Răsfoiam zilele astea cartea scriitorului israelian David Grossman „Con gli occhi del nemico”. Citeam la întâmplare fragmente în care se vorbea despre adâncile rupturi existente în societatea israeliană. Se urăsc reciproc evreii cu palestinezii, cei de dreapta cu cei de stânga, bogații cu săracii, laicii cu religioșii. Iar ura naște violențe, ziduri înalte de beton armat, neîncredere, suspiciune. Și, cu toate victoriile repurtate pe câmpul de luptă, cu toate realizările economice excepționale și democrația pe care a instaurat-o, Israelul nu este încă o națiune adevărată. Așa zicea Grossman în cartea sa. Iar eu mă gândeam între timp la țara mea. Moldova este și ea străbătută de ziduri, bariere, baricade de orice fel. Și este națiune doar dintr-un punct de vedere strict formal. Dar dacă războiul pe care l-a dus poporul evreu are origini foarte vechi, apoi în Moldova conflictele au devenit efervescente doar după prăbușirea Uniunii Sovietice. Pentru că până la acea vreme omul nostru a stat cu capul aplecat ca să nu i-l taie sabia sau a trăit conflictualitatea în forme latente. Nu puteai să urăști alte popoare în URSS, unde prietenia popoarelor era un slogan scris cu litere mari pe toate gardurile. Și, deoarece ura contra capitalismului exploatator era un sentiment cultivat doar de propaganda oficială, pe care puțini o credeau, moldoveanul trăia liniștit, în pace filozofică cu sine și cu lumea. Colectivizat cu forța, a descoperit la un moment dat că viața în colhoz are părțile ei bune. Impus să învețe rusește, a descoperit că i se deschide în față o țară cât o lume și s-a descoperit pe sine însuși mai deștept decât rusul, pentru că știa mai multe limbi decât acesta. Dar a venit perestroika și s-a început un război total. Au căzut în pulberea drumului idolii comunismului; au fost considerați cu toții criminali, iar faptele lor bune negate contra oricăror evidențe. A căzut alfabetul chirilic. Și limba moldovenească. Din frate mai mare rusul a devenit ocupant și imperialist. Unii nu au fost de acord cu această bruscă răsturnare și s-au declarat comuniști. Rusul s-a închis în găoacea lui. Ca rezultat, în 20 de ani de independență, cetățenii Moldovei au învățat bine doar un singur lucru: să urască. Direct, linear, fară excepții și fără nuanțe. Iar ura a creat ziduri despărțitoare. Nu poți să-i respecți pe ruși, că ei sunt Ocupanții. Nu poți, fiind rus, să fii prieten cu moldovenii, pentru că aceștia s-au dat cu fasciștii și naționaliștii români. Noi suntem ortodocși. Europa înseamnă pederastie. Musulmanii să nu fie legalizați. Iată doar câteva din ideile brute și nenuanțate care servesc în Moldova drept ziduri de despărțire între oameni.
Recunosc, am o mare slăbiciune pentru cuvântul nuanță. Vreau să respect nuanța. Și îi descalific pe cei care n-o respectă. Cred că pentru pacea socială, democrație, modernitate și progres e nevoie anume de respectarea unor nuanțe. Prin nuanță, prin abaterile de la regula generală, prin înțelegerea celui care e diferit de noi ajungem poate mai curând la pace și omenie. Apropo de omenie. Săptămâna trecută a murit la Chișinău nașul meu Nichita Gorduz. Fusese operat la spitalul de urgență. Se știa că va muri. Dar atunci când soția și când copiii, veniți de prin străinătăți, au cerut să-l vadă și să-și ia adio, au fost refuzați. Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că nu se poate! Există regulament!.. Am rămas profund indignat de faptul că medicul nu a îndrăznit să încalce acel regulament care poate că nici nu este atât de absurd cum pare, dar care de data aceasta merita încălcat cu siguranță.
