Note pe marginea unei cărți despre marginali

Locuiesc de vreo duzină de ani la Roma. Mai ieri, mergând pe jos spre casă, observam cât de plină era strada de hârtii aruncate, pungi de plastic și căcați de câine. Pe aceștia din urmă îi număram, să văd câți erau de la o intersecție la alta. 9!  Una città di merda!, bombăneam sub nas. Romani needucați! Dormiți în pat cu câinii și cu mâțele, printre floace năpârlite. Vă tatuați ca niște cocalari ordinari! Sugeți puturoase țigări de tutun și marihuană. Pe străzi, mizerie! Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Vasile Ernu. „Sectanții”

Am izbucnit în râs. Fraza de la urmă îmi venise spontan, dar făcea parte din cartea lui Vasile Ernu „Sectanții”, pe care o citisem recent. O carte, trebuie să recunosc, vie, neobișnuită, chiar emoționantă despre niște marginali pe care i-am cunoscut și eu cândva. Lângă Echimăuți (Rezina), unde mi-i casa, se află satul Cinișeuți, pe jumătate ucrainean, unde există o numeroasă comunitate baptistă, cu o impunătoare biserică, iar fiicele mele au mers la acea biserică să facă cursuri de engleză gratis.  Sârcova, satul natal al mamei soției mele, unde aveam prilejul să mă duc din când în când, era pe jumătate din lipoveni, kațapi, cum li se mai zicea. Aveau minunate băi cu aburi rusești. Și mai existau la Sârcova și alte secte. Apoi am chiar rude atrase în mrejele sectanților, pe care le-am deplâns amarnic, după cum de altfel îi deplâng pe toți credincioșii.

 Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc.   Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui.  La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.

Dar vorbeam de sectanți. Îi cunoscusem. Triste femei îmbrobodite, triști bărbați obsedați de ideile lor nepotrivite cu clocotul gâlgâitor al vieții, întrunirile lor cu morala plicticoasă de la tribună, cu cântecele celea despre Isus interpretate de niște fete cu fețe aparent îngerești, dar care îmi rezultau în mod inexplicabil prea puțin sexy. Apoi figurile stranii ale propovăduitorilor cu biblia în mână care se legau de tine tam-nisam în stațiile de autobus ca să te lumineze cu adevăruri eshatologice și eventual să te convertească. Apoi nunțile lor triste fără băutură și fără dans, nunți oximoronice, cu moartea în ele. Sectanții deci mi-au creat un sentiment de lehamete infinită și nu am pierdut niciodată ocazia ca să-mi bat joc de ei.

Niște oameni perfecți

Și acum vine Vasile Ernu ca să-mi spună cât de simpatici sunt acești acri obscurantiști și fundamentaliști religioși. Nu, nu. Cartea, de fapt, e foarte bună. Explorează în profunzime universul sectanților și a fost pe bună dreptate foarte lăudată. Îmi pare a fi prețioasa relatare a unui prizonier silit să lupte pentru o oștire străină. Imaginați-vă un ienicer care povestește celor din sânul cărora a fost furat cândva cum este făcută oastea turcească. Ori un ostatec al statului islamic care a văzut cum funcționează șariatul și ne spune și nouă. Prizonierul s-a eliberat, dar anii aflați în captivitate sunt viața lui, nu are o alta.

Și se întreabă: dar oare au avut și ceva bun sectanții aceștia care m-au ținut prizonier atâta vreme? Desigur, Ernu le găsește multe lucruri bune. Și într-adevăr. Sectanții sunt perfect conștienți de cât îs de puțini și cât de diferiți sunt de toți cei din jur, iar faptul acesta le conferă un curaj uman extraordinar, îi face adevărați eroi ai non-conformismului. Apoi au tendința clară de a demonstra tuturor că sunt perfecți. Nu beau alcool.  Își păstrează casele și gospodăriile curate. Nu merg la compromisuri cu puterea. Nu se închină banului. Iar regulile stricte îi disciplinează, abstinența îi ține treji, instruirea religioasă pe care o fac în comunitate îi face mai deștepți, cântările religioase le dezvoltă auzul și cultura muzicală. Au un excelent spirit de organizare. Devin forța de opoziție cea mai organizată în URSS.

