Visualizzazioni totali

lunedì 31 ottobre 2011

UN POET MARE: EVGHENIY EVTUȘENKO



НЕВОЛНУЙЧИКИ

Мы живем в одном времени,
и с бабусями сирыми,
и с волненьями в Йемене,
и с волненьями в Сирии.

Жить хотим посчастливее,
жлобской жизнью кащейской.
Да и что нам до Ливии,
до станицы Кущевской.

Нам бы больше валюточки,
нам вредны даже вздохи.
Мы вообще неволнуйчики
нашей нервной эпохи.

Взрывы и наводнения
в Чили,и в Конотопе –
это лишь треволнения
тех, кто взорван, утоплен.

Так, наверно, не выскажут
люди этой породы,
но дыханье их выстужит,
не дай Бог, все народы.

Все взорвется на свете
не террором, не буйством,
а палаческим этим
сволочным неволнуйством.



Дилемма Маркса

Забыт был Маркс неаккуратненько,
сам перестал марксистом быть,
в объятьях «зэковского» ватника,
успев провинности отбыть.


Стал Маркс с надеждой делать выкладки,
когда цунамскою волной
«Позор капитализму!» выклики
вновь сотрясли весь шар земной,
Маркс, на чапаевские выходки
готов,
чуть не вскричал: «За мной!»


Но разум был еще вселенский.
Маркс ощутил, как боль в боку,
что вдруг исчезнет штрудель венский
к божественному кофейку.


И кто тогда сумеет вымести
весь мусор с буйных площадей
в осознанной неоходимости,
где нет сознательных людей?


Не разберешь, что кому надо,
лишь ясно: все передрались.
Весь шар земной — он коммуналка,
где «изм» живой — лишь вандализм.


И в «бобби», мирного, примерного,
еще пока безревольверного,
решил преобразиться Маркс —
новейший укротитель масс.


Маркс усмирить нас всех старается,
оправдывая свой паек,
вкушая между демонстрациями
свой аппетитный кофеек.


Но впрочем, судя по всем признакам,
как собран он и деловит,
кто знает —
может, с прежним призраком
партнерство он возобновит.


16 октября

Вопреки
K дискуссии о понятии «Вопреки»,
начатой в ЛГ статьей А.Салуцкого


Где медведи в бруснику
сластенными мордами тычутся,
я родился в тайге у сибирской Оки,
а начать с моих предков,
то генетически
у реки по имени Вопреки.
Мой пра-пра — польский шляхтич
просил у найкращей одной
украинки руки.
Удалось ее выкупить барину вопреки,
и тогда все равно
для себя тот потребовал первую ночь.
Только «красный петух»
молодым смог помочь.
Барский дом был сожжен,
а жандармы в отместку сожгли
все село,
и село в наказанье
со звоном в Сибирь побрело —
вот каков был над ежиком бритых голов
этот свадебный звон удалых кандалов,
но казалось влюбленным,
слезам вопреки,
что их пыльные цепи почти что легки.
Но когда мне нашептывают:
«Ото всего отрекись!»–
то отречься от совести
это не мой вопрекизм
Эти всеотрекислые маски
и ржущие морды не нравятся мне.
Я хочу жить не в мрачной,
а умно прозрачной стране.
Я люблю свою родину,
Вам вопреки —
и дороги российские,
и дураки.
Пошлость в уши вбивают,
но ей вопреки
Пастернак и Чайковский
играют в четыре руки.
Нам не нужно тирана-вождя,
Нам не нужно царя.
Все, что лучшее в нас, —
вопреки, а не благодаря.

http://www.novayagazeta.ru/arts/49238.html

domenica 30 ottobre 2011

CE-L MÂNA PE EL ÎN LUPTĂ?..CE-AU VOIT ACEL ...FILAT?

Silvio Berlusconi și Vlad Filat au aceeași problemă: luptă cu o justiție pe care o consideră injustă. Berlusconi se ia de Procura din Milano. Filat – de procurorul general al Repulicii Moldova. Dar situația primului ministru italian e incomparabil mai proastă decât situația premierului moldovean. Berlusconi e hăituitul. Filat e hăitașul. Situația de hăituit al capului guvernului italian și al celui mai bogat om al Italiei ar vorbi despre impotența banilor în fața justiției și despre justa separare a puterilor în stat. Situația de hăitaș al primului ministru moldovean, care e și unul din oamenii foarte bogați ai Moldovei, ar vorbi despre umilirea justiției de către sacul cu bani, despre imixtiunea puterii în bunul mers al justiției. Dar aparențele de cele mai multe ori înșală.

