă că acest Druță nu e atât de simplu, iar uneori mai și țipă.

Victor Druță

Putin are curaj. Dar noi?

Putin este un om curajos. Nu i-a fost deloc ușor să violeze bunăcuviința relațiilor diplomatice, să renunțe la discuțiile prietenești cu granzii Europei și Americii, să se lipsească, poate, de caldele sentimente de simpatie ale amicului Silvio Berlusconi. Dar a făcut-o, totuși. A dat cu putere cu bâta-n baltă de-au sărit stropii și pe Obama, și pe Merkel. (Berlusconi s-a salvat pentru că, se pare, era la serviciu într-o cooperativă socială, îngrijea de o bătrânică neputincioasă). Putin deci, oricât și-ar dori-o, nu va mai putea flecări zâmbitor cu frau Merkel. S-a terminat. Și-a făcut gustul, dar va poza doar cu tigrii și urșii din grădina zoologică.

 Dar curajul  autodistrugător al lui Putin a fost un cutremur binefăcător pentru mersul lumii. Căci în această lume multe lucruri stăteau prost, nelalocul lor, ca drobul de sare de pe sobă de asupra leagănului copilului, ca scaunul cu piciorul frânt de pe care poți cădea, ori ca sapa uitată în grădină cu tăișul în sus. Calcă un copil și se taie. Dacă lucrurile care stăteau prost au căzut, ori dacă au devenit cel puțin vizibile după cutremur, nu face decât să ne bucurăm. Nici Crimeea, nici orașele rusești din estul Ucrainei, nu stăteau bine. Nu stătea bine nici Transnistria în Republica Moldova. Poate că nici Basarabia nu stă bine în afara României.  Toți luptătorii pentru pace au mizat pe garanțiile de securitate ale marilor puteri, nu și pe forțele proprii. Greșit! Trebuie să fii tu stăpân în ograda ta. Tu, ca ucrainean, trebuie să te înțelegi cu rusul din Harkov, tu, ca moldovean, trebuie să fii bun vecin cu găgăuzul. 

     

Așadar, de față cu agresiunea cinică a lui Putin, s-a văzut cât valorează garanțiile internaționale de securitate și au devenit limpezi o serie întreagă de lucruri care mai înainte rămâneau în ceață. Nu erau pur și simplu crezute. Nu erau considerate logice. În primul rând, posibilitatea că Rusia va declanșa un război. Rusia, se părea, nu va mai fi agresivă ca în trecut, nu îi convine. Poate să-și impună interesele în mod pașnic. Cu gazele, cu petrolul, cu bomba atomică.  Ei bine, s-a văzut că Rusia e plină nu numai de gaze, dar și de surprize. O lecție formidabilă pentru toată lumea. Și pentru Occidentul în criză economică și în criză de identitate, vreau să spun de aia, gender. Cam răutăcios cum sunt, voi face o comparație, poate cam deplasată. În timp ce sultanul Mohamed asalta zidurile Constantinopolului, învățații din cetatea asediată discutau aprins despre sexul îngerilor: îs băieți ori fete? În timp ce Rusia se înarmează și acaparează Ucraina, Occidentul discută despre sexul neutru și căsătoriile gay. 

Ce a învățat Occidentul din lecția lui Putin? Statele Unite au învățat că nu e bine să depindă de corăbiile cosmice „Soiuz” pentru a transporta astronauții pe orbita circumterestră. Europa – că nu trebuie să depindă de gazul rusesc și că urmează să aibă surse alternative de energie. Nato a învățat că nu trebuie să reducă armamentele și că urmează să apere la modul serios hotarele estice ale alianței. România a aflat că nu stă atât de rău cu sursele energetice, dar că armata nu prea face față.

 În fine, Republica Moldova realizează că nu are o națiune închegată, ca și Ucraina de altfel, și că statalitatea ei s-ar putea să fie spulberată ca un castel din ciocălăie de păpușoi. În mass-media moldovenești apar scenarii de groază care prezic ocuparea Transnistriei și Găgăuziei. Și, minune! Unii oameni cu scaun la cap încep a vorbi despre națiunea moldovenească, despre acea națiune moldovenească despre care subsemnatul scrie deja de multă vreme în bloguri și gazete necitite, nebăgat de nimeni în seamă! Nu despre națiunea moldovenească bazată pe limba moldovenească și pe ignoranța obraznică a moldoveniștilor, dar despre națiunea moldovenească civică, unită pe baza limbii române și valorilor europene. Iată ce zice istoricul Petru Negură în acest sens: „În Republica Moldova nu există o comunitate, există segmente răzlețe,  grupuri etnice construite pe bază de apartenență etnică, lingvistică și, deseori, politică și geopolitică, dar nu există o comunitate națională, care să fie solidară în anumite contexte, decât în situații foarte episodice, de exemplu, în contextul unui meci de fotbal. Din păcate, nu există o solidaritate în societatea nostră, deci asta ar trebui construită și apoi, eventual, conceperea unor simboluri care să semnifice această solidaritate.”  Deci, grație lui Putin, poate că prindem la minte.

