Atac de rusofobie

Actualul "novyi russkii"

Nu am fost rusofob niciodată, nici chiar atunci când mă sufocam în Chișinăul sovietic de atâta limbă rusă și atâta limbă maternă coruptă masiv cu cuvinte rusești. Am cunoscut întotdeauna ruși simpatici, de o simplitate și onestitate dezarmantă.  Sau de o inteligență strălucită.  Sau de o moralitate superioară. Acești ruși m-au făcut să respect poporul rus. Raisa Timofeevna, prietena și colega de lucru a mamei, fotograful Smirnov despre care am mai scris, învățătoarele mele de limbă rusă, rusoaice get beget, femei frumoase și pline de spirit, care îmi vorbeau de Lermontov și Tolstoi. În timpul a șapte zile cât am călătorit cu trenul până la Cimkent, în sudul Kazahstanului, unde aveam să fac doi ani de armată, mă împrietenisem cu un rus din Strășeni. Avea cu el o Istorie a filozofiei, pe care o citisem și eu cu ceva timp în urmă. Am discutat cu el îndelung despre antichitate și despre Univers. În timpul serviciului militar am fost în optime relații cu soldați și ofițeri ruși, despre care îmi amintesc cu plăcere. Am avut prilejul să fiu anchetat și de ofițeri ai KGB-ului, dar nu m-am supărat pe ei, erau oameni culți, bine preparați, care își făceau datoria, nu aveam nimic cu ei, cu atât mai mult că cei care mă denunțaseră erau moldoveni de-ai noștri, vorbitori de limbă română. Deci, nu am fost rusofob, cum de fapt nu era nimeni din cercul meu de cunoștințe.

Am zis că nu am fost rusofob. Dar astăzi s-ar putea să devin. Pentru că ceea ce se întâmplă în Rusia de azi mă face să gândesc că poporul rus s-a schimbat. În rău. Nu s-a schimbat doar clasa politică, nu, s-a schimbat tot poporul. Datorită clasei politice, desigur. Îndobitocit de propaganda naționalistă a lui Putin, care i-a indus ideea solidarității cu rușii din „străinătatea apropiată”, poporul acesta a susținut acapararea Crimeii. S-a înrolat apoi în detașamentele de voluntari care luptă împotriva armatei în regiunile separatiste ale Ucrainei. Poporul acesta se lasă prostit de propaganda mincinoasă a Kremlinului în legătură cu avionul malaezian doborât. E vinovat Kievul, strigă Moscova. Au vrut să doboare avionul lui Putin! Și rușii cred. Cred de asemenea că fasciștii de ucraineni au răstignit un copil de trei ani în centrul orașului Sloviansk! Minciuna cea mai de necrezut, o înghit! Nu ies în stradă, nu protestează. Iar comentariile antiputiniste pe rețelele de socializare sunt puține. Poporul rus, prin această tacită susținere a politicienilor săi, care sfidează bunul simț și normele de conviețuire internațională, se pune într-o situație delicată. Aceea de a fi disprețuit de toți vecinii. Aceea de a-i face pe oameni să găsească o scuză valabilă sentimentului rusofobiei.

Cu siguranță că foarte mulți ucraineni au devenit sau vor deveni rusofobi. Vor urî pe rusul din Rusia, vor urî pe rusul separatist din Donețk, vor ajunge să urască filme, cărți, cântece rușești. Iar către această ură îi va îndemna nu numai buletinul de știri de la televizor, dar și fiul, soțul ori fratele lor - morți în război, uciși de ruși. Vor avea la sigur sentimente antirusești olandezii, cei care au pierdut atâția cetățeni cu zborul frânt al avionului indonezian. Și alții. Și mulți alții.

Apropo de avionul doborât. Dacă până acum gherila rusească din estul Ucrainei avea un minim de îndreptățire morală pentru că se declara apărătoarea drepturilor rusofonilor ucraineni, acum Occidentul a înțeles clar: nu e vorba de partizani cu arme rudimentare, ci de arme performante și specialiști ruși foarte bine pregătiți care le manevrează. Deci rușii, Putin, ies vinovați. Numai că, în masa lor, ei cred ce spune televizorul, nu ceea ce spune internetul… Răul făcut de politica nebunească a clicii de la Kremlin e enorm. Dar și responsabilitatea poporului rus e enormă, pentru că ignorantia non est argumentum.

Rusofobia, ca de altfel orice fel de xenofobie, e condamnabilă. De aceea caut cu înfrigurare să nu mă las molipsit. Caut un antidot. Caut texte scrise de ruși care le-ar spăla onoarea măcar cât de cât. Spre fericirea mea, găsesc ce caut. O găseam până nu demult pe răposata Novodvorskaya, îi găsesc de exemplu pe Andrei Piontkovski, Alexandr Nevzorov și Xenia Sobciak. Și alții. Îmi par totuși puțini, acești ruși de treabă. Lipsiți de importanță de față a 80 la sută a celor care pe Putin îl susțin.

