Conflictul dintre Moarte și Șampanie

 Lumea acestui sfârșit de an 2015 a fost puternic marcată de atentatele teroriste de la Paris și de războiul pe care încearcă să-l organizeze Occidentul contra absurdului Stat Islamic. Un război neconvențional, pe mai multe fronturi, militar, religios, filosofic. Este interesant să vezi cum dreapta politică extremă din Italia face din islam o sperietoare apocaliptică, bună de folosit ca nadă electorală. Matteo Salvini, de exemplu,  declară că avem de a face cu o invazie militară și culturală din partea unei comunități obraznice și bine organizate care pătrunde în Occident ca-n unt; a răspunde cu prea multă bunătate și toleranță la această invazie înseamnă să ne sinucidem. Pe când stânga încearcă   – așa cum o face Massimo Cacciari - să-i caute Occidentului vini și să-i facă reproșuri, zicând că nu a făcut nimic pentru a comunica eficient cu civilizația musulmană.

 Este evident însă,  pentru stânga cât și pentru dreapta, că problema Islamului există, fiind imposibil de a explica atâta violență gratuită doar cu inegalitățile sociale ori incidentele istoriei.

 Mi-a plăcut mult cum a fost definit conflictul în curs din punct de vedere filosofic în revista ”Espresso” din 26 noiembrie.  Sergio Givone, filosof, autor al unor opere fundamentale dedicate nihilismului, răspunde la întrebările lui Wlodek Goldkorn și pornește de la aria șampaniei din Don Giovanni de Mozart. E o operă care vorbește despre libertate și despre libertini, zice filosoful.  Și spune răspicat că libertatea este esența Occidentului, că libertatea corespunde dorinței și că însuși libertinismul, considerat drept abominiu și perversiune de către ideologii islamiști, este parte integrantă a Iluminismului. Iar Iluminismul este dușmanul absolut al oricărui fundamentalism care folosește divinitatea drept argument ultim și hotărâtor. Prin urmare, conflictul în curs se produce între Șampanie, ca simbol al bucuriilor și descătușării vitale, și Moarte, ca chintesență a ideologiei islamiștilor cu drapele negre. Frumos!

Este foarte interesant și ceea ce spune poetul sirian Adonis în „Corriere della Serra” despre sărăcia terenului emoțional-spiritual și despre violența intrinsecă a Islamului: „În sânul religiei mahomedane nu găsim decât islamul, pe când creștinismul cuprinde catolicismul, protestantismul, ortodoxia. Islamul are ortodoxia suniților, care acceptă doar o lectură ad litteram a Coranului, fără interpretări metaforice ori simbolice. De aceea nu rămâne loc pentru artă și poezie, ci doar pentru jurisprudență. O cultură a puterii și a conservării puterii, cu orice preț. Islamul naște ca o religie a cuceritorilor. Iar cuceririle presupun în mod inevitabil violența.”

 Am observat că rarii musulmani profund occidentalizați folosesc tonuri critice mult mai dure față de Islam decât italienii. Este cazul jurnalistului Magdi Cristiano Allam, care s-a convertit la catolicism și care spune pe șleau, cu coranul ca dovadă în mână, că Islamul înseamnă violență. Tot astfel, Hamed Abdel-Samad, politolog și istorician german născut la Cairo, autor al cărții „Fascismul islamic”, afirmă că ura cu care teroriștii islamici și-au lichidat victimele, simțindu-se autorizați de a o face de însuși Alah, este unul din primele elemente care înrudesc islamismul cu fascismul. Califatul este o sinteză perfectă dintre criminalitatea organizată și tinerii care se jertfesc în numele unei teocrații. Iar așa zisul Stat Islamic este grupul care poartă la extreme consecințe boala pe care Islamul a avut-o chiar de la origini.

Sunt foarte bine puse punctele pe i în articolul „Islam, religione e laicità” de Michele Martelli, pe portalul Micromega. Autorul meditează asupra manifestărilor organizate de comunitățile islamice din Italia pentru a condamna atentatele teroriste de la Paris și asupra lozincilor expuse în timpul acestor manifestații.  „L’Isis non è l’Islam e l’Islam non è l’Isis”, „Il Corano è un libro di pace”, „l’Islam è religione di pace” - oare sunt adevărate aceste afirmații ale comunităților musulmane, se întreabă autorul. Și da și nu. Pentru că în Islam există Dar al-Islam, ori Casa Păcii, dar există și Dar al-Harb, ori Casa Războiului. Pacea se află deci, și trebuie păstrată, în interiorul lumii musulmane, pe când destinul lumii nemusulmane este acela de a fi supusă cu spada și convertită cu forța.