Putin a răsturnat cu curaj o situație care stagna și nu părea să aibă vreo ieșire. Putin a impus lumii găsirea unor soluții.  Cutremurul provocat de Putin cere soluții rapide. Dar nu pentru a pune lucrurile înapoi cum au fost. Trebuie puse altfel, ca să nu se prăbușească cu dezonoare la cutremurul următor. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj. Din păcate, cei născuți să se târască nu știu a zbura. Românii și moldovenii așteaptă să fie salvați de alții. Am urmărit distrându-mă copios cum unii moldoveni prieteni de facebook așteptau cu sufletul la gură ca americanii să introducă flota în Marea Neagră, ca avioanele Nato să se ridice în zbor pentru a-i învăța minte pe ruși. E ridicol. Adevăratul curaj e să iei drobul de sare de pe sobă, să repari scaunul cu trei picioare, să ridici sapa și s-o pui la locul ei în sarai.  Adevăratul curaj în aceste timpuri furtunoase, m-am gândit, e ca guvernul Moldovei să inițieze niște tratative cu Transnistria (care nici ne vrea, nici ne iubește) pentru a o recunoaște, cedându-i localitățile de peste Nistru de sub jurisdicție moldovenească, dar păstrând Tighina. Ori ca România să propună clasei politice de la Chișinău un proiect serios de Reunificare. O sugerase și excentricul Jirinovski, care  de data aia îmi păruse cuminte. 

NAȚIUNEA CIVICĂ ÎN FAȚA TANCURILOR RUSEȘTI

  

Ucraineni, protestând la Roma contra agresiunii rusești

Nu e nimic mai trist ca o țară care, în fața unei invazii străine, se desface în bucăți și solidarizează cu invadatorul. Orice am spune acuma despre perfidia rușilor, e clar că Crimeea s-a dus de bună voie în brațele invadatorilor. De ce? Pentru că locuitorii Crimeii sunt ruși? Nu. Pentru că statul ucrainean i-a neglijat, pentru că nu i-a atras în suficientă măsură într-un proiect comun, pentru că i-a dezgustat cu naționalismul etnic ucrainean.

 În lumina ultimelor evenimente, sminteala etno-naționalistă devine evidentă. Ucraina este slabă în fața invaziei rusești anume de aceea că nu a știut să construiască în mod eficient națiunea civică ucraineană. Elementul ucrainean a fost emfatizat: etnia ucraineană, limba ucraineană, istoria, holodomorul, Bandera etc. Iar milioanele de ruși din estul Ucrainei s-au simțit nedreptățiți. Fără îndoială, revoluția ucraineană nu este una naționalistă, ci una democratică, îndreptată spre răsturnarea unei clase politice corupte și ineficiente. Dar tot atât de adevărat este că națiunea civică ucraineană a fost foarte slăbită de virusul naționalist. Și e foarte frumos să vezi, în situația din Crimeea, acele excepții care confirmă regula: ruși get-beget care se declară ucraineni, adică cetățeni ucraineni loiali și patrioți ai țării lor Ucraina. Mass-media regimului rusesc nu dau glas acestor oameni, dar ei există și nu sunt atât de puțini. În acești ruși care se desolidarizează cu acțiunile lui Putin se vede ce este națiunea adevărată, cea civică, adică apartenența la un cerc de valori sociale, cetățenești, dar nu pur și simplu la cercul celor care utilizează aceeași limbă; căci ce este limba dacă nu un simplu sistem de semne care ne servește drept mijloc de comunicare? Rusia însăși a folosit drept motiv principal al invadării Crimeii solidaritatea etnică cu locuitorii ruși ai peninsulei, amenințați, chipurile, de fascismul ucrainean. Apropo, atunci când Stalin a rupt Basarabia de la România în 1940, motivul a fost acela că regiunea ar fi fost populată compact de ucraineni, care nu mai puteau de dorul de a se reuni cu frații lor de sânge din Ucraina Sovietică. Și România pune la baza politicii sale aceeași sminteală etno-naționalistă, susținând cu putere în Republica Moldova naționalismul etnic românesc, în detrimentul națiunii civice moldovenești. Paradoxal, este la fel și în Republica Moldova, unde istoria ar fi trebuit să dea anumite învățăminte. Clasa politică de la Chișinău nu-și imaginează ce este o națiune civică și continuă să producă naționalism etnic, costume de port popular, sărbători naționale în gâlgâitul vinului și veselia orchestrelor de muzică populară românească. În timp ce în școlile rusești ale Chișinăului cresc generații de tineri rusofoni care nu știu limba română și care vor avea deci grave probleme de integrare socială – pentru că limba oficială în Republica Moldova este totuși limba română. Cine sunt rusofonii neintegrați în națiunea civică moldovenească de fapt? Sunt coloana a cincea a lui Putin. Rusofonii neintegrați din orașele și orășelele Moldovei, împreună cu Transnistria și Găgăuzia, vor vota la un eventual referendum pentru unirea pe veci cu Rusia-mamă. Iată ce consecințe are sminteala etno-naționalistă a națiunilor titulare.

  În evenimentele din Ucraina moldovenii trebuie să se vadă ca într-o oglindă. Au eșuat în a atrage Transnistria în proiectul lor național. Au eșuat în a trăi în bună pace și înțelegere cu găgăuzii. Contează că le va face Europa ordine la ei acasă, dar se înșală.

