Atac de rusofobie

Actualul "novyi russkii"

Nu am fost rusofob niciodată, nici chiar atunci când mă sufocam în Chișinăul sovietic de atâta limbă rusă și atâta limbă maternă coruptă masiv cu cuvinte rusești. Am cunoscut întotdeauna ruși simpatici, de o simplitate și onestitate dezarmantă.  Sau de o inteligență strălucită.  Sau de o moralitate superioară. Acești ruși m-au făcut să respect poporul rus. Raisa Timofeevna, prietena și colega de lucru a mamei, fotograful Smirnov despre care am mai scris, învățătoarele mele de limbă rusă, rusoaice get beget, femei frumoase și pline de spirit, care îmi vorbeau de Lermontov și Tolstoi. În timpul a șapte zile cât am călătorit cu trenul până la Cimkent, în sudul Kazahstanului, unde aveam să fac doi ani de armată, mă împrietenisem cu un rus din Strășeni. Avea cu el o Istorie a filozofiei, pe care o citisem și eu cu ceva timp în urmă. Am discutat cu el îndelung despre antichitate și despre Univers. În timpul serviciului militar am fost în optime relații cu soldați și ofițeri ruși, despre care îmi amintesc cu plăcere. Am avut prilejul să fiu anchetat și de ofițeri ai KGB-ului, dar nu m-am supărat pe ei, erau oameni culți, bine preparați, care își făceau datoria, nu aveam nimic cu ei, cu atât mai mult că cei care mă denunțaseră erau moldoveni de-ai noștri, vorbitori de limbă română. Deci, nu am fost rusofob, cum de fapt nu era nimeni din cercul meu de cunoștințe.

Am zis că nu am fost rusofob. Dar astăzi s-ar putea să devin. Pentru că ceea ce se întâmplă în Rusia de azi mă face să gândesc că poporul rus s-a schimbat. În rău. Nu s-a schimbat doar clasa politică, nu, s-a schimbat tot poporul. Datorită clasei politice, desigur. Îndobitocit de propaganda naționalistă a lui Putin, care i-a indus ideea solidarității cu rușii din „străinătatea apropiată”, poporul acesta a susținut acapararea Crimeii. S-a înrolat apoi în detașamentele de voluntari care luptă împotriva armatei în regiunile separatiste ale Ucrainei. Poporul acesta se lasă prostit de propaganda mincinoasă a Kremlinului în legătură cu avionul malaezian doborât. E vinovat Kievul, strigă Moscova. Au vrut să doboare avionul lui Putin! Și rușii cred. Cred de asemenea că fasciștii de ucraineni au răstignit un copil de trei ani în centrul orașului Sloviansk! Minciuna cea mai de necrezut, o înghit! Nu ies în stradă, nu protestează. Iar comentariile antiputiniste pe rețelele de socializare sunt puține. Poporul rus, prin această tacită susținere a politicienilor săi, care sfidează bunul simț și normele de conviețuire internațională, se pune într-o situație delicată. Aceea de a fi disprețuit de toți vecinii. Aceea de a-i face pe oameni să găsească o scuză valabilă sentimentului rusofobiei.

Cu siguranță că foarte mulți ucraineni au devenit sau vor deveni rusofobi. Vor urî pe rusul din Rusia, vor urî pe rusul separatist din Donețk, vor ajunge să urască filme, cărți, cântece rușești. Iar către această ură îi va îndemna nu numai buletinul de știri de la televizor, dar și fiul, soțul ori fratele lor - morți în război, uciși de ruși. Vor avea la sigur sentimente antirusești olandezii, cei care au pierdut atâția cetățeni cu zborul frânt al avionului indonezian. Și alții. Și mulți alții.

Apropo de avionul doborât. Dacă până acum gherila rusească din estul Ucrainei avea un minim de îndreptățire morală pentru că se declara apărătoarea drepturilor rusofonilor ucraineni, acum Occidentul a înțeles clar: nu e vorba de partizani cu arme rudimentare, ci de arme performante și specialiști ruși foarte bine pregătiți care le manevrează. Deci rușii, Putin, ies vinovați. Numai că, în masa lor, ei cred ce spune televizorul, nu ceea ce spune internetul… Răul făcut de politica nebunească a clicii de la Kremlin e enorm. Dar și responsabilitatea poporului rus e enormă, pentru că ignorantia non est argumentum.