În cazul lui Filat e foarte greu de exprimat o opinie bine argumentată, pentru că, așa e în Moldova, lipsesc multe date ale problemei. Cazul lui Valeriu Zubco, Procurorul General al Republicii Moldova, a apărut în legătură cu pericolul la care s-au expus la sfârșitul lui august curent patru bănci moldovenești importante. În opinia primului ministru, acesta a fost un atac raider concertat asupra sistemului bancar al ţării, menit să destabilizeze situaţia politică de la Chişinău, prin compromiterea Guvernului. A fost făcută încercarea de a prelua în mod fraudulos 27,5% din acțiunile Moldova Agroindbank, 78% de la Universalbank, 16,5% de la Banca de Economii și 5% de la Victoriabank. Operația ar fi avut loc printr-o decizie a unui arbitraj ad-hoc din Sanct-Petersburg, care prevedea preluarea acțiunilor în contul unor presupuse datorii, iar confirmarea juridică ar fi venit de la o instanță judecătorească din Căușeni, un mic orășel de la sudul Moldovei. Informat de ce se întâmplă, primul ministru a dat alarma, iar Banca Națională a anulat operația de transfer a acțiunilor către niște obscure companii off-shore.

Și, deoarece organele abilitate și cele de drept nu au contracarat în mod eficient acțiunea raider, Filat a cerut sus și tare ca să cadă niște capete. Iar capetele aparțin partidelor prietene din Alianța pentru Integrare Europeană, democrat și liberal, căci anume lor le-au revenit, conform algoritmului, majoritatea funcțiilor de conducere în Banca Națională, Comisia Națională pentru Valori Imobiliare, Serviciul pentru Informații și Securitate (SIS) și Procuratura Generală. Audiat în Parlament, Valeriu Zubco, Procurorul General, a respins acuzaţiile aduse de Vlad Filat precum că Procuratura Generală a acţionat lent în cazul atacurilor raider. El a specificat că instituţia pe care o conduce a reacţionat prompt şi fără nicio întârziere în cazul atacurilor raider şi acestea au fost soluţionate pozitiv şi în termeni restrânşi datorită implicării Procuraturii Generale şi a Procuraturii Anti-Corupţie. Zubco a mai afirmat că cererea primului ministru de a-l demite nu se încadrează în normele legale și constituționale. De fapt, Filat nici nu a încercat să-l demită pe Zubco cu de la sine putere. A cerut-o Parlamentului și Președintelui Parlamentului Marian Lupu, tot el și Președinte ad-interim al țării. Care a refuzat s-o facă. Așa că lui Filat i-a reușit doar demiterea lui Gheorghe Mihai, director al SIS-ului, demitere realizată cu voturile liberal-democraților lui Filat și comuniștilor lui Voronin.

Ce ar fi de spus în această situație? Atacurile raider, falimenturile frauduloase, fuga capitalurilor în străinătate, diversele „opa” și „scalata” asupra băncilor naționale sunt pericolele reale ale lumii capitaliste de azi, iar finanțele sunt terenul pe care trebuie să ne apărăm „sărăcia și nevoile și neamul”. Pentru o țară ca Moldova un „parmalat” ar însemna o tragedie cu mult mai mare decât pentru Italia. Iată de ce avem mare nevoie de oameni nu numai inteligenți, dar și morali, incoruptibili, care să apere interesele comunității cu un anumit spirit de sacrificiu. Și în acest caz întrebarea e: Vlad Filat e sincer? Vrea cu adevărat să asaneze mlaștina politicii moldovenești? Vrea să dezrădăcineze cumetrismul și aranjamentele ascunse? Să-i pună la punct pe așa-zișii oligarhi, unul dintre care, Vladimir Plahotniuc, tot el și cunoscut filantrop, e chiar vice-președinte al Parlamentului? Vrea binele țării și de aceea taie în carnea vie a alianței de guvernământ fără să-i pese că ar putea-o ucide? Mi-ar plăcea să fie așa. Ori poate instrumentează fără scrupule cazul atacurilor raider pentru a se răfui cu adversarii și a pune mâna pe o putere și mai mare? Nici asta nu ar fi de exclus.