Senzația care nu mă părăsește în ultimul timp atunci când gândesc la Rusia e aceea că vechea mea patrie URSS era mai bună decât Rusia actuală. Un lucru paradoxal, nu-i așa?  URSS era un stat totalitar, condus de partidul unic al plictiselii politice absolute. Totuși, nimănui din conducătorii acelui partid nu-i trăsnise prin minte să declare Rusia o civilizație diferită de cea europeană, să se proclame ortodocși, originali, morali, spirituali spre deosebire de occidentul ateist și mercantil. Nu, sovieticii erau profund europeni: urmau învățătura nemților Marx și Engels, doreau o Europă comunistă în numele unor idealuri europene. Sovieticii au europenizat cât au putut Asia Mijlocie și Răsăritul Depărtat. L-au dus pe Campanella și Giordano Bruno la Samarcand și mai departe. L-au băgat pe Camus și Oscar Wilde în bibliotecile Cimkentului meu. Beatles-ii erau ascultați pe vremea tinereții mele în tot spațiul sovietic. Iar sergentul Pesoțki din Baku, cu care mă cam certam uneori, era îndrăgostit de ei. Ei bine, astăzi ajung să aud că Rusia nu este Europa. Că Rusia se vrea diferită de Europa, fiind ea chipurile plămădită din alt fel de aluat. E absurd. Tocmai pentru că e făcută din același aluat, pentru că e legată cu mii de fire de Europa, Rusia trebuie să facă parte din Europa, până la Oceanul Pacific. Să nu-și umfle pieptul și să-și imagineze originalitatea. E o țară slabă, cu toate că are arme puternice. Ruperea de Europa înseamnă căderea, în mod automat, în brațele Chinei…

 Vladimir Vladimirovici, scrieți cerere de asociere la UE. Dacă nu știți cum, întrebați-l pe Iurie Leancă, premierul moldovean. O să vă lămurească. 

Putin are curaj. Dar noi?

Putin este un om curajos. Nu i-a fost deloc ușor să violeze bunăcuviința relațiilor diplomatice, să renunțe la discuțiile prietenești cu granzii Europei și Americii, să se lipsească, poate, de caldele sentimente de simpatie ale amicului Silvio Berlusconi. Dar a făcut-o, totuși. A dat cu putere cu bâta-n baltă de-au sărit stropii și pe Obama, și pe Merkel. (Berlusconi s-a salvat pentru că, se pare, era la serviciu într-o cooperativă socială, îngrijea de o bătrânică neputincioasă). Putin deci, oricât și-ar dori-o, nu va mai putea flecări zâmbitor cu frau Merkel. S-a terminat. Și-a făcut gustul, dar va poza doar cu tigrii și urșii din grădina zoologică.

 Dar curajul  autodistrugător al lui Putin a fost un cutremur binefăcător pentru mersul lumii. Căci în această lume multe lucruri stăteau prost, nelalocul lor, ca drobul de sare de pe sobă de asupra leagănului copilului, ca scaunul cu piciorul frânt de pe care poți cădea, ori ca sapa uitată în grădină cu tăișul în sus. Calcă un copil și se taie. Dacă lucrurile care stăteau prost au căzut, ori dacă au devenit cel puțin vizibile după cutremur, nu face decât să ne bucurăm. Nici Crimeea, nici orașele rusești din estul Ucrainei, nu stăteau bine. Nu stătea bine nici Transnistria în Republica Moldova. Poate că nici Basarabia nu stă bine în afara României.  Toți luptătorii pentru pace au mizat pe garanțiile de securitate ale marilor puteri, nu și pe forțele proprii. Greșit! Trebuie să fii tu stăpân în ograda ta. Tu, ca ucrainean, trebuie să te înțelegi cu rusul din Harkov, tu, ca moldovean, trebuie să fii bun vecin cu găgăuzul. 

     

Așadar, de față cu agresiunea cinică a lui Putin, s-a văzut cât valorează garanțiile internaționale de securitate și au devenit limpezi o serie întreagă de lucruri care mai înainte rămâneau în ceață. Nu erau pur și simplu crezute. Nu erau considerate logice. În primul rând, posibilitatea că Rusia va declanșa un război. Rusia, se părea, nu va mai fi agresivă ca în trecut, nu îi convine. Poate să-și impună interesele în mod pașnic. Cu gazele, cu petrolul, cu bomba atomică.  Ei bine, s-a văzut că Rusia e plină nu numai de gaze, dar și de surprize. O lecție formidabilă pentru toată lumea. Și pentru Occidentul în criză economică și în criză de identitate, vreau să spun de aia, gender. Cam răutăcios cum sunt, voi face o comparație, poate cam deplasată. În timp ce sultanul Mohamed asalta zidurile Constantinopolului, învățații din cetatea asediată discutau aprins despre sexul îngerilor: îs băieți ori fete? În timp ce Rusia se înarmează și acaparează Ucraina, Occidentul discută despre sexul neutru și căsătoriile gay. 