 Totuși, care sunt cauzele ocupării obraznice de către Rusia a Crimeii? Poate că Putin, speriat de independența energetică a SUA, vrea să creeze o criză artificială care să crească prețul gazelor și petrolului pe piața mondială. Poate e un semnal clar pentru Occident că Rusia nu mai este dispusă să suporte înaintarea nestăvilită a Nato și lărgirea sferei de influență economică a Uniunii Europene și Statelor Unite peste zona tradițional rusească. Poate că este o încercare disperată a lui Putin de a provoca în mod deliberat o criză în exterior pentru a se putea răfui mai ușor cu opoziția din interior și a evita un Maidan în Piața Roșie. Poate să fie ori una, ori alta, ori toate la un loc.  E clar însă că Putin joacă în defensivă. Rusia, acest colos militar superdotat cu rachete balistice și submarine atomice, întins pe un teritoriu imens, este de fapt o țară mizerabilă, cu o populație în descreștere, care se ține pe munca emigranților moldoveni, tadjici, chinezi. Și e clar că manipularea opiniei publice rusești și mondiale este atât de stângace, atât de grosolană, atât de rău-mirositoare a propagandă sovietică, încât nu-i înșală decât pe pensionarii cu nostalgii sovietice; și nu poate avea sorți de izbândă. Lumea întreagă, la acest început de an, s-a convins că țarul Putin nu este un monarh luminat, ci un dictator ordinar cu care-ți este rușine să stai la o masă. Sper ca falsa exotică rusească de tip „Educazione siberiana” de Lilin și „Limonov” de Emmanuel Carrère să aibă mai puțin succes în acest Occident plictisit și lacom de senzații. 

            Nimeni însă nu-l poate învinge pe Putin. Nu te joci cu armele atomice, și mai ales cu interesele economice enorme ale Europei și Americii, cu toate că spiritul războinic bate toba astăzi în inimile multora. Nu, nu suntem în 1914, nici în 1939, cele două războaie mondiale vor părea romantice și ecologice în comparație cu dezastrul unui al treilea conflict mondial. Așa că îi revine poporului rus sarcina de a-l dezamorsa pe Putin. Niște sancțiuni asumate în mod responsabil de Occident, care să-l facă nesimpatic în ochii propriului popor pe țarul moscovit, ar ajuta mult. 

MOARTEA NAȚIUNII MOLDOVENEȘTI, EVENTUALE CAUZE

 Comentând pe facebook articolul meu „Națiunea moldovenească” (http://www.criticatac.ro/18515/naiunea-moldoveneasc/ ), domnul Stepaniuc Victor a afirmat următoarele: „Am scris la această temă teza de doctorat. Denigratorii si oponenții direcți ai identității moldovenești, care nu recunosc statalitatea si națiunea moldovenească au încercat să-mi retragă titlul doar din cauza că am abordat cu argumente știintifice acest subiect. Nu le-a reușit ...Mă bucur că Domnia Voastră veniți cu o analiza obiectivă a realităților istorice si politico-juridice la acest subiect. Indiscutabil, NAȚIUNEA MOLDOVENEASCĂ EXISTĂ! Și nu este meritul lui Stalin, dar a moldovenilor (basarabenilor) care în 1917 din inițiativă de jos au creat Republica Democratică Moldovenească și au pus bazele noii statalități moldovenești, care este concomitent o renaștere a statalității moldovenești anihilate în 1862 ...Succese!”

Vă mulțumesc de complimente, domnule Stepaniuc. Dar, cu toate că nu am îndoieli în privința existenței națiunii moldovenești, cred totuși că noi, moldovenii, nu trebuie să ne declarăm urmașii unici și cei mai adevărați ai statalității moldovenești medievale. Și România este moștenitoarea de drept a Moldovei istorice. Cu atât mai mult cu cât națiunea moldovenească datorează foarte mult nu numai Moldovei de până la 1812, dar direct națiunii române. După cum ați văzut din articolul meu, eu consider că prezența basarabenilor în hotarele României în perioada interbelică este fundamentală pentru Republica Moldova. Anume între 1918-1940, 1941-1944 noi am relegat firele rupte ale continuității istorice și culturale cu Moldova istorică. Anume atunci am însușit limba și cultura română moderne, iar prima generație a intelectualilor sovietici moldoveni a transplantat în Moldova Sovietică această limbă și cultură română moderne, pe care mulți naivi de azi le consideră neaoșe moldovenești de când lumea. Îmi este deci străină românofobia, respect România, cred că limba noastră este limba română și, în principiu, nu am nimic împotriva unirii celor două state și două națiuni. Dar am tot respectul și față de acea mare comunitate de oameni, față de acea uniune de popoare care a fost Uniunea Sovietică.

Acceptarea ideii națiunii moldovenești, construcția deliberată a națiunii moldovenești de către societatea moldovenească cred că ar reprezenta soluția conflictului care macină actualmente Republica Moldova. Națiunea moldovenească trebuie să-i îmbrățișeze pe toți cetățenii moldoveni, fără deosebire de limbă. Să-i îndemne să se unească într-o comunitate civică de oameni responsabili care își construiesc un viitor de pace și bunăstare. Limba de comunicare a acestei comunități nu poate fi decât limba română, limba majorității, cu tot respectul și toate libertățile pentru celelalte limbi.

De ce limba română și nu limba moldovenească? De aceea că limba română este limba noastră literară, care nu corespunde cu limba poporului de la sate și nu vine numai din Moldova. Limba noastră literară nu este numai limba anonimilor din popor, dar și rezultatul muncii a generații de cărturari. Au muncit la ea călugării mânăstirilor din Muntenia, Transilvania și Moldova, cronicarii moldoveni, corifeii Școlii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Eminescu, Maiorescu, Arghezi... Nu există deci o limbă literară care să fie numai moldovenească. Limba moldovenească literară este un produs ilegal, un furt intelectual, o contrafacere a etichetei unui produs general recunoscut. E ca și cum cineva ar vinde parmezanul drept brânză de Vărzărești.