Niște oameni perfecți, îți vine să exclami. Dar, mă gândesc, care a fost fundamentul ideologic al perfecțiunii și al opoziției sectanților? Biblia și apocalipsa, atât. Sectanții sunt oamenii unei singure cărți. Au făcut de fapt opoziție nu regimului politic totalitarist al Uniunii Sovietice, ci Leviatanului, monstrului biblic care incarnează pentru ei orice putere politică, orice stat.  Nu consumă alcool, nu fac fapte rele nu datorită unei banale bune educații, ci din frica irațională față de lumea de apoi, vrând să fie scutiți de pedeapsă atunci când vor suna trâmbițele Apocalipsei. Tot perfecționismul lor vine din frică. Ordinea comunităților sectante e comparabilă cu șariatul musulman. Și cartea lui Ernu, agnostic convins, conține exemple înfiorătoare de ignoranță și încăpățânare religioase extreme. Familia sectantului Covaliov, pentru a evita recensământul și înscrierea în registrele „diavolești” ale puterii țariste, se îngroapă de vie.

Omul cu tabu-uri

Totuși, cred că sectanții merită un respect profund chiar și pentru această frică în fața divinității. Dumnezeu le impune niște tabu-uri.  Și omul, indiferent dacă este credincios ori ateu, nu există decât pe temelia solidă a unor tabu-uri. Anume acestea l-au forjat pe homo sapiens de-a lungul istoriei. Anume ele au constituit esența vieții omului. Antropologii au descoperit sălbatici care, în momentul când erau conștienți de a fi încălcat un tabu, intrau într-o suferință atât de profundă, încât mureau de la sine, fără să se sinucidă și fără ca cineva din membrii tribului lor să le facă vreun rău. Se stingeau în câteva zile. Edip, atunci când a aflat că a încălcat tabu-ul incestului, și-a scos ochii. Priam vine în cortul lui Achile și îl roagă plângând pe ucigașul lui Hector ca să-i restituie trupul feciorului, pentru ca să îndeplinească ritul îngropăciunii. Regulile, tabu-urile sunt importante.

 În Occident se întâmplă, din acest punct de vedere, un lucru îngrijorător. Libertățile individuale devin tot mai multe, tabu-urile tot mai puține. Omul cu tabu-uri, omul adevărat, privește cu un dezgust axiologic la lumea libertăților fără limite, tot așa cum privea Ilie Moromete la Traian Pisică și membrii familiei lui care se tăvăleau într-o împuțită promiscuitate. E greu să vezi tinerele fete care sug cu poftă din țigări puturoase de tutun și marihuană, e greu să înțelegi ce îi face pe oameni să se urâțească cu tatuaje cocalărești și să-și pună inele de sârmă ca la porci în bot și în alte nebănuite locuri. Tot astfel e de neînțeles de ce o excepție de la regulă ca homosexualitatea (fie ea în veci binecuvântată în numele originalității!) capătă în societățile moderne nu numai depenalizarea pe care să zicem că o merită, dar este instituționalizată și ocrotită de stat, prin permiterea căsătoriilor dintre persoanele de același sex. Omul cu tabu-uri rămâne perplex, dezorientat, revoltat în fața doborârii unor reguli ancestrale care au însoțit umanitatea din zorii ei și până astăzi. Cum, să se frece bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, bărbatul cu capra, femeia cu câinele? Să aibă copilul două mame și niciun tată ori doi tați și nicio mamă? Aceasta e libertatea care ne place? Ce îi rămâne să zică omului cu tabu-uri de față cu această revoluție culturală și antropologică? Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Veselul relativism occidental