Ce a învățat Occidentul din lecția lui Putin? Statele Unite au învățat că nu e bine să depindă de corăbiile cosmice „Soiuz” pentru a transporta astronauții pe orbita circumterestră. Europa – că nu trebuie să depindă de gazul rusesc și că urmează să aibă surse alternative de energie. Nato a învățat că nu trebuie să reducă armamentele și că urmează să apere la modul serios hotarele estice ale alianței. România a aflat că nu stă atât de rău cu sursele energetice, dar că armata nu prea face față.

 În fine, Republica Moldova realizează că nu are o națiune închegată, ca și Ucraina de altfel, și că statalitatea ei s-ar putea să fie spulberată ca un castel din ciocălăie de păpușoi. În mass-media moldovenești apar scenarii de groază care prezic ocuparea Transnistriei și Găgăuziei. Și, minune! Unii oameni cu scaun la cap încep a vorbi despre națiunea moldovenească, despre acea națiune moldovenească despre care subsemnatul scrie deja de multă vreme în bloguri și gazete necitite, nebăgat de nimeni în seamă! Nu despre națiunea moldovenească bazată pe limba moldovenească și pe ignoranța obraznică a moldoveniștilor, dar despre națiunea moldovenească civică, unită pe baza limbii române și valorilor europene. Iată ce zice istoricul Petru Negură în acest sens: „În Republica Moldova nu există o comunitate, există segmente răzlețe,  grupuri etnice construite pe bază de apartenență etnică, lingvistică și, deseori, politică și geopolitică, dar nu există o comunitate națională, care să fie solidară în anumite contexte, decât în situații foarte episodice, de exemplu, în contextul unui meci de fotbal. Din păcate, nu există o solidaritate în societatea nostră, deci asta ar trebui construită și apoi, eventual, conceperea unor simboluri care să semnifice această solidaritate.”  Deci, grație lui Putin, poate că prindem la minte.

Putin a răsturnat cu curaj o situație care stagna și nu părea să aibă vreo ieșire. Putin a impus lumii găsirea unor soluții.  Cutremurul provocat de Putin cere soluții rapide. Dar nu pentru a pune lucrurile înapoi cum au fost. Trebuie puse altfel, ca să nu se prăbușească cu dezonoare la cutremurul următor. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj. Din păcate, cei născuți să se târască nu știu a zbura. Românii și moldovenii așteaptă să fie salvați de alții. Am urmărit distrându-mă copios cum unii moldoveni prieteni de facebook așteptau cu sufletul la gură ca americanii să introducă flota în Marea Neagră, ca avioanele Nato să se ridice în zbor pentru a-i învăța minte pe ruși. E ridicol. Adevăratul curaj e să iei drobul de sare de pe sobă, să repari scaunul cu trei picioare, să ridici sapa și s-o pui la locul ei în sarai.  Adevăratul curaj în aceste timpuri furtunoase, m-am gândit, e ca guvernul Moldovei să inițieze niște tratative cu Transnistria (care nici ne vrea, nici ne iubește) pentru a o recunoaște, cedându-i localitățile de peste Nistru de sub jurisdicție moldovenească, dar păstrând Tighina. Ori ca România să propună clasei politice de la Chișinău un proiect serios de Reunificare. O sugerase și excentricul Jirinovski, care  de data aia îmi păruse cuminte. 

Apărătorii Creștinătății

    

Îi crezuse și Cantemir. Vor veni cu o mare oaste din Răsărit și vor salva Moldova de păgâni. Vor da demnitate dinastiei domnești. Vor face ca țara să mai răsufle după atâtea dăjdii și biruri și pocloane la Stambul…  Și au venit, chiar Petru cel Mare și oastea lui, la Ieși, și boierii moldoveni s-au așezat la ospăț cu rușii și au băut vin de la franțuzi, de au mărmurit de beți… Dar când a fost să fie să-i înfrunte pe turci, la Stănilești, rușii și moldovenii au fost bătuți. Oricum, rușii au fost văzuți atunci ca salvatori. Și mai apoi, când au făcut revoluția din 17, toți oropsiții lumii au privit la ei cu speranță. Dar speranța le-a fost amăgită. Rușii nu aduseră în lume, cu revoluția lor, decât iluzii și sărăcie. Și nu le rămânea rușilor decât să se pună pe muncă, să-i ajungă din urmă pe cei care i-au întrecut, să se integreze în normalitate. Dar rușii nu sunt normali. Ei, spre deosebire de alte popoare, au o misiune în lume, să salveze, să elibereze.

Iată, au salvat Crimeea din ghearele „fasciștilor”. Credeți că pentru ce a ocupat Putin această regiune? Nu, nu pentru poziția ei strategică. Pentru ca Sodoma și Gomorra occidentale să nu-i înrobească pe rușii de acolo! Și pentru ca Apusul să înțeleagă că cu a treia Romă nu se glumește.

