PLEDOARIE PENTRU OAMENII SIMPLI ȘI NEMODEȘTI

Abia salvată din naufragiul „Concordiei”, Domnica Cemortan s-a repezit pe scenă. Cu mult tupeu și stăpânire de sine, s-a băgat în fața microfoanelor și camerelor de luat vederi și a oferit interviuri. În România, în Republica Moldova, în Marea Britanie. După aceste exhibiții, ziarele scriau că  Domnica  s-a declarat amanta căpitanului Schettino, că l-a apărat și l-a lăudat pe acesta pentru eroismul său ieșit din comun, că i-a probozit pe jurnaliști că nu o tratează cu respectul și atenția cuvenită unei eroine naționale… Pentru o bună bucată de vreme am mai uitat de ea. Apoi ne-am amintit când se vorbea despre procesele de judecată ale căpitanului Schettino, la care Domnica a fost invitată în calitate de martor.

 Nu demult, după ce „Concordia” a fost ridicată, Domnica s-a ridicat și ea și a chemat jurnaliștii la o conferință de presă. Aceștia, cuminți, au venit și au ascultat-o. Domnica Cemortan le-a reproșat că presa, o parte din presă, a spus despre ea o groază de minciuni. I-a informat că  a depus o plângere la procuratura din R. Moldova împotriva a două posturi TV care nu au cenzurat comentariile insultătoare ale vizitatorilor pe site-ul acestora. „Sper să identifice aceste persoane care au plasat mesaje calomnioase sub protecția anonimatului și să fie trase la răspundere. Totodată voi acționa în judecată și aceste posturi deoarece au cenzurat dar au încurajat și susținut asemenea comentarii timp de 2 ani pe site-ul lor”.  Domnica a mai informat audiența că a depus și o plângere împotriva unui ziar de limbă rusă care ar fi operat cu informații neverificate. Apoi că va da în judecată și mai multe persoane din Italia care au făcut declarații defăimătoare contra ei. La moment aceasta a acționat în judecată ziarul italian „La Nazione” pentru că a răspândit informații false despre ea și pentru că a fost prima publicație care a titrat: „Domnica Cemoran: Îl iubesc pe Schettino“, declarație care ar fi fost făcută în fața procurorilor din Italia în timpul interogatoriului. Domnica a declarat că un întreg birou de avocați se ocupă de cazul ei în Italia, iar pentru a-și acoperi cheltuielile și-a vândut mașina.

Iar pentru a-i face fericiți pe toți fanii ei, Domnica a mărturisit că este acum în negocieri cu niște persoane pentru a scrie în colaborare cu acestea o carte despre emoționanta experiență pe „Costa Concordia”. Cartea va ieși după finalizarea procesului din Italia și va conține „detalii apetisante”…

Grozavă fata asta, mi-am zis. Desigur,  pretinde să fie mai mult decât este. Dar setea de glorie este un foarte vechi defect al omului, nu e Domnica unica cu acest păcat. Nu a incendiat ea templul din Efes, ci Herostrat, și nu a trântit ea de stânci „Concordia”.  Domnica este omul simplu care a avut ocazia să iasă din anonimat și care, ca să vezi, a și reușit. Și-a folosit calitățile fizice, curajul, inteligența, a prins momentul și… a zvâcnit! Acum aventura ei continuă la un alt nivel decât cel de până la naufragiul „Concordiei”. Am văzut în ochii ei emoția îmbătătoare a unui zbor în înalturi. Da, își are limitele ei, părțile ei ridicole. Dar oare, mă întreb, Mara Carfagna, deputata PDL, este mai puțin ridicolă atunci când îl apără pe Silvio Berlusconi cu citate din Albert Einstein ? Oare această enormitate nu îi dezvăluie carențele în educație? Dar să socotim că Domnicăi îi putem ierta multe, pentru că nu a ajuns încă sus, pe când cu Mara trebuie să fim intransigenți, ea se află deja pe Olimp și bea ambrozie în compania zeilor. Deci, îi urez Domnicăi, acestui om simplu însetat de glorie, mari succese pe viitor. Mi-ar plăcea să devină o doamnă rafinată, cultă. Și să nu mai naufragieze.