Oricum, este clar că un singur „erou” nu va face nimic într-o țară sfâșiată de clanuri și oligarhi. Pentru a face curățenie în Moldova e nevoie de eforturile susținute ale unui Solon în puterea legislativă, ale unui Napoleon în puterea executivă, ale unui Giovanni Falcone în puterea judecătorească și ale unei Anna Politkovskaia în puterea a patra. Nu e bine când Președintele Parlamentului Lupu refuză să ceară demisia Procurorului General, dar nu spune, într-o cuvântare pasionată, de ce o face. Nu e bine când Procurorul General îi amenință subtil pe grangurii care-i cer demisia cu materialele compromițătoare aflate în sertarele procuraturii, în loc să le pună pe rol dosare. Și nu e bine când jurnaliștii se complac în generalități și scriu articole comode în loc să facă cercetări serioase pe riscul propriu.

Vlad Filat a intrat în conflict cu doi din aliații săi politici. Unii îl bănuiesc de alianță cu Voronin și de o posibilă renunțare la cursul pro-european al țării, ceea ce cred că e de domeniul absurdului. Dacă va distruge însă Alianța cu Lupu și cu Ghimpu, acești doi oameni fără caracter și fără ideologie, nu prea avem de ce plânge. Filat e unicul care pare „erou”. Să vedem dacă realitatea va confirma.

lunedì 24 ottobre 2011

CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN CEL MARE AL DEȘERTULUI

Felul în care o noutate importantă e primită și comentată de opinia publică a unei țări spune foarte multe despre țara dată. E un fel de test cu hârtie de turnesol. Iar noutatea cea mai importantă a ultimei săptămâni este moartea lui Muammar Gaddafi, ex-dictatorul Libiei.

Hăituit de dronele americane și revoluționarii care-i luaseră urma, marele lider sfârșește în canalul de scurgere al unei șosele. Odată prins, este sfâșiat la propriu de combatanții care, fiind gloată de strânsură lipsită de orice sentiment al onoarei militare, îl maltratează în fel și chip și îl împușcă fără judecată. O merita, desigur. Căci, în loc de a se retrage în mod onorabil, cu banii și cu aurul lui, într-o țară care ar fi fost dispusă să-i ofere azil, Gaddafi și-a condamnat țara la un sângeros război civil. Așa, doar dintr-un moft de dictator, care, de atâta lingușeală câtă i s-a făcut, a ajuns să creadă că țara l-ar vrea și l-ar iubi cu adevărat. Dar că o merita sau ba nu importă într-o societate care se respectă. Pentru că nu merităm noi, cetățenii, spectacolul indecent al batjocurii față de un om. Din contra, Libia nouă, care se vrea democratică, a considerat că acea batjocură ar fi în firea lucrurilor. Depuse într-o cameră frigorifică pe niște saltele mizerabile și murdare de sânge închegat, direct pe podea, cadavrele lui Gaddafi și al fiului său Mutassim, au devenit obiecte de atracțion pentru mulțimea care stă în rând să le vadă și să exulte și să facă semnul victoriei spre camerele de luat vederi. Privind aceste oribile scene, nu am putut să nu-mi pun întrebarea dacă cetățenii Libiei nu au meritat un dictator precum Gaddafi. Cum, prin care altă metodă decât dictatura poți guverna un popor capabil de astfel de orori? Cadavrele de pe podeaua din Sirte, mi-am zis, rândul de bărbați și femei și copii, care așteaptă să-l vadă pe dictatorul mort, toată batjocura aceasta la adresa ideii de om, sunt și un rezultat direct al politicii Uniunii Europene, al Occidentului în genere.

Dar să revenim la reacțiile opiniei publice. Italienii, indiferent de politica guvernului lor și indiferent de preferințele ideologice, au reacționat cu un evantai foarte bogat, foarte nuanțat de opinii și au dovedit că sunt posesorii unei culturi umaniste de tot respectul. Am citit în ediția on-line al ziarului „Corriere della Serra” zeci de comentarii la articolele care vorbeau despre sfârșitul lui Gaddafi. Era amintit cum au fost justițiați Mussolini și Claretta Petacci, împușcați iar apoi spânzurați cu capul în jos în Piazzale Loretto la Milano. Și cum o femeie i-a prins cu un bold rochia Clarettei ca să nu i se vadă rușinea. Și că așa o sfârșesc toți dictatorii, împușcați în grabă mai ales pentru ca să nu compromită prin vorbele lor viitoarele figuri politice importante. Iar un comentator zicea că Gheddafi da, a fost dictator, dar a ridicat substanțial nivelul de viață al poporului său, eliberându-l de jugul colonial, construind șosele, apeducte, spitale și autostrăzi; m-aș mira, zicea acesta, ca sălbaticii care l-au justițiat pe Ghaddafi să vină peste câteva luni la alegeri în mod civilizat și fără kalașnicov. Iar Giuliano Ferrara, la Radio Londra, a subliniat faptul că Gaddafi a murit ca un ostaș adevărat, în luptă.