Condamnarea publică a terorismului de către comunitățile islamice italiene după atentatele de la Paris, afirmă M. Martelli, este semnul unei cotituri decisive în istoria Islamului din Occident. Poate că asistăm la o eficientă strategie a izolării măcelarilor islamiști („Not in my name” a fost cel mai răspândit slogan), dar poate chiar la încercarea de a regândi din rădăcină Islamul, pentru a-l adapta la democrațiile europene, a-l europeniza. Dar un Islam european nu se va naște decât dintr-o confruntare deschisă și curajoasă cu cultura europeană modernă, cu laicitatea deci. Iar faptul acesta presupune nevoia demarării (ori reluării) fie a unui proces de reinterpretare a Coranului, fie a unei dezbateri publice asupra raportului dintre Coran și laicitate.

Iar baza laică a democrațiilor moderne sunt două principii complementare, pe care Islamul nu le-a împărtășit sau le-a combătut aproape peste tot: a) separarea dintre stat și religie; b) egalitatea drepturilor umane și civile pentru toți cetățenii. Dacă Islamul este religie de stat, este evident că nemusulmanii vor avea drepturile limitate. În ceea ce privește egalitatea în drepturi, șaria e parte integrantă a Islamului, și anume acest cod juridic prevede inferioritatea femeii, lapidarea adulterelor, pedeapsa cu moartea pentru apostații atei sau convertiți la alte religii, condamnarea homosexualilor, reprimarea gândirii critice etc.

Ajuns la acest punct, Michele Martelli afirmă: „Mulți musulmani italieni, inclusiv imami și alte autorități religioase, au susținut în public că se consideră musulmani și totodată cetățeni laici care respectă Constituția țării, fără a se contrazice. Mă întreb dacă lucrul acesta este posibil fără a te dezice de conținutul concret al Coranului și al șariei, pe care se bazează integralismul religios premodern al unei părți considerabile din lumea musulmană.”

Da. Mă întreb și eu.

Gânduri războinice sub semnul lui Marte

Ați văzut filmul „Marțianul”? Impresionant. Umanitatea pare că se apropie cu pași grăbiți de una din cele mai fantastice realizări visate vreodată de romanticii de pe planeta Terra: o expediție umană pe Marte. Dar se fac nu doar filme, ci și liste de voluntari. Se fac proiecte de colonii marțiene care să exploateze resursele minerale de pe acea planetă, să recreeze încetul cu încetul atmosfera care aproape că lipsește, să planteze livezi și să construiască orașe. Guvernele marilor puteri ar fi gata să găsească miliardele necesare pentru finanțarea Marii Aventuri.

 Și visătorul din mine jubilează. Ah, m-aș duce și eu! Hrănit de mic copil cu literatură SF, cititor pasionat al lui Jule Verne, Herbert Wells, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, frații Strugațki – nu pot să nu fiu încântat de imaginile marțiene trimise de Curiosity, de ideea că Omul va ajunge să calce pe prăfuitele câmpii ale altor planete, că le va transforma și le va umple cu o clocotitoare viață umană. Așa! Să facem dragoste și pe Marte! Să scriem stupide cuvinte de amor și pe pereții marțienilor! Carmen, tu ești respirația mea! Iubirea mea, te iubesc!..

Ziceam că visătorul din mine jubilează la ideea unei expediții pe Marte. Dar acel visător conviețuiește sub aceleași haine cu un realist sceptic și ironic de felul lui. Căruia nu îi surâde deloc Marea Aventură. Stai oleacă, zice.

Mai întâi de toate, există un nesfârșit spațiu neexplorat  chiar pe planeta noastră. Ne pare că cunoaștem în profunzime adâncurile mărilor și oceanelor ori secretele corpului omenesc? Iar în al doilea rând, omenirea reprezintă un ridicol conglomerat de țări, triburi, indivizi fără valori comune, fără guvernare comună, fără un model de civilizație comun. Așteptăm emoționați de ani de zile un contact cu civilizațiile extraterestre, dar nu suntem deloc pregătiți. Nu avem un guvern mondial, nici un minister al afacerilor extraterestre. Dacă într-o bună zi aterizează o farfurie zburătoare într-o țară musulmană, bieților extratereștri li se va cere să recite pe de rost Coranul -  sper să-l cunoască, de altfel vor fi decapitați. Ori, dacă vreo delegație a Comunității Galactice ne face o vizită oficială, iar noi, pământenii, le cerem să aderăm și noi păcătoșii la Comunitate, ne vor da la sigur vreun termen de vreo mie de ani în decursul căruia va trebui să ne conformăm. Să culturalizați populația, să aveți o limbă de comunicare unică, să eliminați atavismele religioase, să extirpați sărăcia și să nu mai poluați Universul. Nu vă dăm voie pe Marte, veți polua și acolo, vă veți apuca de construit catedrale ale mântuirii neamului și moschei.

Nu pot să nu dau dreptate acestor idei realiste și nu-mi rămâne deci decât să mă revolt că, în timp ce Statul Islamic comite oribile atentate la Paris, cineva mai face vinovate planuri de expediții pe planeta Marte. Inconștienți! Planeta Marte se află în Siria, în Irak, în Libia – unde flutură drapelele negre ale celei mai negre ignoranțe! Planeta Marte se află în România și Republica Moldova – unde oamenii pupă moaștele și beau agheasmă ca să-și trateze bolile și unde niște iehoviști au refuzat din motive religioase o transfuzie de sânge pentru propria lor fiică, lăsând-o astfel să moară.