Iar acum îmi voi permite să elogiez și să încurajez pe italienii, în fond oameni simpli și ei, care cuceresc Estul sălbatic, virginele pământuri (se poate și fără pământuri) din Republica Moldova. Am privit un filmuleț de pe Mediaset, care m-a încântat prin îndrăzneața promovare a intereselor acestor oameni simpli, adică… Adică producerea șuruburilor și buloanelor… Adică romantismul… Adică fluturașii…

Dar risc să nu fiu înțeles fără vizionarea filmulețului de pe http://www.video.mediaset.it/video/iene/puntata/409391/lucci-gli-e

ffetti-della-crisi.html . Mai pe scurt, e vorba despre italienii din Republica Moldova, care muncesc din greu la ridicarea economiei noastre naționale, dar nu numai. O bună parte din ei, ne sugerează filmulețul, se află în Moldova mai mult pentru chestiuni „romantice”, adică pentru bunga-bunga cu moldovence tinere și frumoase. Și așa cum numărul acestora pe metru pătrat e halucinant de mare, italienii își pierd capul, frânele, inhibiția, banii, familia – tot. Dar nu le pare rău. Și se laudă apoi: „Mi sono fatto… una trentina”, „Mi sono fatte 150”… Filmul le arată și pe moldovencele în cauză: tinere, frumoase, vorbind bine italiana.

Ce e de zis? Să condamnăm obrăznicia străinului pe pământul nostru strămoșesc?  Să condamnăm lipsa de demnitate a fetelor care cedează curtenitorului bătrân și bogat din Occident? Dar să fim serioși! Există păcate mai mari. Și apoi aceste fete, pe lângă satisfacțiile pe care le au, mai beneficiază și de o integrare culturală europeană!  Le-aș putea, poate, reproșa doar că nu prea înțeleg umorul italienilor și că văd elegii romantice acolo unde este vorba doar de farse comice. 

În rest, mă închin în fața poftei de viață a tuturor acestor oameni simpli și nemodești.

UN EMBARGO CU DESCHIDERE SPRE IMMANUEL KANT

            Embargoul rusesc la importul vinurilor moldovenești, la început doar o amenințare, iar mai apoi confirmat pe bune de Rospotrebnadzor,  a stârnit un val de reacții. Presa moldovenească a arătat caracterul politic al acestei măsuri, iar patrioții noștri au avut încă o dată bunul prilej de a înfiera Rusia și politica ei imperialistă. Pe rețelele de socializare s-au postat nenumărate fotografii cu vinuri moldovenești și s-au dat mii de like-uri la sticle și pahare pline. Europa și România au solidarizat frățește cu butoaiele de la Cricova și Purcari.

            Totodată, războiul comercial pe care ni l-a declarat încă neconstituita Uniune Vamală a Eurasiei, pune într-o lumină foarte clară hibele industriei noastre de vinuri și ale politicii statului în domeniu, precum și deficiențele noastre mai puțin politico-economice.

            A fost anume Uniunea Sovietică creatoarea viticulturii noastre. Anume în timpurile sovietice au apărut faimoasele beciuri de la Cricova și de la Mileștii Mici. Am produs însă băuturi pentru Rusia, o țară care consuma în mod tradițional vodcă și care privea vinul ca pe „o acreală”, „kisleatina” fără sens. După vodcă, se preferau vinurile tari și dulci. Desigur, lucrurile s-au mai schimbat cu timpul, și rușii au învățat să aprecieze încetul cu încetul vinurile seci. Dar felul de a bea al rușilor a determinat calitatea exporturilor noastre. Și dacă e adevărat că astăzi rușii se supără pe nedrept pe băuturile noastre apoi este tot atât de adevărat că în Rusia au fost trimise în trecut și cantități colosale de băuturi de o calitate dubioasă. Dar felul de a bea al rușilor ne-a influențat și pe noi. La început în Rusia țaristă, apoi în Rusia sovietică. Vodca rusească nu a fost rea. Numai că avea 40 de grade. Și se vindea cu suta de grame și în magazinele sătești. La nunți și petreceri era ceva obișnuit ca să se bea mai întâi, cu mâncărurile reci, 2-3 sute de grame de vodcă, iar mai apoi, cu mâncărurile calde, să se treacă la vin, cu paharele de 200 de grame. Nu se prea obișnuia să sorbi din pahar de mai multe ori, trebuia băut deodată, cu atât mai mult că se întâmpla de multe ori ca mai multe persoane să bea din același pahar.