Dar să revenim la nuanțe. Mă revoltă lipsa de nuanțe în ziarele care s-au aflat la început pe creasta valului de eliberare națională și de luptă anticomunistă, „Literatura și Arta”, „Timpul”. Acesta din urmă publică articolele unui oarecare George Damian, jurnalist român, care vede în alb-negru istoria sovietică și scrie despre limba rusă ca despre o armă de distrugere în masă și despre Uniunea Sovietică ca despre un malaxor al morții. Chiar de-ar fi adevărate aceste prezumții, ele nu fac decât să alimenteze focul urii și înstrăinarea oamenilor față de timpul în care au trăit și au iubit. Pe când Moldova, indiferent de soarta sa istorică viitoare, are nevoie de emoții pozitive și unificatoare. Există totuși și jurnaliști care cultivă nuanța cu multă inspirație. Vorbesc de Viorel Mihail de la „Săptămîna”.
Viorel Mihail e un scriitor cu acte în regulă. S-a afirmat în perioada sovietică, s-a aflat pe baricadele luptei pentru eliberare națională de la sfârșitul anilor 80, a fost printre creatorii ziarului „Glasul”. În numele culturii și a literaturii române s-a considerat român și a promovat românismul. La un moment dat însă și-a nuanțat atitudinile. Da, vorbim limba română, dar suntem poporul moldovenesc, națiunea moldovenească. Avem soarta noastră istorică, specificul nostru, teritoriul nostru, statalitatea noastră. Fac parte din poporul moldovenesc și rușii, și găgăuzii și toate etniile conlocuitoare. Pornind de pe această platformă de idei, Viorel Mihail a criticat cu duritate naționalismul românesc deșănțat promovat în Basarabia de mai multe publicații, afirmând că acestea s-ar hrăni din banii contribuabilului român. A luat apărarea limbii și culturii ruse, bătându-și joc de personaje alde George Damian, de sub pana cărora ies enormități tip „limba rusă – armă de distrugere în masă”. Și, pe când cei de la „Timpul” l-au criticat pe Vladimir Filat ca pe un posibil dictator, el l-a lăudat ca pe un salvator al patriei. Viorel Mihail e foarte liber în mânuirea limbii, are un stil țărănizant, cultivă zeflemeaua și vorba groasă. Își colorează discursul cu o mulțime de rusisme și cred că deschiderea și vivacitatea limbajului său ar fi apreciată de un specialist al interferențelor lingvistice cum este de exemplu Alex Cohal. Iată ce scrie V. Mihail într-o scrisoare deschisă către ambasadorul României la Chișinău Marius Lazurcă, referindu-se la demonstrațiile unioniste și propaganda pro-românească: „ Scopul lor: menţinerea ţării noastre în zona gri a incertitudinilor, unde gradul de permisibilitate absolută transformă Legile Statului Moldova în Legile junglei şi turme de gorile... patrulează pe străzile Chişinăului, cerînd, nestingherit, schimbarea ordinii constituţionale în ţara noastră. Vă puteţi imagina ca această debandadă penibilă să se producă în Germania sau în Franţa, iar guvernele acestor ţări să nu acţioneze în spiritul prevederilor Articolului 40 (2) al Constituţiei României?! Cum ar proceda România dacă pe teritoriul ei ar activa presă scrisă, posturi de radio şi de televiziune care ar pleda pentru reeditarea Arbitrajului germano-italian din 30 august 1940 de la Viena? Să nu ne ascundem după un fir de păr: ţara dumneavoastră încurajează asemenea mişcări antistatale, le finanţează direct. Pentru atare fapte, orice stat european ar suporta consecinţele amestecului brutal în treburile interne ale altui stat, iar cînd Chişinăul încearcă să vă zică: “Măi fraţilor, asta nu e frăţie, asta e curată hoţie”, cineva de pe Bulevardul Libertăţii (?) îşi asmuţă imediat copoii, zăvozi de pe Bîc, să pornească hămăitul, larma şi flocăitul: “Săriţi! Ajutor! Că de după colţ a năboit un nou val de isterie xenofobă antiromânească la Chişinău.”
Cred însă că Viorel Mihail, în nobila sa intenție de a spune adevăruri nuanțate și de a apăra culoarea locală basarabeană, a cam exagerat totuși. Și a ridicat din nuanțele sale și din vorbele sale de duh o altă barieră despărțitoare, de astă dată între români și moldoveni. Zic asta pentru că pe nuanțe, oricât de fermecătoare ar fi acestea, nu te poți baza. Așa mi se vede de aici de la Roma. Românii și moldovenii din Italia se „nuanțează” italienește în doi-trei ani. Basarabenii, odată înglobați în România, ar deveni români într-o săptămână.
Nessun commento:
Posta un commento