 Dar nu se vor opri aici.  Vladimir Putin vrea să salveze toată lumea. De decăderea morală a Occidentului, de înaintarea nestăvilită a homosexualității, de desfrâu și hedonism. În numele creștinismului. Putin este cavalerul cruciat al modernității… 

Ideile despre misiunea salvifică a Rusiei sunt foarte vehiculate astăzi. În însăși Rusia, unde le promovează Alexandr Dughin, mare luptător contra liberalismului occidental. Dar se vorbește despre ele și în Occident. De exemplu, Patrick J. Buchanan în „The American Conservative”, publică articolul „ Vladimir Putin, Christian Crusader?” în care Putin apare anume în această postură de salvator.  E ușor să scrii așa ceva fără a cunoaște realitatea rusă. Iar rușii înșiși, măguliți probabil de conținutul acestor deocheate ipoteze, le traduc și le publică imediat pe saiturile lor.

 Din păcate Rusia, cu toate că a preluat din Occident toate ideile sale, de la creștinism la comunism, a rămas să fie o periferie subdezvoltată a Occidentului. Ceea ce se întâmplă în Europa o fascinează sau o oripilează, dar întâmplările occidentale nu-i sunt suficient de clare, pentru că Rusia a avut o istorie diferită. Nu a avut Renaștere. Nu a avut reformă, contrareformă și războaie religioase pentru ca să înțeleagă ce este toleranța și statul despărțit de biserică. Autocrație. Comunism. Putin. Iată de ce rușii nu înțeleg bine Occidentul. Îl văd de departe, îl simplifică într-o manieră vulgară. Unul din clișeele care prind cel mai bine la rusul obișnuit este că Europa este paradisul homosexualității. Gayropa, Gaylandia, Evrojopa(jopa – cur în rusește), așa este poreclită Europa. Rușii nu înțeleg, sau cel puțin nu dorește să înțeleagă propaganda lor oficială, că Occidentul este foarte diferit, că este o unitate a luptei contrariilor. Că la Paris de exemplu, anul trecut, au demonstrat nu numai susținătorii căsătoriilor gay, dar și susținătorii familiei tradiționale. Că e normal să exagereze și să greșească nu numai rușii cu revoluțiile lor, dar și europenii moderni. Dar că aceste greșeli se fac într-o climă de libertate, nu așa ca la Soci, când fetele de la Pussy Riot au fost bătute ziua în amiaza mare de cazaci. Occidentul își are întrebările lui încă fără răspuns. Occidentul experimentează, gândește. E cutezător. Aș zice și „futezător”, având în vedere „Nymphomaniac”.

 În „Corriere della Sera” Mauro Magatti publică articolul „Il genere neutro nella società individualista”, în care meditează asupra faptului că în Australia a fost recunoscut al treilea gen al ființei umane, cel neutru. Magatti zice că eliberarea de toate legăturile sociale și naturale în care suntem prinși ca ființe umane și punerea la îndoială a tuturor certitudinilor poate avea efecte devastante. În cazul acesta nu se va găsi loc nu numai pentru etică, dar nici pentru cultură, care va deveni o îngrămădire bizară de semne și evenimente. Deci, Occidentul este polifonic, nu are o singură voce. Și, cât nu ar fi de straniu, Rusia ar putea să facă parte din el cu ușurință. Până la urmă, conflictul dintre Europa și Rusia se reduce  la nivelul civilizației materiale și la interesele economice ale marilor corporații. În rest, misiunea creștină a Rusiei e numai fum în ochi.

Din fericire, moldovenii nu au pretenția să salveze Occidentul din mrejele individualismului liberal. Nu au resursele și puterea armată a lui Putin, că de altfel poate că ar încerca. Deci tac și lucrează, fie acasă, fie în străinătate. Și se integrează încetul cu încetul în „amoralul” Occident. Vând aspiratoare de praf ca Ana Damian. Construiesc case. Lucrează în spitale. Mă rog, mai scriu și articole.

NAȚIUNEA CIVICĂ ÎN FAȚA TANCURILOR RUSEȘTI

  

Ucraineni, protestând la Roma contra agresiunii rusești

Nu e nimic mai trist ca o țară care, în fața unei invazii străine, se desface în bucăți și solidarizează cu invadatorul. Orice am spune acuma despre perfidia rușilor, e clar că Crimeea s-a dus de bună voie în brațele invadatorilor. De ce? Pentru că locuitorii Crimeii sunt ruși? Nu. Pentru că statul ucrainean i-a neglijat, pentru că nu i-a atras în suficientă măsură într-un proiect comun, pentru că i-a dezgustat cu naționalismul etnic ucrainean.