E uimitor totuși că Occidentul, cu toate că a fost diagnosticat de mult ca fiind „putred” și sortit unei inevitabile pieiri, e perfect sănătos și plin de vigoare. O economie puternică, o știință ce se dezvoltă în ritmuri halucinante, cultură, muzică, literatură efervescente. Care e secretul? Bănuiesc că libertatea interioară a omului occidental, dumnezeii săi neserioși care l-au învățat să tolereze păcatele și să conviețuiască cu ele, relativismul. Știința noastră nu are adevăruri absolute. Au căzut Ptolemeu și Newton, poate să se prăbușească în orice moment și Einstein. Știm asta. Și avem în case icoane în care nu prea credem. Și Iisus învie pentru noi mai mult metaforic. Și italienii, catolici nedezmințiți, înjură de porco dio și porca madonna. Iar românii, creștini cucernici de nu mai încape, fut, în înjurăturile lor, tot ce e sfânt, cruci, biserici, parastase și anafure.

 Și Roma e un oraș murdar și plin de căcat de câine, dar are și atâtea lucruri frumoase. Iar Lucio Dalla era un pervertit de homosexual, iar Fabrizio de Andrè cam bețiv, dar cântau dumnezeiește. Nu judecăm aspru. Încercăm să înțelegem. Nu ne plac fundamentaliștii, puritanii, prohibiționiștii. Nu ne plac sectanții. Dar vorbim cu toți.

Ca încheiere a acestor note, îmi voi aminti o tragică întâmplare din tinerețea mea, foarte instructivă. Participasem la descărcatul și împărțitul cărbunilor în colectivul nostru învățătoresc, lucru care, desigur, nu putea să nu fie încoronat de o beție zdravănă. Mi-a fost rău. Și am jurat că gata, mai mult, ni-ci-o-da-tă! Peste câteva zile am fost invitați la o nuntă. Mâncare bună, găluște aburinde, și un vin chihlimbariu pe care toată lumea nu mai înceta să-l laude. Dar eu jurasem. Și nu am băut…  Am ieșit din secta nebăutorilor peste vreo două  zile. Dar după vinul cela minunat îmi pare rău și acum. 
https://bookhub.ro/note-pe-marginea-unei-carti-despre-marginali/ 

Conflictul dintre Moarte și Șampanie

 Lumea acestui sfârșit de an 2015 a fost puternic marcată de atentatele teroriste de la Paris și de războiul pe care încearcă să-l organizeze Occidentul contra absurdului Stat Islamic. Un război neconvențional, pe mai multe fronturi, militar, religios, filosofic. Este interesant să vezi cum dreapta politică extremă din Italia face din islam o sperietoare apocaliptică, bună de folosit ca nadă electorală. Matteo Salvini, de exemplu,  declară că avem de a face cu o invazie militară și culturală din partea unei comunități obraznice și bine organizate care pătrunde în Occident ca-n unt; a răspunde cu prea multă bunătate și toleranță la această invazie înseamnă să ne sinucidem. Pe când stânga încearcă   – așa cum o face Massimo Cacciari - să-i caute Occidentului vini și să-i facă reproșuri, zicând că nu a făcut nimic pentru a comunica eficient cu civilizația musulmană.

 Este evident însă,  pentru stânga cât și pentru dreapta, că problema Islamului există, fiind imposibil de a explica atâta violență gratuită doar cu inegalitățile sociale ori incidentele istoriei.

 Mi-a plăcut mult cum a fost definit conflictul în curs din punct de vedere filosofic în revista ”Espresso” din 26 noiembrie.  Sergio Givone, filosof, autor al unor opere fundamentale dedicate nihilismului, răspunde la întrebările lui Wlodek Goldkorn și pornește de la aria șampaniei din Don Giovanni de Mozart. E o operă care vorbește despre libertate și despre libertini, zice filosoful.  Și spune răspicat că libertatea este esența Occidentului, că libertatea corespunde dorinței și că însuși libertinismul, considerat drept abominiu și perversiune de către ideologii islamiști, este parte integrantă a Iluminismului. Iar Iluminismul este dușmanul absolut al oricărui fundamentalism care folosește divinitatea drept argument ultim și hotărâtor. Prin urmare, conflictul în curs se produce între Șampanie, ca simbol al bucuriilor și descătușării vitale, și Moarte, ca chintesență a ideologiei islamiștilor cu drapele negre. Frumos!