Rusofobia, ca de altfel orice fel de xenofobie, e condamnabilă. De aceea caut cu înfrigurare să nu mă las molipsit. Caut un antidot. Caut texte scrise de ruși care le-ar spăla onoarea măcar cât de cât. Spre fericirea mea, găsesc ce caut. O găseam până nu demult pe răposata Novodvorskaya, îi găsesc de exemplu pe Andrei Piontkovski, Alexandr Nevzorov și Xenia Sobciak. Și alții. Îmi par totuși puțini, acești ruși de treabă. Lipsiți de importanță de față a 80 la sută a celor care pe Putin îl susțin.

Senzația care nu mă părăsește în ultimul timp atunci când gândesc la Rusia e aceea că vechea mea patrie URSS era mai bună decât Rusia actuală. Un lucru paradoxal, nu-i așa?  URSS era un stat totalitar, condus de partidul unic al plictiselii politice absolute. Totuși, nimănui din conducătorii acelui partid nu-i trăsnise prin minte să declare Rusia o civilizație diferită de cea europeană, să se proclame ortodocși, originali, morali, spirituali spre deosebire de occidentul ateist și mercantil. Nu, sovieticii erau profund europeni: urmau învățătura nemților Marx și Engels, doreau o Europă comunistă în numele unor idealuri europene. Sovieticii au europenizat cât au putut Asia Mijlocie și Răsăritul Depărtat. L-au dus pe Campanella și Giordano Bruno la Samarcand și mai departe. L-au băgat pe Camus și Oscar Wilde în bibliotecile Cimkentului meu. Beatles-ii erau ascultați pe vremea tinereții mele în tot spațiul sovietic. Iar sergentul Pesoțki din Baku, cu care mă cam certam uneori, era îndrăgostit de ei. Ei bine, astăzi ajung să aud că Rusia nu este Europa. Că Rusia se vrea diferită de Europa, fiind ea chipurile plămădită din alt fel de aluat. E absurd. Tocmai pentru că e făcută din același aluat, pentru că e legată cu mii de fire de Europa, Rusia trebuie să facă parte din Europa, până la Oceanul Pacific. Să nu-și umfle pieptul și să-și imagineze originalitatea. E o țară slabă, cu toate că are arme puternice. Ruperea de Europa înseamnă căderea, în mod automat, în brațele Chinei…

 Vladimir Vladimirovici, scrieți cerere de asociere la UE. Dacă nu știți cum, întrebați-l pe Iurie Leancă, premierul moldovean. O să vă lămurească. 

UN PIC DE RELATIVISM PENTRU O ȚARĂ ABSOLUTISTĂ

Legea antidiscriminare este în ultimul timp subiectul unor discuții fierbinți în societatea moldovenească. Au protestat împotriva ei biserica ortodoxă, partidul comuniștilor, partidul popular creștin-democrat, organizațiile de extremă dreaptă, numeroși bloggeri și cetățeni. Au apărat-o premierul Vlad Filat, asociația Antidiscriminare și portalul Curaj.Net, bloggeri ca Vitalie Sprânceană, Arcadie Cotruță, Denis Cenușă. Subsemnatul a publicat o serie de articole în acest sens pe vox.publika.md. S-a ridicat în apărarea acestei legi și diaspora moldovenească din Franța și Italia prin publicarea unor declarații de presă, prin luările de poziție ale lui Vitalie Vovc și „Gazetei Basarabiei”.

Discutarea largă a acestei legi cred că este foarte binevenită. Spre deosebire de găunoasele discuții despre identitate și despre trecutul istoric, care nu ajung la niciun liman și nu sunt în stare să schimbe nimic, discuțiile despre legea antidiscriminare ating o chestiune fundamentală: cine este și cum este omul european modern, se va putea moldoveanul împăca cu tipul acesta sau se va lua la bătaie? Este curios că moldovenii aflați în Europa Occidentală sunt prieteni cu omul occidental și îi acceptă valorile, pe când moldovenii din patrie de cele mai multe ori îl demonizează pe occidental, se tem de ideile lui și consideră Europa un loc de desfrâu și pierzanie. Răsună în cadrul acestei discuții urâte înjurături la adresa diasporei – e o premieră pentru Moldova! – și grele învinuiri la adresa Europei, sunt pronunțate prostii răsunătoare, enormități ce te lasă fără cuvinte. Dar e bine așa. Și mai ales e bine că marii disprețuiți ai moldovenilor, homosexualii, – a căror existență era tot atât de plauzibilă ca și viața pe planeta Marte! – intră cu curaj în discuțiile de pe forumuri, își împărtășesc ideile și revendică să fie tratați ca orice altă persoană. Atunci când un dușman teoretic se incarnează într-o persoană concretă, e inevitabil ca ura să slăbească.