 În lumina ultimelor evenimente, sminteala etno-naționalistă devine evidentă. Ucraina este slabă în fața invaziei rusești anume de aceea că nu a știut să construiască în mod eficient națiunea civică ucraineană. Elementul ucrainean a fost emfatizat: etnia ucraineană, limba ucraineană, istoria, holodomorul, Bandera etc. Iar milioanele de ruși din estul Ucrainei s-au simțit nedreptățiți. Fără îndoială, revoluția ucraineană nu este una naționalistă, ci una democratică, îndreptată spre răsturnarea unei clase politice corupte și ineficiente. Dar tot atât de adevărat este că națiunea civică ucraineană a fost foarte slăbită de virusul naționalist. Și e foarte frumos să vezi, în situația din Crimeea, acele excepții care confirmă regula: ruși get-beget care se declară ucraineni, adică cetățeni ucraineni loiali și patrioți ai țării lor Ucraina. Mass-media regimului rusesc nu dau glas acestor oameni, dar ei există și nu sunt atât de puțini. În acești ruși care se desolidarizează cu acțiunile lui Putin se vede ce este națiunea adevărată, cea civică, adică apartenența la un cerc de valori sociale, cetățenești, dar nu pur și simplu la cercul celor care utilizează aceeași limbă; căci ce este limba dacă nu un simplu sistem de semne care ne servește drept mijloc de comunicare? Rusia însăși a folosit drept motiv principal al invadării Crimeii solidaritatea etnică cu locuitorii ruși ai peninsulei, amenințați, chipurile, de fascismul ucrainean. Apropo, atunci când Stalin a rupt Basarabia de la România în 1940, motivul a fost acela că regiunea ar fi fost populată compact de ucraineni, care nu mai puteau de dorul de a se reuni cu frații lor de sânge din Ucraina Sovietică. Și România pune la baza politicii sale aceeași sminteală etno-naționalistă, susținând cu putere în Republica Moldova naționalismul etnic românesc, în detrimentul națiunii civice moldovenești. Paradoxal, este la fel și în Republica Moldova, unde istoria ar fi trebuit să dea anumite învățăminte. Clasa politică de la Chișinău nu-și imaginează ce este o națiune civică și continuă să producă naționalism etnic, costume de port popular, sărbători naționale în gâlgâitul vinului și veselia orchestrelor de muzică populară românească. În timp ce în școlile rusești ale Chișinăului cresc generații de tineri rusofoni care nu știu limba română și care vor avea deci grave probleme de integrare socială – pentru că limba oficială în Republica Moldova este totuși limba română. Cine sunt rusofonii neintegrați în națiunea civică moldovenească de fapt? Sunt coloana a cincea a lui Putin. Rusofonii neintegrați din orașele și orășelele Moldovei, împreună cu Transnistria și Găgăuzia, vor vota la un eventual referendum pentru unirea pe veci cu Rusia-mamă. Iată ce consecințe are sminteala etno-naționalistă a națiunilor titulare.

  În evenimentele din Ucraina moldovenii trebuie să se vadă ca într-o oglindă. Au eșuat în a atrage Transnistria în proiectul lor național. Au eșuat în a trăi în bună pace și înțelegere cu găgăuzii. Contează că le va face Europa ordine la ei acasă, dar se înșală.

 Totuși, care sunt cauzele ocupării obraznice de către Rusia a Crimeii? Poate că Putin, speriat de independența energetică a SUA, vrea să creeze o criză artificială care să crească prețul gazelor și petrolului pe piața mondială. Poate e un semnal clar pentru Occident că Rusia nu mai este dispusă să suporte înaintarea nestăvilită a Nato și lărgirea sferei de influență economică a Uniunii Europene și Statelor Unite peste zona tradițional rusească. Poate că este o încercare disperată a lui Putin de a provoca în mod deliberat o criză în exterior pentru a se putea răfui mai ușor cu opoziția din interior și a evita un Maidan în Piața Roșie. Poate să fie ori una, ori alta, ori toate la un loc.  E clar însă că Putin joacă în defensivă. Rusia, acest colos militar superdotat cu rachete balistice și submarine atomice, întins pe un teritoriu imens, este de fapt o țară mizerabilă, cu o populație în descreștere, care se ține pe munca emigranților moldoveni, tadjici, chinezi. Și e clar că manipularea opiniei publice rusești și mondiale este atât de stângace, atât de grosolană, atât de rău-mirositoare a propagandă sovietică, încât nu-i înșală decât pe pensionarii cu nostalgii sovietice; și nu poate avea sorți de izbândă. Lumea întreagă, la acest început de an, s-a convins că țarul Putin nu este un monarh luminat, ci un dictator ordinar cu care-ți este rușine să stai la o masă. Sper ca falsa exotică rusească de tip „Educazione siberiana” de Lilin și „Limonov” de Emmanuel Carrère să aibă mai puțin succes în acest Occident plictisit și lacom de senzații. 

            Nimeni însă nu-l poate învinge pe Putin. Nu te joci cu armele atomice, și mai ales cu interesele economice enorme ale Europei și Americii, cu toate că spiritul războinic bate toba astăzi în inimile multora. Nu, nu suntem în 1914, nici în 1939, cele două războaie mondiale vor părea romantice și ecologice în comparație cu dezastrul unui al treilea conflict mondial. Așa că îi revine poporului rus sarcina de a-l dezamorsa pe Putin. Niște sancțiuni asumate în mod responsabil de Occident, care să-l facă nesimpatic în ochii propriului popor pe țarul moscovit, ar ajuta mult. 