Este foarte interesant și ceea ce spune poetul sirian Adonis în „Corriere della Serra” despre sărăcia terenului emoțional-spiritual și despre violența intrinsecă a Islamului: „În sânul religiei mahomedane nu găsim decât islamul, pe când creștinismul cuprinde catolicismul, protestantismul, ortodoxia. Islamul are ortodoxia suniților, care acceptă doar o lectură ad litteram a Coranului, fără interpretări metaforice ori simbolice. De aceea nu rămâne loc pentru artă și poezie, ci doar pentru jurisprudență. O cultură a puterii și a conservării puterii, cu orice preț. Islamul naște ca o religie a cuceritorilor. Iar cuceririle presupun în mod inevitabil violența.”

 Am observat că rarii musulmani profund occidentalizați folosesc tonuri critice mult mai dure față de Islam decât italienii. Este cazul jurnalistului Magdi Cristiano Allam, care s-a convertit la catolicism și care spune pe șleau, cu coranul ca dovadă în mână, că Islamul înseamnă violență. Tot astfel, Hamed Abdel-Samad, politolog și istorician german născut la Cairo, autor al cărții „Fascismul islamic”, afirmă că ura cu care teroriștii islamici și-au lichidat victimele, simțindu-se autorizați de a o face de însuși Alah, este unul din primele elemente care înrudesc islamismul cu fascismul. Califatul este o sinteză perfectă dintre criminalitatea organizată și tinerii care se jertfesc în numele unei teocrații. Iar așa zisul Stat Islamic este grupul care poartă la extreme consecințe boala pe care Islamul a avut-o chiar de la origini.

Sunt foarte bine puse punctele pe i în articolul „Islam, religione e laicità” de Michele Martelli, pe portalul Micromega. Autorul meditează asupra manifestărilor organizate de comunitățile islamice din Italia pentru a condamna atentatele teroriste de la Paris și asupra lozincilor expuse în timpul acestor manifestații.  „L’Isis non è l’Islam e l’Islam non è l’Isis”, „Il Corano è un libro di pace”, „l’Islam è religione di pace” - oare sunt adevărate aceste afirmații ale comunităților musulmane, se întreabă autorul. Și da și nu. Pentru că în Islam există Dar al-Islam, ori Casa Păcii, dar există și Dar al-Harb, ori Casa Războiului. Pacea se află deci, și trebuie păstrată, în interiorul lumii musulmane, pe când destinul lumii nemusulmane este acela de a fi supusă cu spada și convertită cu forța.

Condamnarea publică a terorismului de către comunitățile islamice italiene după atentatele de la Paris, afirmă M. Martelli, este semnul unei cotituri decisive în istoria Islamului din Occident. Poate că asistăm la o eficientă strategie a izolării măcelarilor islamiști („Not in my name” a fost cel mai răspândit slogan), dar poate chiar la încercarea de a regândi din rădăcină Islamul, pentru a-l adapta la democrațiile europene, a-l europeniza. Dar un Islam european nu se va naște decât dintr-o confruntare deschisă și curajoasă cu cultura europeană modernă, cu laicitatea deci. Iar faptul acesta presupune nevoia demarării (ori reluării) fie a unui proces de reinterpretare a Coranului, fie a unei dezbateri publice asupra raportului dintre Coran și laicitate.