Românii, mai balcanici, au luat lucrurile mai în glumă. Și nu au putut desigur să nu facă comparația cu propriul dictator, Nicolae Ceaușescu. Am citit pe „Gândul” comentarii mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele ale italienilor. Au exprimat scepticism în primul rând față de noua orânduire libiană și dezaprobare pentru războiul pe care l-a purtat în Libia NATO. Nu au reușit să evite paralela dintre Gaddafi și Băsescu, care e desigur cam deplasată.

Iar moldovenii? Constantin Tănase, în ziarul „Timpul”, publică articolul „Cine prinde fluturi pentru viitorul dictator”, în care face niște paralele stângace dintre Gaddafi, ex-președintele Voronin și actualul prim-ministru Vlad Filat. Articolul e comentat slab, subiectul cu Gaddafi în Moldova nu a prea prins. Totuși, am dat de un blog obscur, Badan's blog, de unde am pescuit niște idei grandioase. Gaddafi e văzut ca un mare erou, iar Europa ca o invadatoare nerușinată. Iar o comentatoare fidelă a acestui blog îl compară pe Gaddafi cu eroii trecutului. A fost viteaz ca Vlad Țepeș. Iar poporul l-a iubit ca pe Ștefan cel Mare. O!!

Din atitudinea față de moartea lui Gheddafi moldovenii nu mi-au prea plăcut. Vor să intre în Europa, dar sunt foarte depărtați de Europa.

domenica 16 ottobre 2011

LA CE MĂ GÂNDESC ATUNCI CÂND ROMA ARDE




  TREBUIE SĂ LUĂM ȘI NOI EXEMPLU



Am admirat foarte mult și cu diferite prilejuri demonstrațiile de protest de la Roma. Mi-a plăcut veselia și muzica care le animă, costumele colorate ale unora, dansurile altora, bufonadele improvizate. Erau total diferite de demonstrațiile de susținere ale regimului sovietic, la care, constrâns cu discreție, participasem și eu în tinerețe, dar se deosebeau și de ce văzusem la demonstrațiile de protest din Chișinăul anilor 1988-1989. Demonstrațiile de la Roma mi-au părut mai pline de lumină și umanism. Am văzut în ele libertatea responsabilă a oamenilor, libera inițiativă a cetățenilor.

În legătură cu demonstrația indignaților de la 15 octombrie, m-am gândit și la aceea cum se pune la cale, la modul concret, o astfel de acțiune. Pentru că nu poți organiza o manifestare populară de proporții, cu participarea a mii și mii de persoane venite din toate orașele Italiei, fără o minimă pregătire prealabilă. O demonstrație de protest nu se improvizează cu ușurință. Prin urmare, mi-am zis, s-a lucrat. Au fost scrise sute de lozinci și pancarde. Au fost confecționate măști și costume. Au fost pregătite din timp cuvântări și sloganuri bune de strigat din mers. Au fost pictate caricaturile lui Berlusconi, pentru ca omul să-și poată vărsa furia scuipându-le ori lovindu-le. Pentru toate lucrurile astea s-au cheltuit niște bani. Apoi e de imaginat că, pentru a ajunge la Roma, au fost plătite autobuse și bilete de tren. Au lucrat deci sindicatele, centrele sociale, voluntarii. Mă uitam la televizor cum un băiat trucat ducea pe umeri o coșcogea sferă de carton, simbolizând globul pământesc. Nu m-a interesat atât ce vroia el să spună cu alegoria sa, cât m-a mirat munca la care s-a autocondamnat pentru a confecționa oul de carton! Pe care l-a purtat apoi în spinare la demonstrație! Să faci așa ceva în numele unor idealuri sociale, să renunți de dragul oului tău la un film ori la o bere cu amicii – nu, nu e puțin! Oamenii deci au muncit sârguincios.