Observ că discuția cu privire la legea antidiscriminare contrapune în mod spectaculos nu două ideologii diferite, nu două religii diferite, nu două culturi diferite, ci două etape de evoluție ale aceleiași ideologii democratice, ale aceleiași religii creștine, ale aceleiași culturi europene. Estul și Vestul au evoluat cu viteze diferite. În Vestul mai bogat și mai dinamic au căzut una după alta un șir de bariere care creau discriminare și lipsă de drepturi. Au fost eliberați din sclavie negrii și au devenit treptat cetățeni cu drepturi depline. A fost eliminat cenzul de avere din dreptul de vot. Au fost egalizate în drepturi femeile. Iar acolo unde religia impusese norme constituționale care contraziceau morala nouă a timpurilor moderne, detașamentele de avangardă ale societății civile au pornit la atac și au provocat căderea acelor norme. Așa s-a întâmplat de exemplu în Italia, unde în anii 60-70 au căzut, sub presiunea mai ales a radicalilor, legile care interziceau divorțul și avortul. În timp ce Estul stagna sub cizma totalitarismului comunist, în Occident aveau loc furtunoase procese de evoluție, drepturile deveneau mai numeroase, libertatea mai multă. Societățile europene au micșorat din an în an numărul oamenilor săraci și fără drepturi. Au fost astfel reduse tensiunile sociale și a fost afânat terenul pentru cultivarea unui umanism transversal care unește toate clasele societății, chiar dacă luptele sociale sunt mereu aprinse. Da, au existat în Occident întotdeauna enorme diferențe de avere între oameni, dar evoluția în sens umanist este evidentă. Bogatul de azi nu-l mai consideră pe muncitorul sărac unealtă vorbitoare, așa cum era considerat sclavul în antichitate. Chiar pe perioade scurte, progresul e evident, diferențele sunt vizibile cu ușurință. Pasagerii de clasa a treia de pe „Titanic” astăzi ar fi tratați mai bine. Imigranții sunt tratați mult mai bine. Sunt tratați în genere mai bine decât în trecut cei care au constituit obiectul disprețului public pentru secole de-a rândul: evrei, țigani, handicapați, homosexuali. Acest umanism, rod al unei educații sociale specifice și al bunăstării, lipsește în Est. Și anume această lipsă creează diferența și conflictul.

Dar să ne întrebăm care sunt premisele filosofice, ideologice ale acestui umanism, din ce semințe răsare. Fără îndoială, Grecia antică și filosofia ei, dreptul roman, raționalismul și iluminismul european. Dar nu în ultimul rând creștinismul, această ideologie morală care i-a egalizat pe toți – greci și evrei, bărbați și femei, bogați și săraci – punându-i în fața unui etalon moral sclipitor. În concertul acesta al ideilor și ideologiilor europene nici un instrument nu are însă o valoare absolută, totul capătă sens numai în relație cu altceva, nu există voci care să fie considerate mai importante decât altele. Rațiunea și roadele ei sunt minunate, dar știm că e slabă și poate fi pusă oricând la îndoială. Religia creștină este de multe ori contrară rațiunii științifice, dar vocea ei în societate poate crea pace și armonie. Libertatea individuală este un bun prețios, dar o vom îngrădi acolo unde ea creează pericole pentru comunitate. Vom pedepsi criminalii, dar nu le vom închide gura, îi vom lăsa să se exprime, așa cum au făcut-o norvegienii cu Breivik, lăsat să vorbească în sala de judecată pentru 75 de minute... Exemplele pot fi continuate la nesfârșit. Iar esența lor ar fi cuvântul relativ. Totul trebuie considerat relativ. Nimic nu are valoare absolută. Europa modernă e zidită pe relativism.

Desigur, relativismul este primul dușman al oricărei religii. Pentru că religiile pretind de a fi fundamentate pe adevăruri absolute revelate de divinități. Papa Benedictus al XVI-lea a atacat în repetate rânduri relativismul moral al Europei. Dar anume relativismul este vaccinul perfect contra tuturor totalitarismelor și fundamentalismelor.