Iar baza laică a democrațiilor moderne sunt două principii complementare, pe care Islamul nu le-a împărtășit sau le-a combătut aproape peste tot: a) separarea dintre stat și religie; b) egalitatea drepturilor umane și civile pentru toți cetățenii. Dacă Islamul este religie de stat, este evident că nemusulmanii vor avea drepturile limitate. În ceea ce privește egalitatea în drepturi, șaria e parte integrantă a Islamului, și anume acest cod juridic prevede inferioritatea femeii, lapidarea adulterelor, pedeapsa cu moartea pentru apostații atei sau convertiți la alte religii, condamnarea homosexualilor, reprimarea gândirii critice etc.

Ajuns la acest punct, Michele Martelli afirmă: „Mulți musulmani italieni, inclusiv imami și alte autorități religioase, au susținut în public că se consideră musulmani și totodată cetățeni laici care respectă Constituția țării, fără a se contrazice. Mă întreb dacă lucrul acesta este posibil fără a te dezice de conținutul concret al Coranului și al șariei, pe care se bazează integralismul religios premodern al unei părți considerabile din lumea musulmană.”

Da. Mă întreb și eu.

Gânduri războinice sub semnul lui Marte

Ați văzut filmul „Marțianul”? Impresionant. Umanitatea pare că se apropie cu pași grăbiți de una din cele mai fantastice realizări visate vreodată de romanticii de pe planeta Terra: o expediție umană pe Marte. Dar se fac nu doar filme, ci și liste de voluntari. Se fac proiecte de colonii marțiene care să exploateze resursele minerale de pe acea planetă, să recreeze încetul cu încetul atmosfera care aproape că lipsește, să planteze livezi și să construiască orașe. Guvernele marilor puteri ar fi gata să găsească miliardele necesare pentru finanțarea Marii Aventuri.

 Și visătorul din mine jubilează. Ah, m-aș duce și eu! Hrănit de mic copil cu literatură SF, cititor pasionat al lui Jule Verne, Herbert Wells, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, frații Strugațki – nu pot să nu fiu încântat de imaginile marțiene trimise de Curiosity, de ideea că Omul va ajunge să calce pe prăfuitele câmpii ale altor planete, că le va transforma și le va umple cu o clocotitoare viață umană. Așa! Să facem dragoste și pe Marte! Să scriem stupide cuvinte de amor și pe pereții marțienilor! Carmen, tu ești respirația mea! Iubirea mea, te iubesc!..

Ziceam că visătorul din mine jubilează la ideea unei expediții pe Marte. Dar acel visător conviețuiește sub aceleași haine cu un realist sceptic și ironic de felul lui. Căruia nu îi surâde deloc Marea Aventură. Stai oleacă, zice.

Mai întâi de toate, există un nesfârșit spațiu neexplorat  chiar pe planeta noastră. Ne pare că cunoaștem în profunzime adâncurile mărilor și oceanelor ori secretele corpului omenesc? Iar în al doilea rând, omenirea reprezintă un ridicol conglomerat de țări, triburi, indivizi fără valori comune, fără guvernare comună, fără un model de civilizație comun. Așteptăm emoționați de ani de zile un contact cu civilizațiile extraterestre, dar nu suntem deloc pregătiți. Nu avem un guvern mondial, nici un minister al afacerilor extraterestre. Dacă într-o bună zi aterizează o farfurie zburătoare într-o țară musulmană, bieților extratereștri li se va cere să recite pe de rost Coranul -  sper să-l cunoască, de altfel vor fi decapitați. Ori, dacă vreo delegație a Comunității Galactice ne face o vizită oficială, iar noi, pământenii, le cerem să aderăm și noi păcătoșii la Comunitate, ne vor da la sigur vreun termen de vreo mie de ani în decursul căruia va trebui să ne conformăm. Să culturalizați populația, să aveți o limbă de comunicare unică, să eliminați atavismele religioase, să extirpați sărăcia și să nu mai poluați Universul. Nu vă dăm voie pe Marte, veți polua și acolo, vă veți apuca de construit catedrale ale mântuirii neamului și moschei.