Serghei Erlih îi îndeamnă pe rusofonii moldoveni să însușească limba și cultura română

            Demult așteptam ca rușii din Republica Moldova să ia o atitudine de bine de rău serioasă și responsabilă față de ceea ce se întâmplă în propria lor țară, față de istorie și față de limbă, față de legi și față de viitor. Din păcate, părea că rușii moldoveni nu mai au intelectuali ori că toți cei care mai rămăsese erau vânduți ideilor aberante ale comuniștilor. Cum așa, mă întrebam, poporul ăsta care a dat lumii atâtea nume celebre, care este atât de respectat în Apus, să fie oare redus la o lașă tăcere ori la niște ticăloase atitudini șovine? Din fericire, s-a găsit totuși un rus care a fărâmat clișeele și a scris niște lucruri demne de atenție. De fapt nu e chiar rus, e evreu, oricum însă este rusofon. E vorba despre Serghei Erlih, autorul unor articole răsunătoare pe site-ul enews.md. Care de fapt este și el emigrant și locuiește la Sankt-Petersburg.

            În articolul „Moldavskii rusofon”, adică „Rusofonul moldovean”, Erlih spune că, în virtutea condițiilor istorice ale Moldovei Sovietice, care rămăsese după 1944 doar cu țărănimea, fără intelectualitate, fără clasă muncitoare, omul rus se simțea ca englezul lui Kipling în India, un erou civilizator. Venise din Rusia ca să industrializeze și să culturalizeze un teritoriu aproape sălbatic. Desigur, acest colonizator nu avea nevoie ca să însușească limba și cultura „aborigenilor” moldoveni, drept care însuși Erlih mărturisește cu toată sinceritatea că în anii săi de școală era absolut convins că rusul față de moldovean reprezintă o rasă superioară. Și nu-i trecea prin cap că comparația sa șchioapătă. Pentru că el punea față în față elita poporului rusesc, inginerii de la fabricile militare de electronică, cu țăranii moldoveni care abia populaseră orașul. Iluziile mele s-au împrăștiat, zice Erlih, în timpul serviciului militar, atunci când m-am convins că inteligența practică a soldaților moldoveni, fii de țărani, era superioară de multe ori inteligenței soldaților care proveneau din cătunele pierdute ale Rusiei.

            Între timp, Moldova a crescut. Și actualmente avem de a face în orașele moldovenești cu o generație de tineri moldoveni culți, care vorbesc 3-4 limbi și nu mai au în comun cu strămoșii lor decât puține lucruri, printre care Erlih enumără viciul cumătrismului și un anumit snobism.

            Dar, pe cât s-au ridicat moldovenii, pe atât au decăzut reprezentanții fostei „rase superioare”, rușii. E drept că cei mai buni au plecat din Moldova ca urmare a conflictelor din anii 90, speriați de naționalismul local. Cei rămași însă, cu toate că și-au pierdut superioritatea, continuă să-i privească pe moldoveni ca și cum ar mai avea-o. Erlih le aduce rusofonilor câteva învinuiri grele. În primul rând rusofonii nu învață limba română, fapt care îi izolează de societate. Comunitatea rusească din Moldova e un fel de ghetto. În legătură cu această problemă Erlih amintește soarta evreilor din URSS; nimeni nu le dăduse acestora drepturi lingvistice deosebite, cu toate acestea numărul evreilor culți sau al evreilor care dețineau posturi importante era foarte mare – lucru care desigur nu s-ar fi întâmplat dacă aceștia nu ar fi învățat bine limba rusă. Apoi, rusofonii sunt în mare parte nostalgici ai timpurilor sovietice, când după părerea lor se trăia bine, uitând că Republica Moldovenească era special aprovizionată mai bine, din rațiuni propagandistice, Moldova era o vitrină către Apus, pe când Rusia însăși se bălăcea într-o sărăcie dezolantă – lucru pe care îl observau foarte bine rușii care veneau în Moldova din alte regiuni. Alte păcate ale rusofonilor moldoveni sunt simpatia față de Stalin și față de Putin, susținerea necondiționată a bisericii ruse și o românofobie irațională. 