Iar discutarea proiectului legii antidiscriminare la noi în țară arată că foarte multă lume dă preferință anume valorilor absolute ale creștinismului ortodox. Suntem împotriva legalizării islamului pentru că Moldova este o țară creștină. Suntem împotriva homosexualilor pentru că Biblia îi condamnă pe homosexuali. E adevărat. Dar dacă mergem pe calea intoleranței, încetăm să mai fim creștini. Iar dacă respingem relativismul și umanismul care îl însoțește, riscăm să creăm o inedită țară a izolării absolute unde va domni prostia absolută.  

PAȘTE ISTORICO-ETIMOLOGIC

  

Pe prietenii noștri italieni i-am invitat de paște la noi. Tocmai venise în vacanță din Spania și fiica noastră mai mică, studentă la arte. Am fi petrecut cu vin iberic si ne-am fi distrat cu ceea ce ar fi povestit fata mea despre spaniolii din Galicia. Dar italienii ne-au refuzat. „Nu putem, mergem la mama, veniți voi la noi.” „Va bene”, am zis eu. Fiică-mea însă mi-a declarat că nu merge în ospeție pentru că îi curge nasul. „Lasă că-ți trece până mâine”. „Nu-mi mai trece!” „Ba îți trece și-ai să mergi, pentru că tu, cu Spania ta ai să fii în centrul atenției, și-ai să aperi onoarea familiei făcând conversație!..” Nu vroia nici în ruptul capului, dar am insistat, că mă miram eu însumi de cât de rău pot fi cu biata fată răcită și cu mamă-sa care o apăra. Până la urmă a fost pe-a mea. Și ne-am dus.

Am luat un coș cu flori și vinul iberic, cum e tradiția pe aici, să nu te duci în ospeție cu mâna goală. Am intrat în casă, ne-am felicitat reciproc, auguri, auguri. Prietenul meu e jurnalist, soția sa – profesoară universitară, mama ei, stăpâna casei, fostă profesoară de latină. Au două fete școlărițe. Ne-am așezat la masă. Era cu noi și îngrijitoarea bătrânei profesoare, o moldoveancă de la Țaul. A fost servit un antipasto din felii de pâine cu unt, presurate cu icre roșii, și somon de Norvegia. Soția amicului meu primise cadou cutia de icre de la un profesor rus, la o conferință internațională. Nu știa ce-s și nici cum se mănâncă. I-am spus eu, pâine cu unt pe care se întinde un strat de icre; și vodcă. Dar vodca desigur lipsea. Era în schimb o șampanie foarte bună.

„Pe la noi, cum vine Paștele, orice formulă de salut este înlocuită cu „Hristos a înviat!”, am dat eu cep conversației. „Zici deci „Hristos a înviat” pentru 40 de zile în șir, de dimineață până seara. E un pic cam obositor. Mai bine în Italia. Dar am fost consternat la începutul experiențelor mele italiene când vedeam că aici, în familii, se serbează învierea fără să fie măcar pomenit numele lui Hristos.” Prietenul meu mi-a replicat că aici în Occident lucrurile se mai schimbă, din foarte reacționari catolicii devin doar reacționari, iar paștele s-a transformat într-o sărbătoare civilă, atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși. „Pe când ortodoxia voastră se pare că a rămas neschimbată de la începuturi”. A trebuit să fiu de acord, căci nu-mi aminteam exemple de mari schimbări în cadrul bisericii noastre. „Dar, a zis soția mea, cât de frumos e paștele nostru când preotul sfințește cu agheasmă bucatele mirenilor, în zorii zilei, cât de frumos e să ciocnești ouă roșii! Dacă ar fi să fie pe-a voastră, ateilor și laicilor și emancipaților, viața ar fi foarte tristă și nu am avea nicio sărbătoare!..”