Nu pot să nu dau dreptate acestor idei realiste și nu-mi rămâne deci decât să mă revolt că, în timp ce Statul Islamic comite oribile atentate la Paris, cineva mai face vinovate planuri de expediții pe planeta Marte. Inconștienți! Planeta Marte se află în Siria, în Irak, în Libia – unde flutură drapelele negre ale celei mai negre ignoranțe! Planeta Marte se află în România și Republica Moldova – unde oamenii pupă moaștele și beau agheasmă ca să-și trateze bolile și unde niște iehoviști au refuzat din motive religioase o transfuzie de sânge pentru propria lor fiică, lăsând-o astfel să moară.

Cred că Occidentul, care își are originea  în civilizația greco-latină și în spiritualitatea creștină, poate și trebuie să dea tonul întregii omeniri, în spiritul iluminismului, al științei și umanismului. E nevoie de a declara un război hotărât tuturor relelor umanității, pentru a o uni și a o pregăti pentru provocările viitorului. Să ne amintim de Alexandru Macedon, care s-a pornit cu cărțile lui Aristotel în traistă ca să lărgească lumea elenică, zdrobind armatele regilor Persiei și Indiei, creînd noi modele de conviețuire, căsătorindu-i pe ostașii săi cu fiicele împăraților și prinților supuși, răspândind peste tot cultura greacă. Să ne amintim de romanii care impuneau pax romana, și construiau drumuri, terme și amfiteatre. Să ne amintim de Napoleon care a distrus monarhiile vetuste ale Europei, impunând libertățile și idealurile marii revoluții burgeze franceze, Codul Napoleon, iluminismul. Și să ne amintim de Statele Unite ale Americii, acest formidabil bastion al Occidentului, care a determinat în cursul celui de-al doilea război mondial zdrobirea fascismului, iar după, prin planul Marshall, renașterea Europei democratice și căderea comunismului. Toate exemplele de mai sus vorbesc despre război, dar un război cu două aspecte: unul propriu-zis, un război în care se varsă sânge; și altul spiritual, care ține de civilizație și cultură. Ei bine, eu zic că e nevoie ca Occidentul să ducă războiul până la capăt. Pentru că lumea nu poate fi pacificată și unificată fără luptă. Să cadă deci bombele și să șuiere gloanțele, dacă altfel nu se poate, cum ar fi cazul statelor care sprijină terorismul. Dar după ele, sau poate mai bine înaintea lor, să vină iluministul cu cartea, cu muzica, cu dansul. Să se combată hotărât și fără milă ignoranța criminală a creștinului care nu permite transfuzia de sânge care ar salva viața propriei fiice sau își închipuie prostește că vaccinurile sunt dăunătoare. Să fie pedepsit musulmanul care nu respectă drepturile femeilor, care își înfibulează fiica ca s-o vândă mai scump viitorului ei soț. Să renunțăm la multiculturalism și la ceea ce italienii cheamă buonismo.

Veți spune că am cam deraiat în visătorii romantice, că m-am depărtat de ceea ce este realmente posibil de făcut. Poate. Dar atunci care ar fi soluția realistă pentru a putea pleca liniștiți pe planeta Marte, pentru a avea un cât de mic respect din partea Comunității Galactice? Thomas Picketty, binecunoscutul economist francez de stânga, afirmă că trebuie să luptăm cu marile inegalități care caracterizează lumea modernă și să investim banii proveniți din vânzarea petrolului în dezvoltarea regională. Bine, dar anume țările arabe și cele din Golful Persic dețin cele mai mari rezerve de petrol, cum le facem să investească enormele lor bogății într-un învățământ iluminist, cum le impunem să-l predea în școli pe Voltaire, pe Andersen, pe Oscar Wilde sau măcar pe Salman Rushdie? Că doar ei ar crea mai degrabă școli coranice și moschei. Iar scriitorul israelian Amos Oz propune un nou plan Marshall pentru lumea islamică, care să dea forțe și curaj musulmanilor moderați. Foarte de acord, dar numai cu condiția ca beneficiarii să accepte laicizarea, drepturile omului, democrația, fustele mini și, în perspectivă, plajele pentru nudiști.