Cred că Occidentul, care își are originea  în civilizația greco-latină și în spiritualitatea creștină, poate și trebuie să dea tonul întregii omeniri, în spiritul iluminismului, al științei și umanismului. E nevoie de a declara un război hotărât tuturor relelor umanității, pentru a o uni și a o pregăti pentru provocările viitorului. Să ne amintim de Alexandru Macedon, care s-a pornit cu cărțile lui Aristotel în traistă ca să lărgească lumea elenică, zdrobind armatele regilor Persiei și Indiei, creînd noi modele de conviețuire, căsătorindu-i pe ostașii săi cu fiicele împăraților și prinților supuși, răspândind peste tot cultura greacă. Să ne amintim de romanii care impuneau pax romana, și construiau drumuri, terme și amfiteatre. Să ne amintim de Napoleon care a distrus monarhiile vetuste ale Europei, impunând libertățile și idealurile marii revoluții burgeze franceze, Codul Napoleon, iluminismul. Și să ne amintim de Statele Unite ale Americii, acest formidabil bastion al Occidentului, care a determinat în cursul celui de-al doilea război mondial zdrobirea fascismului, iar după, prin planul Marshall, renașterea Europei democratice și căderea comunismului. Toate exemplele de mai sus vorbesc despre război, dar un război cu două aspecte: unul propriu-zis, un război în care se varsă sânge; și altul spiritual, care ține de civilizație și cultură. Ei bine, eu zic că e nevoie ca Occidentul să ducă războiul până la capăt. Pentru că lumea nu poate fi pacificată și unificată fără luptă. Să cadă deci bombele și să șuiere gloanțele, dacă altfel nu se poate, cum ar fi cazul statelor care sprijină terorismul. Dar după ele, sau poate mai bine înaintea lor, să vină iluministul cu cartea, cu muzica, cu dansul. Să se combată hotărât și fără milă ignoranța criminală a creștinului care nu permite transfuzia de sânge care ar salva viața propriei fiice sau își închipuie prostește că vaccinurile sunt dăunătoare. Să fie pedepsit musulmanul care nu respectă drepturile femeilor, care își înfibulează fiica ca s-o vândă mai scump viitorului ei soț. Să renunțăm la multiculturalism și la ceea ce italienii cheamă buonismo.

Veți spune că am cam deraiat în visătorii romantice, că m-am depărtat de ceea ce este realmente posibil de făcut. Poate. Dar atunci care ar fi soluția realistă pentru a putea pleca liniștiți pe planeta Marte, pentru a avea un cât de mic respect din partea Comunității Galactice? Thomas Picketty, binecunoscutul economist francez de stânga, afirmă că trebuie să luptăm cu marile inegalități care caracterizează lumea modernă și să investim banii proveniți din vânzarea petrolului în dezvoltarea regională. Bine, dar anume țările arabe și cele din Golful Persic dețin cele mai mari rezerve de petrol, cum le facem să investească enormele lor bogății într-un învățământ iluminist, cum le impunem să-l predea în școli pe Voltaire, pe Andersen, pe Oscar Wilde sau măcar pe Salman Rushdie? Că doar ei ar crea mai degrabă școli coranice și moschei. Iar scriitorul israelian Amos Oz propune un nou plan Marshall pentru lumea islamică, care să dea forțe și curaj musulmanilor moderați. Foarte de acord, dar numai cu condiția ca beneficiarii să accepte laicizarea, drepturile omului, democrația, fustele mini și, în perspectivă, plajele pentru nudiști.

Am urmărit zilele trecute emisiunea „Virus” a lui Nicola Porro, pe Rai 2, la care fusese invitat și Reas Sayed, responsabil legal al „Comunităților islamice din Milano, Monza și Brianza”, un bărbat liniștit și un musulman moderat, cum ne și place. Întrebat însă cum a reacționat comunitatea islamică la masacrul de la Paris, domnul Sayed a negat orice legătură posibilă dintre adevăratul islam și terorism și a spus că cea mai bună soluție pentru a-i face pe musulmani să nu fie teroriști este ca să li se construiască mai multe moschei. Moschei?! Ce deziluzie! Observați, nu biblioteci, nu piscine și săli de sport, nu centre de cultură și cluburi științifice – nu, moschei.

 Cred, stimați cititori, că dacă Occidentul nu va arunca toate resursele posibile într-un război total contra sărăciei, ignoranței, terorismului, apoi s-ar putea să ajungă a vedea împlinindu-se sumbrele profeții ale Orianei Fallaci și Michel Houellebecq. Ori, și mai rău, Comunitatea Galactică ne va declara război nouă, pământenilor. Vă pare o glumă? Să lăsăm deci planeta Marte să mai aștepte și să ne punem pe treabă.