Dar dacă o limbă literară moldovenească nu există, poate în schimb exista o națiune moldovenească. Românofobia, rusofobia și limba moldovenească sunt moartea națiunii moldovenești.

Ce presupune construcția națiunii moldovenești? În primul rând, dezrădăcinarea unionismului de paradă promovat de toți diletanții. În al doilea rând, combaterea imaginii false a limbii moldovenești și poporului moldovenesc pe care și-au creat-o rusofonii în perioada sovietică.

Rusofonilor, ca pătură socială culturalmente privilegiată în URSS, le convenea de minune imaginea unui popor moldovenesc care le datorează rușilor totul, eliberarea de sub fascism, realizările economice, până și literele alfabetului. Cu un astfel de popor moldovenesc rusofonilor le era foarte comod de comunicat, căci nu trebuiau nici măcar să le învețe limba, puteau să le vorbească în limba „drujbei năroadelor”. Astăzi, când Republica Moldova este o țară independentă, această imagine falsă din ochii minorităților produce cantități uriașe de ură și în mijlocul rusofonilor înșiși, care nu înțeleg că moldovenii sunt parte integrantă a limbii și culturii române, dar și, ca răspuns, o reacție de ură în mijlocul românofonilor moldoveni. Iată o tâmpenie rusească proaspătă, pescuită de pe facebook, care e capabilă să-l îngrețoșeze pe orice moldovean cât de cât cult:
„ С праздником молдавского языка, молдаване!
И еще, - молдавскому языку присуща кириллица, не забывайте об этом! Цель вернуть кириллицу должна быть неотъемлемой частью политики патриотов и государственников!
Вэ фелечитеск ку сэрбэтоаре националэ "Лимба Ноастрэ"! ”

Cu această ignoranță și reavoință a rusofonilor avem de luptat foarte mult. Anacronica lege a funcționării limbilor urmează a fi schimbată urgent, în școlile ruse trebuie introdusă predarea unui șir de obiecte în limba română, iar intelectualii ruși, toți acești Ivan Grek, care scriu în media rusești, trebuie atrași în discuții, la mese rotunde, și puși pe calea cea dreaptă.

În rest, națiunea moldovenească va fi ori nu va fi din motive strict economice.

Despre națiunea moldovenească, cu Victor Stepaniuc

Națiunea moldovenească | Critic Atac

www.criticatac.ro

De fiecare dată când este adusă în discuție nevinovatul termen de națiune moldovenească, imediat își fac apariția și „negaționiștii“ ei. Națiunea românească, afirmă aceștia, confundând națiunea cu vorbitorii nativi ai unei limbi, ne cuprinde și pe noi. După ei, națiunea moldovenească este doar produ...

 ·  ·  · Condividi · 22 ore fa

• • 

    Stepaniuc Victor Am scris la aceasta tema teza de doctorat. Denigratorii si oponentii directi ai identitatii moldovenesti ,care nu recunosc statalitatea si natiunea moldoveneasca au incercat sa -mi retraga titlu doar din cauza ca am abordat cu argumente stiintifice acest subiect. Nu le-a reusit ...Ma bucur ca Domnia Voastra veniti cu o analiza obiectiva a realitatilor istorice si politico-juridice la acest subiect. Indiscutabil, NATIUNEA MOLDOVENEASCA EXISTA! Si nu este meritul lui Stalin, dar a moldovenilor (basarabenilor) care in 1917 din initiativa de jos au creat Republica Democratica Moldoveneasca si au pus bazele noii statalitati moldovenesti , care este concomitent o renastere a statalitatii moldovenesti anihilate in 1862 ...Succese!

    6 ore fa · 
  • 

    Victor Druță Vă mulțumesc de complimente, domnule Stepaniuc. Dar, cu toate că nu am îndoieli în privința existenței națiunii moldovenești, cred totuși că noi, moldovenii, nu trebuie să ne declarăm urmașii unici și cei mai adevărați ai statalității moldovenești medievale. Și România este moștenitoarea de drept a Moldovei istorice. Cu atât mai mult cu cât națiunea moldovenească datorează foarte mult nu numai Moldovei de până la 1812, dar direct națiunii române. După cum ați văzut din articolul meu, eu consider că prezența basarabenilor în hotarele României în perioada interbelică este fundamentală pentru Republica Moldova. Anume între 1918-1940, 1941-1944 noi am relegat firele rupte ale continuității istorice și culturale cu Moldova istorică. Anume atunci am însușit limba și cultura română moderne, iar prima generație a intelectualilor sovietici moldoveni a transplantat în Moldova Sovietică această limbă și cultură română moderne, pe care mulți naivi de azi le consideră neaoșe moldovenești de când lumea. Îmi este deci străină românofobia, respect România, cred că limba noastră este limba română și, în principiu, nu am nimic împotriva unirii celor două state și două națiuni. Dar am tot respectul și față de acea mare comunitate de oameni, față de acea uniune de popoare care a fost Uniunea Sovietică.
    Acceptarea ideii națiunii moldovenești, construcția deliberată a națiunii moldovenești de către societatea moldovenească cred că ar reprezenta soluția conflictului care macină actualmente Republica Moldova. Națiunea moldovenească trebuie să-i îmbrățișeze pe toți cetățenii moldoveni, fără deosebire de limbă. Să-i îndemne să se unească într-o comunitate civică de oameni responsabili care își construiesc un viitor de pace și bunăstare. Limba de comunicare a acestei comunități nu poate fi decât limba română, limba majorității, cu tot respectul și toate libertățile pentru celelalte limbi.
    De ce limba română și nu limba moldovenească? De aceea că limba română este limba noastră literară, care nu corespunde cu limba poporului de la sate și nu vine numai din Moldova. Limba noastră literară nu este numai limba anonimilor din popor, dar și rezultatul muncii a generații de cărturari. Au muncit la ea călugării mânăstirilor din Muntenia, Transilvania și Moldova, cronicarii moldoveni, corifeii Școlii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Eminescu, Maiorescu, Arghezi... Nu există deci o limbă literară care să fie numai moldovenească. Limba moldovenească literară este un produs ilegal, un furt intelectual, o contrafacere a etichetei unui produs general recunoscut. E ca și cum cineva ar vinde parmezanul drept brânză de Vărzărești.
    Dar dacă o limbă literară moldovenească nu există, poate în schimb exista o națiune moldovenească. Românofobia, rusofobia și limba moldovenească sunt moartea națiunii moldovenești.