Am urmărit zilele trecute emisiunea „Virus” a lui Nicola Porro, pe Rai 2, la care fusese invitat și Reas Sayed, responsabil legal al „Comunităților islamice din Milano, Monza și Brianza”, un bărbat liniștit și un musulman moderat, cum ne și place. Întrebat însă cum a reacționat comunitatea islamică la masacrul de la Paris, domnul Sayed a negat orice legătură posibilă dintre adevăratul islam și terorism și a spus că cea mai bună soluție pentru a-i face pe musulmani să nu fie teroriști este ca să li se construiască mai multe moschei. Moschei?! Ce deziluzie! Observați, nu biblioteci, nu piscine și săli de sport, nu centre de cultură și cluburi științifice – nu, moschei.

 Cred, stimați cititori, că dacă Occidentul nu va arunca toate resursele posibile într-un război total contra sărăciei, ignoranței, terorismului, apoi s-ar putea să ajungă a vedea împlinindu-se sumbrele profeții ale Orianei Fallaci și Michel Houellebecq. Ori, și mai rău, Comunitatea Galactică ne va declara război nouă, pământenilor. Vă pare o glumă? Să lăsăm deci planeta Marte să mai aștepte și să ne punem pe treabă.

O gură de aer din Occident

Infiorata, sărbătoare creștină. Genzano di Roma

            Pe 3-4 septembrie curent a avut loc Sinodul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. A fost prezidat de Mitropolitul Vladimir și a avut pe agendă, ca temă principală, condamnarea cursului pro-european al guvernării de la Chișinău. După cum se știe, mitropolia Moldovei este subordonată Patriarhiei de la Moscova și este, într-un fel, natural ca să aibă același vector cu Kremlinul. Iată câteva citate din hotărârile Sinodului:

- „Statul nu a auzit nici până astăzi solicitările clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din Moldova, de a nu legifera indecenţa şi amoralitatea sexuală, exprimate prin Legea cu privire la egalitatea de șanse”.

- „Prin complicitatea condamnabilă de care dă dovadă Statul, promotorii activi ai homosexualităţii îşi întăresc poziţiile în ampla lor campanie de mediatizare a acestui mare păcat. Prin paradele gay şi alte manifestări publice ale minorităţilor sexuale, se loveşte direct în coloana vertebrală a celor mai sfinte valori ale poporului nostru, care, din toate timpurile a demascat toate pornirile dăunătoare ale sufletului.”

În Republica Moldova hotărârile Sinodului au fost văzute prin prisma alegerilor în Parlament, care bat la ușă. Mitropolia Moldovei a fost învinuită de implicarea în politică, de promovarea intereselor imperiale ruse, de faptul că se pune de-a curmezișul parcursului european al țării. Iar Vitalie Sprânceană, pe Platzforma.md, a declarat că Biserica Ortodoxă din Moldova, în loc să pledeze pentru justiție socială, în loc să promoveze caritatea, combate o țintă falsă, lipsită de importanță socială, homosexualitatea. Biserica noastră, a spus Sprânceană, creează în mod artificial sperietoarea Gayropa – adică imaginea Europei ca pământ al desfrânării morale, mai ales homosexuale, prin urmare și-ar merita titlul Biserica Ortodoxă Moldovenească Anti-Gay.