            Într-un alt articol, răspunzând la criticile violente care i-au fost aduse din partea multor rusofoni, Erlih povestește cum s-a debarasat el însuși de complexul superiorității velicoruse. Cu vreo cinci ani în urmă luase un interviu de la scriitorul Vasile Ernu, cu care fusese coleg într-o școală din Chișinău. Îi plăcuse faptul că Ernu, devenit în România scriitor celebru, a mers împotriva tradiționalei rusofobii a românilor. Și iată că acest Ernu îi zice: „Eu nu-mi imaginez cum în Chișinău s-ar putea să nu se mai vorbească rusește. Acesta n-ar mai fi orașul copilăriei mele.” La aceste cuvinte ceva s-a mișcat în sufletul lui Erlih. Și „Născut în URSS” a lui Ernu a fost prima lui carte românească citită. Apoi a aflat că România i-a dat umanității pe Eliade, Cioran și Ionesco. Apoi l-a citit pe Lucian Boia și a înțeles că în Basarabia bântuie niște idei naționaliste care sunt considerate în România perimate. Apoi a răsfoit cu plăcere dex-ul românesc și a rămas uimit de bogăția limbii române. Apoi s-a interesat de cinemotografia românească modernă și a lăudat filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”…

            Concluzia la care ajunge Erlih este aceea că într-un „stat etnocratic” precum Moldova elita nu are niciun interes ca să-și împartă puterea cu rusofonii. Prin urmare aceștia trebuie să conteze pe forțele proprii și să se integreze, dacă vor să conteze ceva în societatea moldovenească.

            Ceea ce a spus Serghei Erlih este fără îndoială important. I s-a reproșat că de multe ori moldovenii înșiși nu știu ce limbă vorbesc și în ce entitate urmează să se integreze, că moldovenii înșiși nu-și vorbesc bine limba, că Moldova nu este atractivă și că în loc să pierzi vremea pentru a te integra în Moldova, mai bine te integrezi în Franța ori Canada ori Rusia ca însuși Erlih; că nici România nu mai este atât de atractivă. Mă rog, o fi având dreptate și cei cu reproșurile. Între timp, scriitorii moldoveni l-au propus la premiul Nobel pe scriitorul de origine basarabeană Paul Goma. Oare s-au sfătuit și cu rușii? Oare s-au sfătuit și cu evreii?

Gérard Depardieu, strâns la perete de Andrei Pleșu

  

Am urmărit cu interes presa moldovenească și cea românească scriind despre cum a adoptat Gérard Depardieu cetățenia rusească. Francezul supărat pe fisc a fost condamnat fără drept de apel, de majoritatea jurnaliștilor. Dar lucrul acesta a fost făcut nu din compătimire pentru fiscul francez păgubit, ci mai degrabă pornind de la un conformist sentiment antirusesc. Nu-i vorbă, nu ai cum să-l lauzi pe Depardieu pentru susținerea reacționarilor ruși care le-au condamnat pe fetele de la Pussy Riot. Ori pentru vizita la Kadârov în Cecenia. Dar asta, gândesc, nu înseamnă să-l anulezi pe Depardieu ca om și ca fenomen cultural. Sau să te faci a nu vedea enormele sale dimensiuni, și nu vorbesc despre cât cântărește. Sau, aș îndrăzni să zic, să caricaturizezi Rusia.

Am citit și articolul „Să ne facem ruși” al lui Andrei Pleșu. Și mi-a părut rău că unul din majorii intelectuali români de azi poate cădea cu ușurință în plasa unei rusofobii  prost mascate. Scrie Pleșu: „ De la Romain Rolland (pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand (într-o primă fază), sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune sovietică. ” Îmi par cam deplasate aceste ironii. 

 Dragostea dintre Rusia și Franța e ceva mai veche. Încă Petru cel Mare chemase arhitecți francezi pentru edificarea Petersburgului. Cu vremea, fascinația Franței a devenit puternică de-a binelea. În Epoca Luminilor, Voltaire și Diderot erau în relații foarte bune cu țarina Ecaterina ll; primul era plătit de împărăteasa Rusiei ca consilier, iar Diderot primea efectiv un salariu, ca să se ocupe de completarea bibliotecii Ecaterinei. Paradoxal, campania lui Napoleon în Rusia i-a împrietenit și mai tare pe ruși și francezi. Cel ce citește „Război și Pace” de Tolstoi vede că ofițerii ruși vorbeau între ei franțuzește, erau foarte europeni prin spirit. Odată Franța învinsă, trupele rusești staționează un timp pe teritoriul ei, timp în care microbii revoluției franceze vor infecta ofițerimea și se vor crea astfel premisele mișcării decembriste de la 1825. O sumedenie de soldați ruși simpli, țărani iobagi în țara lor, vor dezerta în acel timp și vor rămâne pentru totdeauna în Franța. Francezii nu i-au urât pe ruși, iar în limba franceză a rămas de atunci cuvântul „bistrot”, de la cazacii care cereau ceva de băut în grabă, adică „bâstro” în rusește. În tot secolul 19 există o relație foarte bună între Rusia și Franța, care continuă în secolul 20. Revoluția rusească, cu toate că o punem de obicei în legătură cu filozofia germană, a fost de fapt provocată de aceiași microbi ai revoluției franceze. Și desigur, intelectualii francezi de stânga au privit-o cu interes și admirație de multe ori. I-au dezamăgit însă formele semi-asiatice, despotice, pe care le-a căpătat această revoluție. Totuși, nu marxism-leninismul sovietic i-a sedus pe francezi. Tot așa cum nu i-a sedus mai înainte țarismul.