NAȚIUNEA MOLDOVENEASCĂ

   

Atunci când este adus în discuție nevinovatul termen de națiune moldovenească, imediat își fac apariția „negaționiștii” ei. Națiunea Românească, afirmă aceștia confundând națiunea cu vorbitorii unei limbi, ne cuprinde și pe noi. După ei, Națiunea Moldovenească este doar produsul propagandistic al imperialismului ruso-sovietic și nu poate să existe pentru că unică și indivizibilă este limba română. Și chiar dacă există, trebuie să moară în numele ideii sublime a Națiunii Române în fața căreia este doar o jalnică și ridiculă caricatură. Și apoi nu are rost să existe pentru că este săracă și neperformantă din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, este evident, Națiunea Moldovenească există. Din 1991, de când și-a declarat independența, are și acte în toată regula.

E adevărat că Națiunea Moldovenească este produsul imperialismului ruso-sovietic. Dar nu numai un produs propagandistic, perisabil și fără corespondențe în realitate. Națiunea Moldovenească este o comunitate de oameni modelată într-un fel anume de istoria pe care a trăit-o. Faptul că Națiunea Moldovenească vorbește limba română nu are nicio importanță, căci într-un edificiu național nu limba este pilastrul de bază. O națiune se bazează pe teritoriul stăpânit de o clasă politică, pe voința și capacitatea de a fi națiune a acestei clase și pe consensul celorlalți cetățeni. Chestiunile de limbă, istorie și cultură sunt secundare.

Bazele Națiunii Moldovenești

Faptul că URSS a creat Națiunea Moldovenească este incontestabil. Basarabia era doar o provincie în imperiul rus și nu avea practic nicio autonomie. Despre procese de formare națională până în epoca sovietică ar fi hazardat să vorbim, pentru că ideea de națiune este inseparabil legată de capitalism și burghezie. Nu există națiuni ne-burgheze, națiuni în afara piețelor, comerțului și orașelor, iar capitalismul basarabean până la revoluție era rudimentar. Națiunea Moldovenească s-a format în socialismul sovietic, care a fost de fapt un capitalism de stat și a avut aceleași efecte unificatoare ca și piața burgheză liberă.

Două experiențe fundamentale stau la baza Națiunii Sovietice Moldovenești: cea a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (1924-1940) și cea a prezenței Basarabiei în cadrul hotarelor României (1918-1940, 1941-1944).

RASSM

RASSM este un caz semnificativ prin intensa muncă de construcție națională desfășurată pe teritoriul ei: școli care învățau în limba moldovenească, edituri care tipăreau cărți în limba moldovenească, ziare de limbă moldovenească, scriitori de limbă moldovenească etc. - totul făcut pe loc gol, inventat ad-hoc, o adevărată revoluție. Cu puțin noroc, s-ar fi impus și alfabetul latin și chiar standardul bucureștean al limbii române. Intelectualii moldoveni din RASSM reușiseră într-un timp să convingă autoritățile că nu e nevoie de inventat o nouă limbă literară atunci când exista limba română; și deci, pentru o scurtă perioadă s-au editat cărți într-o frumoasă limbă română, cu litere latine, și la Tiraspol. Din păcate, promotorii acestei inițiative au ajuns foarte curând în fața plutonului de execuție ca dușmani ai poporului. RSSM, creată la 2 august 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, va fi continuarea RASSM pe toate planurile. Miturile fondatoare ale Republicii de la Tiraspol, sărbătorile ei, ziarele și teatrele ei vor aparține după 2 august 1940 și Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, țară formal independentă, care a aderat ca subiect egal în drepturi la contractul unional.