Cred, totuși, că ceea ce s-a afirmat la Sinod, nu vine numai din stricta subordonare ierarhică față de Patriarhia de la Moscova, ci și din rațiunile ortodoxiei, din logica creștinismului însuși. Care creștinism nu este în primul rând o doctrină social-economică, cu care să te înarmezi pentru combaterea inegalității sociale, pentru redistribuirea bogățiilor. Învățătura lui Isus este morală și consfințește niște modele de umanitate care au ieșit învingătoare asupra altor modele, pe parcursul istoriei. Și trebuie să recunoaștem că Occidentul, revoluționar după cum este, și-a cam bătut joc în ultima vreme de o serie de reguli, de o serie de tabu-uri fundamentale ale umanității, nu numai creștine. Societățile occidentale au ajuns a crede că este ilegitim să impui criterii de comportament bazate pe ideile de rău și bine, sarcina aceasta este pusă în cârca codurilor penale, iar acestea, la rândul lor, devalorizează în mod sistematic tot ce ține de tradiție ori religie. Nici legile naturale nu mai pot constitui o limită pentru legislator, ultimul cuvânt avându-l banul. Odată ce plătești impozite la buget, ai dreptul să te căsătorești cu un individ de acelaș sex. Îmi imaginez că în viitor, în schimbul unei taxe suplimentare, se va putea lesne obține dreptul de a contracta căsătorii poligame,  poliandre, incestuoase, cu animale sau extratereștri.

 Acest materialism, acest individualism al Occidentului a fost condamnat și de către înșiși occidentalii. Ceea ce sinodul nostru impută Occidentului nu este doar o aiureală a preoților moldoveni îmbibați de ortodoxie imperialistă rusească. Nu. Și Papa Benedict o spusese atunci când reproșa Europei relativismul. E adevărat că Ratzinger a fost contradictoriu. În celebrul discurs de la Regensburg, unde îl citează pe Manuel Paleologul, papa afirmă că nu există o contradicție dintre credință și știință, e contrar voinței lui Dumnezeu să acționăm contra rațiunii. Dumnezeu e logos, spre deosebire de Alah, care e irațional prin definiție. Atât numai că rațiunea se află într-o legătură intrinsecă cu dubiul, cu relativitatea. Pentru știință nu există adevăruri absolute. Totul este pus în permanență la îndoială. Pe când religia nu poate fără adevăruri absolute, revelate. Iar ideea că credința ar fi o rațiune superioară, în care poate fi inclusă și rațiunea savanților, nu prea rezistă criticii.

Moscheea din Roma

Pe aceeași undă cu preoții moldoveni pare să fie și Ernesto Galli della Loggia, care, în Corriere della Sera, îi face un rechizitoriu Occidentului care a păcătuit de multiculturalism (articolul „La debolezza delle regole”). Iar păcatul multiculturalismului constă în iluzia că ar putea exista societăți cu culturi foarte diverse, e suficient ca acestea să urmeze anumite reguli precise care să le asigure pacea interioară. Dar regulile înseși, sunt oare ele neutre, acceptate de toată lumea, ori poate că mai degrabă sunt produsul doar al anumitor culturi, pe care alte culturi nu-l acceptă? Dar ce este ceea ce ține împreună societățile, sunt codurile de legi, constituțiile, ori poate societățile se bazează pe legături identitare profunde, pe condiviziunea profund psihologică, emoțională a unor valori istorice comune?..  Și dacă condiviziunea nu există, și dacă valorile istorice comune nu există – atunci musulmanul de la Londra emigrează în Irak, se înscrie în armata Statului Islamic și îi decapitează pe jurnaliștii americani...

Obosit de aceste meditații teologico-filozofice ridicole, am ieșit să iau o gură de aer afară, în Occident. Tocmai se făcea Festa di Fine Estate. În piață era improvizată o scenă, apăruseră rânduri de tarabe cu mărfuri multicolore. Lume multă, de toate semințiile pământului. Toți curioși și aparent fericiți. Mirosea a carne friptă pe cărbuni, a porumb copt, a fum de tutun, a fum de marihuană. Orchestra interpreta „ Andrea s'è perso, s'è perso e non sa tornare...” Îmi plăcea melodia,  am mers fericit printre tarabe. Am cumpărat niște prune uscate și niște ochelari de citit de 5 euro. Mă simțeam bine în Occident. Undeva în depărtare, pe un bloc înalt, se vedeau niște litere de neon luminoase: Gay Village. Nu mă deranjează, mi-am zis zâmbind, că doar nu-s popă.

Victor Druță