E drept că eforturile lor și pașnicele intenții de a protesta împotriva capitalismului hrăpăreț de ziua mondială a „indignaților”, au fost vanificate de așa-zisele grupuri de „violenți”, „black bloc”. Grosul demonstranților venise la Roma să vestejească prin cuvânt guvernul, băncile, multinaționalele. „Noi suntem 99%, voi – 1%!” „Criza, dacă a fost generată de finanțiști, tot ei s-o plătească!” „Mai întâi omul, apoi profitul!” O seamă de tineri însă și-au tras pe cap cagule și căști sau și-au acoperit jumătate de față cu fularul și s-au dedat distrugerilor. Automobile incendiate, vitrine de bănci și magazine spulberate în țăndări, cazărmi atacate cu pietre din caldarâm. O statuie a Madonei, doborâtă la pământ de pe un soclu și lovită cu picioarele. Aproape ca la Eminescu: „Sfărmați statuia goală a Venerei antice... O! aduceți potopul, destul voi așteptarăți ca să vedeți ce bine prin bine o să ias'...”

Poliția și carabinierii, care erau concentrați mai ales în jurul clădirilor de stat și guvernamentale, au reacționat cu întârziere. „Revoluționarii” cu cagule au întâlnit forțele de ordine cu o ploaie de pietre, au avariat și incendiat mașini ale poliției. Iar în felul acesta adevăratul protest, pentru care se pregătiseră timp de săptămâni sute de oameni, a fost împins pe planul doi. Scena a fost ocupată de gherila urbană. Iar jeturile din tunurile de apă ale poliției au lovit și în demonstranții pașnici. Care, spre onoarea lor, s-au detașat de violenți, le-au strigat „fasciștilor!”. Dar nu s-au luat de piept cu ei.

Ei bine, m-am întrebat, demonstrația pașnică a fost minuțios pregătită, dar oare gherila este o pură improvizație de moment? Faptele dovedesc că nu. Căștile de motociclist, cagulele, bâtele, petardele au fost pregătite din timp. Se zice că și pietrele. Deci, au fost activi în pregătirile lor atât „bunii”, cât și „răii”.

Nu vreau să fac divagații cu privire la aceea cât este de răspândită violența în societatea italiană, divizată convențional în fasciști și comuniști, vreau însă să subliniez activismul social mai inainte de toate. Atunci când îți sunt călcate drepturile, trebuie să protestezi. Dar nu poți ieși la protest în stradă singur. Trebuie să te unești cu mai mulți. Deci, cineva trebuie să organizeze, să lămurească situația celor care o ignoră sau n-o înțeleg. Cineva care este țesătura intimă a societății, sarea ei, detonatorul ei. Dacă o societate este străbătută de acești nervi vii care reacționează promt la orice zguduire, atunci ea este vie și sănătoasă. Italia, cu toate defectele ei, îmi pare vie. România, Republica Moldova sunt încă amorțite.

Noi parcă am aștepta eliberarea din altă parte. Am ieșit din feudalism târziu și a trebuit să alergăm din urma Europei ca să ne conformăm la standardele ei. Asta a făcut să apară fenomenul „formelor fără fond”, de care a vorbit și Eminescu. Atrași în orbita sovietică, a trebuit să ne adaptăm iarăși la niște reguli impuse de alții. Astăzi încercăm să ne încadrăm în Occident, îi imităm formele, dar se pare că nu i-am priceput încă conținutul. Iar conținutul este lupta. Lupta permanentă, lupta organizată pentru drepturi. De ce în România demonstrațiile indignaților au fost așa de slabe? De ce în Republica Moldova au lipsit cu desăvârșire? Ori poate suntem de acord că trebuie să plătim noi, cei mulți și oropsiți, greșelile și luxul unui infim procent de super-bogătași? Avem nevoie stringentă de cursuri de educație protestatară. Dacă mișcările de protest care zguduie din țâțâni capitalismul global vor duce la crearea unei noi ordini mondiale, ar fi frumos să ne simțim și noi autorii acestei ordini. Pentru ca să dăm peste cap handicapul eternei alergări după trenul Occidentului. (publicat în  http://www.gazetaromaneasca.com/comentarii/1799-la-ce-m-gandesc-atunci-cand-roma-arde.html)