Basarabia românească

Și în Basarabia s-a desfășurat o intensă muncă de construcție națională. Școlile de prin sate și orașe, serviciul militar în diferite orașe ale României, activitatea funcționarilor statului și campaniile electorale, campaniile de igienizare a satelor, migrația de muncă și de studii au pus începutul încadrării basarabenilor în Națiunea Română. Am foarte mari rezerve față de acei care vorbesc cu scepticism sau răutate nedisimulată despre Basarabia Românească. Unirea este scoasă din contextul realităților și comparată cu niște ideale inexistente. Au fost corupți funcționarii? Au fost răi jandarmii? Dar oare unde a fost totul bine? Unificarea Italiei s-a făcut prin sânge și nenumărate violențe. Francezii, englezii, japonezii cum s-au comportat în coloniile lor? Îmi povestea tata că atunci, „pe vremea românilor”, un consătean de-al nostru s-a spânzurat. S-a întâmplat după un control al serviciilor sanitare. I-au găsit acasă păduchi. A venit etuva, i-a intrat în ogradă, să facă dezinfecția. Omul nu a suportat rușinea, și-a pus capăt zilelor. A fost o victimă a civilizației, nu „a românilor”.

Intelectualii basarabeni, comuniști de convingeri sau chiar evrei regățeni refugiați aici din cauza persecuțiilor din patrie, au avut o importanță covârșitoare în edificarea Națiunii Moldovenești. Anume ei au fost cei care au înlăturat, încă în perioada când trăia Stalin, improbabila limbă moldovenească adusă din Transnistria, oferind basarabenilor, sub numele convențional de limbă moldovenească literară scrisă cu caractere chirilice, standardul limbii române de la București. Anume ei au reabilitat încetul cu încetul clasicii literaturii române, doar pe moldoveni, ce-i drept. În felul acesta, cultura Națiunii Moldovenești a economisit infinite eforturi și, utilizând un instrument de expresie performant, a ajuns la însemnate rezultate. Deci, glorie eternă și un loc de cinste în panteonul patriei intelectualilor comuniști Andrei Lupan, Emilian Bucov, Liviu Deleanu, Vasile Coroban, Nicolae Corlăteanu și alții. Fără inteligența și curajul acestor oameni crescuți în mijlocul Națiunii Române ar fi fost imposibilă cultura moldovenească și Națiunea Moldovenească așa cum le știm.

Națiunea Sovietică și construcția Națiunii Sovietice Moldovenești în URSS

Problema națională, moștenită de la imperiul țarist, zis închisoarea popoarelor, a fost una foarte grea pentru autoritățile sovietice. Acestea s-au străduit din toate puterile s-o rezolve și s-au lăudat că au rezolvat-o, „prietenia popoarelor” sovietice fiind rezultatul râvnit. Prietenia popoarelor a fost unul din cele mai invazive clișee sovietice, a fost cântată și propagată în fel și chip, iar antipodul ei, naționalismul, a fost urmărit și persecutat până în pânzele albe. Nu exista etichetă mai periculoasă pentru cineva decât aceea de „naționalist”.

Republicilor unionale li s-au dat drepturi foarte mari, limbă națională în școală, cultură națională, parlamente autonome, coduri de legi, fonduri generoase. Desigur, democrația era formală și limitată, libertatea de expresie – penalizată sau anulată. Libertatea personală era puternic periclitată de lipsa proprietății private propriu-zise și a inițiativei private. Cu toate acestea, în toate republicile unionale, au existat și progrese enorme. Iar relațiile dintre popoarele sovietice nu au cunoscut urâte întorsături decât în vremea crizei și căderii URSS.

Prin urmare, ar fi greșit să spunem că și URSS ar fi fost o închisoare a popoarelor. Problema nu era asuprirea națională, dar ineficiența sistemului economic și lipsa libertății. Despre ce fel de asuprire națională aș putea să vorbesc eu, ca fost cetățean sovietic moldovean, dacă am făcut școala în limba maternă și universitatea în limba maternă? Din contra, aș putea să fiu mai degrabă nemulțumit de faptul că nu am studiat o serie de materii în rusă și în felul acesta am pierdut în competivitate pe plan general unional. Desigur, nu plăcea nimănui rusificarea orașelor, nici coruperea limbii române a moldovenilor. Dar aceste fenomene erau în mare parte naturale, nu se întâmplau numai cu noi.

Construcția Națiunii Sovietice Moldovenești a avut loc concomitent cu integrarea moldovenilor în Națiunea Sovietică, numită de obicei Popor Sovietic. Care nu a fost doar un bluf propagandistic. A fost o comunitate foarte strâns legată de oameni. Erau toți, de la cei mai mari și puternici la cei mai mici și neimportanți, legați de o istorie comună de războaie și cuceriri, de zile și munci trăite împreună. Călăi sau victime, erau toți ostatecii ideologiei comuniste. Visau toți timpuri mai bune. Citeau aceleași cărți, plângeau la aceleași filme, râdeau toți de glumele lui Niculin sau de aventurile Lupului și Iepurelui din „Nu, zaiaț, pogodi!” Pentru crearea Națiunii Sovietice s-au cheltuit mijloace colosale. Știința de carte, ziarele și revistele atotprezente, impunătoarea mașinărie a culturii, propaganda comunistă au fost costisitoare, dar au reușit totuși să creeze o națiune închegată, bazată da, pe un sistem nedemocratic, dar care avea în esența sa iluminismul secolului 18 european. Da, Națiunea Sovietică era o națiune iluministă. O națiune care repudia religia și care credea în știință. Era dinamică, își făcea autocritică, își demasca dictatorii. Avea anumite asemănări cu națiunea franceză din timpul Marii Revoluții Burgheze Franceze. E adevărat că avea și o birocrație rigidă și conservatoare care a și înmormântat-o.