Nu aveam nimic contra sărbătorilor. Cu atât mai mult că tocmai fusese scoasă de la cuptor o imensă tavă cu lasagna. Și, în timp ce lasagna era tăiată și distribuită în farfurii, eu povesteam despre mesele pascale de la noi, unde nu trebuia să lipsească rachiul, vinul, peștele afumat si marinat, vinegretul, mielul, pasca. „Hristos a înviat!”, am zis și am ridicat cupa de șampanie. „Cu adevărat a înviat!”, au răspuns voioși moldovenii mei, după care au repetat formula noastră pascală și italienii. După care eu m-am înfipt în cele opt straturi de lasagna cu carne, sos de roșii și mozzarella, iar prietenul meu a început s-o descoase pe fiică-mea despre Spania. Fusese cândva în pelerinaj la Santiago de Compostela, știa ceva spaniolă. Și fiică-mea a povestit de cât de încântată este de bursa ei Erasmus, de orășelul de pe țărmul oceanului unde se află, de colegii ei veniți din toată lumea, de carnavalul la care a participat. Vorbea într-un ciudat amestec de italiană, spaniolă și engleză, dar se făcea înțeleasă. Mucii nu-i mai curgeau, din fericire.

Profesoara de latină, mama soției prietenului meu, nu prea vorbise cu noi mai înainte. Și acum s-a interesat mai ales de limba noastră, il moldavo, ce limbă e. O, atât mi-a trebuit ca să mă dezlănțui! „Nu există, signora, il moldavo, există numai il rumeno”. Și imediat au apărut cu noi la masă Traian și Decebal, ca martori ai istoriei noastre. Și eu am fost imediat cuprins de frenezia mea etimologică, căci nu pot să vorbesc altfel decât cu multă pasiune despre cuvintele românești ca mărturii fundamentale ale trecutului nostru istoric. „Fiți atentă, doamnă, ziceam, noi românii, cu toate că ne-am îndepărtat cel mai tare de Roma, am conservat caracterul limbii latine poate mai bine decât voi, italienii!” Doamna m-a privit neîncrezător, ca pe unul care bate câmpii. Dar eu am urmat cu hotărâre. „Ce-ați făcut voi cu cazurile limbii latine, le-ați pierdut, nu-i așa? Ei bine, aflați că noi avem cinci cazuri și azi!” Și am declinat substantivul omul la singular și plural. Apoi m-am oprit asupra epocii colonizării Daciei. „Uitați-vă, cuvântul vecchio în română este bătrân. Care provine de la veteranus! Înseamnă că inițial bătrânii noștri erau veterani ai legiunilor romane. Cuvântul turmă, greggio în italiană, vine de la latinescul turma care era un detașament de cavalerie. Cuvântul sat, paese, vine de la fossatum, șanțul de apărare în jurul castrului sau în jurul localității. Dar cât e de grăitor mire! Mirele român, lo sposo, era inițial un miles romanus, adică un soldat! Ceea ce mă fascinează însă în mod deosebit este „țărănizarea” în Dacia a unor cuvinte latine strict orășenești. Pavimentum, strada orășenească pavată, devine la noi pământ. Paniere, coșul cu care se duceau gospodinele să cumpere pâine la piață, devine la noi coșcogea paner, pentru culesul strugurilor!.. Și anima, sufletul, devine la noi inimă!

„Tată, grăiește mai încet!”, mi-a șoptit fiica. „Vorbesc tare ca să mă audă și cei din fundul clasei, știi c-am fost învățător.” „O să te audă mătincă și morții din morminte!”

A trebuit să mă relaxez puțin și să-mi temperez entuziasmul. Astfel, i-am dat voie să vorbească și prietenului meu care a mărturisit că provine din aristocrația Romei antice, ceea ce m-a impresionat. „Iar noi, moldovenii, provenim din toate colțurile pământului”, a intrat în vorbă și îngrijitoarea bătrânei profesoare. „Printre strămoșii mei, din câte știu, au fost și ruși, și ucraineni. Și nu m-aș mira ca, la o atentă analiză, să se descopere că îmi curge prin vine mai mult sânge slav ori tătăresc decât roman sau dac”. Am râs, am fost de acord.

În continuare am mai discutat problema Transnistriei și am hotărât cu generozitate să-i recunoaștem independența. Apoi am luat în dezbatere problema Unirii. „Unirea Republicii Moldova cu România ar simplifica harta Europei și ar reduce substanțial problemele voastre”, a zis prietenul meu, mai adăugându-mi șampanie în pahar. Am fost de acord, și cu șampania, și cu unirea.

Era vremea să plecăm. Sorbindu-mi cafeaua, i-am cuprins cu privirea pe toți și m-am gândit:

Cât de multe sunt lucrurile care ne leagă pe noi, europenii! Cât de frumos este mozaicul de culturi și popoare europene! Cât de dragă îmi e Europa!