Rușii au fermecat Europa prin marea putere și originalitate cu care au repetat ideile și ideologiile europene, prin sălbăticia lor primordială, dar și prin umanitatea lor. Preluând creștinismul, iluminismul, comunismul, le-au plămădit și răsplămădit în felul lor, după care le-au oferit din nou Europei. Uneori, Europa a rămas încântată. Alteori s-a îngrozit. Rușii sunt deci europeni. Și să nu uităm că în țările române mari cantități de Europa au fost traficate dinspre ruși, iar Milescu Spătaru și Cantemir au cerut și ei, într-un anume sens, cetățenia rusească.  Popor mare, rușii au avut relații intense cu țările din vestul Europei. Cu Petru cel Mare, de exemplu, au venit în Rusia sumedenie de prusaci, ca să-i civilizeze tehnic și militar pe rușii care rămâneau în urmă de trăsura progresului. Lexicul tehnic și cel militar rusesc conțin deci sumedenie de termeni germani. Și, chiar dacă s-au bătut în două războaie sângeroase, rușii și nemții se simpatizează reciproc. Tot așa stă treaba cu italienii. Îmi pare că cel mai tare i-au urât pe ruși popoarele mici care nu au știut să discute cu ei de pe poziții de egalitate. Țările baltice, Polonia, România. Și e de fapt natural să ai anumite prejudicii împotriva unui popor care a venit de mai multe ori peste tine, te-a călcat în picioare, te-a furat, te-a deportat, după care a avut  pretenția să te cultive și culturalicește.

Dar cred totuși că Andrei Pleșu degeaba îi ia în derâdere pe francezii filoruși și filocomuniști. Mă rog, că aceștia au fost mai promoscoviți decât confrații lor comuniști din alte țări, din Italia, de exemplu, e adevărat, dar trebuie să nu uităm că în timpul războiului rece stânga europeană a avut nevoie de simbolul primului stat al muncitorilor și țăranilor din lume. Iar dialogul stângii europene cu rigidul sistem comunist sovietic nu trebuie considerat un simplu raport de subordonare și trădare a idealurilor libertății; a fost și un prilej de cunoaștere reciprocă, de încântare sau descântare. Cât de frumos vorbește despre relația Italia-Urss filmul lui Luigi Comencini „Il compagno don Camillo”! Și cât de simpatică este, în acest film, neglijarea ideologiilor în favoarea simplelor gesturi omenești.

 Pe când Pleșu vrea să-l strângă la perete pe Depardieu anume cu ideologia, cu corectitudinea politică! Depardieu, după Pleșu, „face pipi pe Katyn, pe milioanele de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe toate victimile puşcăriilor comuniste din răsăritul european ocupat de armata sovietică, sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna Stepanovna Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!”

Mda, domnule Pleșu.  Îmi imaginez ce critică i-ați fi făcut și lui Ion Creangă, de-ați fi trăit pe vremea ceea, pentru povestea „Ivan Turbincă”, în care este creat chipul simpatic – și deci politicește incorect – al Rusului. Aș vrea să zic că Depardieu este și el un fel de Creangă, un țăran cam grosolan căruia îi place să bea ca Setilă și să mănânce ca Flămânzilă, pe care îl doare în cot de corectidudinea politică, care mai râgâie inoportun ori scapă câte-o petardă, care mai pune mâna la fundul unei madame,  dar care are totuși o umanitate debordantă și un talent de speriat. Se poate ca unora mai delicați să nu le placă, dar nouă, ăstora care suntem mâncăcioși, bețivi, stricați și incorecți, Depardieu ne place. Și solidarizăm cu el.

Și îmi face o mare plăcere să aflu că italienilor nu le-a trecut prin gând să-l judece aspru pe Depardieu. Mi-a plăcut mult articolul „Immensamente Gérard” de Annalena Benini în „Il Foglio”, în care se scrie că chestiunea cetățeniei nu e relevantă. Depardieu este francez prin tot ce a făcut și face, prin filmele sale, prin limba sa, mai fiind pe de-asupra și un comerciant, un întreprinzător, un țăran francez. Iar pe Vladimir Putin l-a târât fără voia lui în istoria artei. Cum să-l judecăm pe Gérard? Da, e lăudăros, mincinos, bețivan,  huligan, seducător, mistic, iresponsabil etc., e lipsit de măsură în toate. E capabil să bea șase sticle de vin pe zi, să adoarmă în timp ce-și conduce motocicleta și să nimerească în spital cu picioarele rupte și plămânii perforați. Dar tot el, Depardieu, apare după aia pe platoul de filmare, proaspăt ca un trandafir, și face film după film…

 S-a dus la Putin? A declarat că iubește sufletul rusesc și violența sentimentelor sale? A trântit declarații năucitoare despre opoziția rusească? Să-l lăsăm în pace. Cine știe ce rol și-a inventat?! Că doar Depardieu este un actor. Iar prejudiciile Dumneavoastră contra rușilor (și poate o anumită gelozie secretă) le înțeleg, domnule Pleșu. Dar nu le împărtășesc.