De la bun început Națiunii Sovietice Moldovenești i-au fost impuși conducători din RASSM și modele culturale transnistrene. Conducătorii au persistat mai mult, dar modelele au fost înlăturate destul de repede. Basarabenii cu studii în România au combătut izolaționismul cultural al transnistrenilor și au convins funcționarii de partid de cel mai înalt nivel că cultura socialistă a poporului moldovenesc are nevoie și de o limbă literară elevată, și de valorificarea istoriei statului medieval moldovenesc, și de scriitorii clasici Alecsandri, Eminescu, Creangă. În felul acesta, cu toate că formal RSSM era continuatoarea RASSM, de facto ieșea că Națiunea Sovietică Moldovenească se trage din Moldova istorică și din cultura general românească. Nu i-ar fi costat nimic pe sovietici să recunoască că basarabenii sunt români etnici și vorbesc limba română. N-au făcut-o dintr-un exces de vigilență, și pentru a nu-i face pe naivi să se întrebe cum adică, limbă română și națiune moldovenească.

A fost suficient ca Națiunea Sovietică Moldovenească să conștientizeze că are cu Națiunea Română o limbă comună, folclor comun și scriitori comuni, pentru ca să stabilească cu ea, mai mult unilateral, o seamă de liaisons dangereux. Mai fiind aceste legături clandestine și punibile ca naționaliste, fructul oprit al dragostei pentru România devenea deosebit de dulce. A scrie cu litere latine devenea pentru un tânăr student o faptă aproape eroică, demnă de admirația colegilor. A avea cărți românești te punea automat în rândul intelectualilor rafinați. Muzica românească era ascultată la radio și cântată apoi în cercuri restrânse. Tudor Gheorghe și Adrian Păunescu erau niște semizei. Cei care prindeau televiziunea română erau considerați niște fericiți. Și era inimaginabil pentru un poet să nu știe de Blaga și Arghezi. Orice elev care studia literatura moldovenească în școală nu putea să nu se întrebe de ce, de exemplu, noi îl studiem pe Eminescu, dar nu și pe prietenul său Caragiale, ori de ce atât de moldoveanul Sadoveanu nu este în programa școlară. Studenților de la filologie li se spunea că limba moldovenească literară are la bază graiul moldovenesc din jurul Chișinăului, iar minciuna aceasta era atât de evidentă, că n-o credeau decât naivii; și chiar în bibliotecile universitare puteai găsi suficientă informație și despre Biblia de la București, și despre corifeii Școlii Ardelene, și despre Titu Maiorescu. Deci, România trecută și România atunci prezentă au format din umbră Națiunea Sovietică Moldovenească, constituind o ereditate istorică importantă și niște fermenți culturali fără de care Moldova Sovietică ar fi fost cu totul alta. E adevărat însă că România și personalitățile sale, reflectate în imaginarul basarabean, nu corespundeau întotdeauna realității. România era sau idealizată sau demonizată, iar Eminescu, scos din contextul vremii sale și din contextul literar, devenise o divinitate, un fel de Zamolxe atotștiutor, dătător de legi în poezie, publicistică și descoperitor înaintea lui Einstein a teoriei relativității.

Dar acest aluat de cultură și istorie românească a fost pus în formele statalității sovietice, a modului de viață sovietic, a civilizației urbane sovietice. Națiunea Sovietică Moldovenească era o parte armonioasă a Națiunii Sovietice, a poporului sovietic multinațional. Națiunea Socialistă Moldovenească era prin urmare total diferită de Națiunea Socialistă Românească. Nici nu putea să fie altfel. Eram legați cu mii de fire de restul Uniunii. E adevărat că ne exprimam de multe ori greșit, calchiind în mod barbar limba rusă; că cunoșteam prost cultura și literatura română, dar, pe de altă parte, cunoașterea limbii ruse ne unea în direct cu o cultură în multe cazuri superioară modelelor românești, ne unea cu un popor deosebit care scrisese de curând eroica epopee a Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Ne-am lăsat fascinați în direct de Tolstoi, Șolohov, Șukșin, Vîsoțki, Evtușenko. Prin intermediul limbii ruse am cunoscut un evantai de personalități din celelalte republici unionale și am cunoscut, în viața de toate zilele, pe oamenii concreți ai acelor țări depărtate... Lucrurile care ne-au unit au fost din ce în ce mai multe. Cei care au participat la luptele contra fascismului au solidarizat cu armata sovietică. Cei deportați în Siberia și Kazahstan au văzut că pe marile întinderi ale URSS nu sunt ei unicii obidiți și de multe ori au primit ca un cadou de preț solidaritatea sau admirația localnicilor. De la Uniunea Sovietică nu numai am luat – am și dat. Piesele lui Ion Druță erau montate pe scenele moscovite și ale altor orașe sovietice. Aveam regisori, compozitori, actori de talie unională ca Emil Loteanu, Eugen Doga, Mihai Volontir. O aveam pe cântăreața de operă Maria Bieșu. Doream să luptăm cu neajunsurile și să ne facem viața mai bună și mai demnă, doream limba română și alfabetul latin – dar în cadrul Uniunii Sovietice, pentru că nu ne imaginam ca într-o bună zi aceasta să dispară.

