Felul în care o noutate importantă e primită și comentată de opinia publică a unei țări spune foarte multe despre țara dată. E un fel de test cu hârtie de turnesol. Iar noutatea cea mai importantă a ultimei săptămâni este moartea lui Muammar Gaddafi, ex-dictatorul Libiei.
Hăituit de dronele americane și revoluționarii care-i luaseră urma, marele lider sfârșește în canalul de scurgere al unei șosele. Odată prins, este sfâșiat la propriu de combatanții care, fiind gloată de strânsură lipsită de orice sentiment al onoarei militare, îl maltratează în fel și chip și îl împușcă fără judecată. O merita, desigur. Căci, în loc de a se retrage în mod onorabil, cu banii și cu aurul lui, într-o țară care ar fi fost dispusă să-i ofere azil, Gaddafi și-a condamnat țara la un sângeros război civil. Așa, doar dintr-un moft de dictator, care, de atâta lingușeală câtă i s-a făcut, a ajuns să creadă că țara l-ar vrea și l-ar iubi cu adevărat. Dar că o merita sau ba nu importă într-o societate care se respectă. Pentru că nu merităm noi, cetățenii, spectacolul indecent al batjocurii față de un om. Din contra, Libia nouă, care se vrea democratică, a considerat că acea batjocură ar fi în firea lucrurilor. Depuse într-o cameră frigorifică pe niște saltele mizerabile și murdare de sânge închegat, direct pe podea, cadavrele lui Gaddafi și al fiului său Mutassim, au devenit obiecte de atracțion pentru mulțimea care stă în rând să le vadă și să exulte și să facă semnul victoriei spre camerele de luat vederi. Privind aceste oribile scene, nu am putut să nu-mi pun întrebarea dacă cetățenii Libiei nu au meritat un dictator precum Gaddafi. Cum, prin care altă metodă decât dictatura poți guverna un popor capabil de astfel de orori? Cadavrele de pe podeaua din Sirte, mi-am zis, rândul de bărbați și femei și copii, care așteaptă să-l vadă pe dictatorul mort, toată batjocura aceasta la adresa ideii de om, sunt și un rezultat direct al politicii Uniunii Europene, al Occidentului în genere.
Dar să revenim la reacțiile opiniei publice. Italienii, indiferent de politica guvernului lor și indiferent de preferințele ideologice, au reacționat cu un evantai foarte bogat, foarte nuanțat de opinii și au dovedit că sunt posesorii unei culturi umaniste de tot respectul. Am citit în ediția on-line al ziarului „Corriere della Serra” zeci de comentarii la articolele care vorbeau despre sfârșitul lui Gaddafi. Era amintit cum au fost justițiați Mussolini și Claretta Petacci, împușcați iar apoi spânzurați cu capul în jos în Piazzale Loretto la Milano. Și cum o femeie i-a prins cu un bold rochia Clarettei ca să nu i se vadă rușinea. Și că așa o sfârșesc toți dictatorii, împușcați în grabă mai ales pentru ca să nu compromită prin vorbele lor viitoarele figuri politice importante. Iar un comentator zicea că Gheddafi da, a fost dictator, dar a ridicat substanțial nivelul de viață al poporului său, eliberându-l de jugul colonial, construind șosele, apeducte, spitale și autostrăzi; m-aș mira, zicea acesta, ca sălbaticii care l-au justițiat pe Ghaddafi să vină peste câteva luni la alegeri în mod civilizat și fără kalașnicov. Iar Giuliano Ferrara, la Radio Londra, a subliniat faptul că Gaddafi a murit ca un ostaș adevărat, în luptă.
Românii, mai balcanici, au luat lucrurile mai în glumă. Și nu au putut desigur să nu facă comparația cu propriul dictator, Nicolae Ceaușescu. Am citit pe „Gândul” comentarii mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele ale italienilor. Au exprimat scepticism în primul rând față de noua orânduire libiană și dezaprobare pentru războiul pe care l-a purtat în Libia NATO. Nu au reușit să evite paralela dintre Gaddafi și Băsescu, care e desigur cam deplasată.
Iar moldovenii? Constantin Tănase, în ziarul „Timpul”, publică articolul „Cine prinde fluturi pentru viitorul dictator”, în care face niște paralele stângace dintre Gaddafi, ex-președintele Voronin și actualul prim-ministru Vlad Filat. Articolul e comentat slab, subiectul cu Gaddafi în Moldova nu a prea prins. Totuși, am dat de un blog obscur, Badan's blog, de unde am pescuit niște idei grandioase. Gaddafi e văzut ca un mare erou, iar Europa ca o invadatoare nerușinată. Iar o comentatoare fidelă a acestui blog îl compară pe Gaddafi cu eroii trecutului. A fost viteaz ca Vlad Țepeș. Iar poporul l-a iubit ca pe Ștefan cel Mare. O!!
Din atitudinea față de moartea lui Gheddafi moldovenii nu mi-au prea plăcut. Vor să intre în Europa, dar sunt foarte depărtați de Europa.