Moartea Națiunii Sovietice, supraviețuirea Națiunii Moldovenești

Eșecul revoluției de sus a lui Mihail Gorbaciov a dus la prăbușirea catastrofală a URSS. E absolut regretabil acel eșec, căci a fost vorba de o revoluție spirituală de proporții, revalorificarea trecutului, deschiderea spre democrație și restul lumii, într-un cuvânt – restructurare, perestroika. S-a dărâmat o țară imensă unită de valori europene, s-a distrus acel imens creuzet în care erau retopite cele mai variate expresii naționale, a murit o națiune mare și puternică prin diversitatea și originalitatea ei. Supraviețuirea Uniunii Sovietice poate că ar fi evitat derapajul totalitarist al Bielorusiei, renașterea satrapiilor în Asia Mică, războaiele în Carabahul de Nord, Cecenia și Moldova. Poate că Moldova, cenzurată de niște standarde unionale mai luminate, nu s-ar fi lăsat târâtă în naționalismul retrograd de care suferă de mai multă vreme ori în „comunismul” conservator și reacționar al lui Voronin. Dar nu a fost să fie, Națiunea Sovietică s-a prăbușit. Și poate că așa e mai bine, pentru că poporul rus, pe care această națiune se ținea, s-a dovedit de multe ori imatur și a manifestat o vocație mai mare pentru băutură și ortodoxie decât pentru proiectele de cultură și civilizație.

Așadar, la 27 august 1991 Națiunea Moldovenească se declară independentă. Cu un an înainte, la 2 septembrie 1990, se declarase independentă față de RSSM Republica Moldovenească Nistreană, așa-zisa Transnistria. Dacă recunoșteau pierderea acelui teritoriu, moldovenii ar fi rămas fără o bună parte din industrie, dar ar fi câștigat în omogenitatea politico-culturală a teritoriului rămas. Munca de edificare a Națiunii Moldovenești noi ar fi fost simplificată în mod considerabil, s-ar fi consolidat unitatea teritorială, s-ar fi ușurat controlul granițelor. Moldovenii au preferat să pretindă la Transnistria cu orgoliu și ambiție și să n-o recunoască. Au trebuit deci să facă un război din care a ieșit victorioasă Transnistria, au pierdut oricum industria transnistreană și au rămas blocați în mișcarea de integrare europeană. Și, pentru ca dezastrul să fie mai evident, moldovenii pierd, actualmente, și războiul de imagine cu Transnistria, care începe să aibă o economie mai performantă, drumuri mai bune, prețuri mai mici. Iată de ce cred că atunci când vorbim de Națiunea Moldovenească nu trebuie să avem în vedere Transnistria. Pentru Națiunea Moldovenească Transnistria a fost și rămâne să fie o diversiune, o capcană mortală.

Națiunea Moldovenească și războiul identităților

Imediat după nașterea oficială și recunoscută de toată lumea a Națiunii Moldovenești, în fața cetățenilor moldoveni au apărut două căi diferite de posibilă dezvoltare. Una era construirea unei națiuni libere și independente pe baza structurilor moștenite de la URSS. Alta era unirea cu România. S-a mers pe prima cale. Partizanii unirii nu au ajuns decât la organizarea unor acțiuni demonstrative de propagandă. Dar au făcut foarte puțin și unii, și alții. Hotarele au rămas permeabile pentru mărfurile de contrabandă, mai ales dinspre est. Integrarea minorităților, învățarea de către acestea a limbii române a bătut pasul pe loc. Populația a emigrat masiv peste hotare. Din partea lor, unioniștii s-au limitat la vehicularea unor idei vetuste, tip „Basarabia – pământ românesc”, și nu au ajuns să facă un proiect al unirii și un referendum.

În schimb, și unii și alții s-au angajat plenar în așa-zisul război al identităților. Care identități? Există identitatea de cetățean al Republicii Moldova, care are semnificația deplină de membru al Națiunii Moldovenești. Că unii se declară moldoveni, iar alții români e absolut aberant. Originea etnică este un motiv în plus de discriminare și nu mai contează atunci când la rubrica naționalitatea scrie clar Republica Moldova. Eventuala Unire ar avea ca scop transformarea cetățenilor moldoveni în cetățeni români și ar fi urmată de un proces îndelungat de formare a națiunii române pe teritoriul Basarabiei. Iar independența ulterioară a Republicii Moldova ar însemna edificarea Națiunii Moldovenești de limbă română. E greu să te pronunți din start care din aceste opțiuni ar fi mai bună. Depinde de cum vor fi realizate. Nu este însă deloc greu să vezi că unionismul actual e superficial și se bazează pe idei retrograde, iar așa-zisul statalism face uz de falsuri și alte mijloace reprobabile. În această luptă absurdă rusofobia și românofobia se simt în largul lor.

Concluzia acestui articol ar fi că actuala Națiune Moldovenească e împletită din elemente variate. Un om echilibrat le recunoaște interior și le armonizează. Ceea ce noi, moldovenii, am luat de la România nu intră în contradicție cu ceea ce am luat de la Rusia. E un noroc al nostru că am cunoscut România. E un noroc al nostru că am cunoscut Rusia. Nu trebuie să pledăm pentru un element în defavoarea altuia. Nici să ne punem rău cu minoritarii rusofoni, care trebuie din contra considerați o oportunitate. Noi, moldovenii, suntem în stare să ne simțim aproape ca acasă și să ne înțelegem în vorbă cu oamenii de pe un imens continent. Avem o enormă deschidere spre lume. Să nu ne mai sfâșiem.

( http://www.criticatac.ro/18515/naiunea-moldoveneasc/ )