            Deci, este clar că problema vinului nostru e una ce ține de educație în primul rând. Trebuie să educăm băutorul rus, să nu-l lăsăm la discreția lui Putin, prin campanii de publicitate energice, prin promovări ingenioase. Și trebuie să educăm băutorul nostru național. S-a zis pe bună dreptate că, dacă locuitorii Moldovei ar bea mai mult vin, producătorii noștri nici nu ar avea mare nevoie de a exporta. Din nefericire, consumatorii moldoveni dau preferință, din ce în ce mai mult, votcii și berii. Dacă statul ar dori să protejeze viticultura, ramură cu adevărat strategică pentru țara noastră, atunci ar trebui să impună impozitări mai ridicate pentru băuturile netradiționale. Iar prețurile vinurilor noastre s-ar putea să fie mai maleabile, sunt prea mari. Aici, în Italia, găsești vinuri mai ieftine decât în Republica Moldova, și modalități de comercializare mai îndrăznețe. Un italian din Moldova, Nicola Baldassare, se plângea că nu găsește în Chișinău un local de unde să cumpere vin la litru, „sfuso”, degustându-l în prealabil, pentru că de multe ori i se întâmplă să cumpere vin îmbuteliat care „è una porcheria”. Apoi, Sărbătoarea Vinului, nou instituita tradiție, e foarte bună, dar nu trebuie să se reducă la Chișinău. Și nu trebuie să se facă numai într-o zi a anului. Vinurile sunt produse locale, care depind de caracteristicile zonelor de unde provin. Se fac vinuri nu numai la Cricova și Purcari, dar și la Orhei, și la Rezina. Și acele vinuri trebuie să aibă un nume, o cramă de proveniență și, mai ales, un drum asfaltat care să ducă spre ele. Apoi avem nevoie de intelectuali care să facă filozofia vinului, să ne spună cu ce merge mai bine un anume vin, cu carne ori cu pește, cu brânză și mămăligă ori cu pâine și nuci, așa cum face de exemplu Bruno Vespa în „Panorama”. Apropo de pâine. Italienii de la Chișinău denunță și proasta calitate a pâinii moldovenești, departe mult de mărcile „casareccio”, „pan di macina”, ori „a lievitazione naturale”.    Un alt italian din Moldova, Carlo Policano, mare apreciator al vinului în genere și suporter al vinurilor noastre, scrie că, dincolo de punctele slabe pe care le are sectorul vitivinicol moldovenesc, ar trebui să înțelegem că vinul trebuie să exprime un mesaj autentic al respectării regulilor, al bunei educații, al comunicării. Iar vinificatorii moldoveni, uniți într-o echipă, trebuie să aibă ambiția și orgoliul de a fi ei primii.

            La toate aceste „trebuie” de mai sus, mai trebuie însă de adăugat încă un „trebuie”. Trebuie să interzicem strict ca în orice restaurant și în orice crâșmă unde se consumă vin să aibă loc discuții cu privire la filozoful german Immanuel Kant. Mă veți întreba de ce. De aceea că în orașul Rostov, după cum anunță presa rusească,  din cauza lui Kant a fost împușcat un om. Un cetățean rus a intrat într-o dugheană să cumpere ceva. Așteptându-și rândul, a intrat în discuție cu alt cetățean, cu privire la filozofia lui Kant. Aveau păreri foarte deosebite. A izbucnit o ceartă, cearta s-a transformat în luptă corp la corp, lupta a culminat cu aceea că unul din ruși a scos revolverul din buzunar și l-a împușcat pe celălalt. Din fericire, victima filozofiei a rămas în viață. Totuși, ce legătură are vinul cu Immanuel Kant? Nicio legătură. Am avut pur și simplu plăcerea de a împărtăși cititorului un fapt divers. E ceva frumos în a te bate în numele lui Kant, nu? Ori în numele lui Eminescu, lui Blaga. Cum e mai nobil să mori, electrocutat la furat cupru ori împușcat în numele lui Eminescu?

LA SITUAZIONE POLITICA NON È BUONA

            Așa zicea într-un cântec Adriano Celentano. Și cuvintele acestea, cu mici excepții, sunt adevărate întotdeauna și în toată lumea. În Italia guvernul stă să cadă, în Egipt dictatura militarilor își face de cap, în Siria e război cu arme chimice. Doar în Coreea de Nord pare să fie pace și stabilitate – acum, după ce tânărul dictator și-a executat fosta iubită cu mitraliera…

            Nu e bine nici în Republica Moldova. Atunci când scăpasem de criza de guvern și de pericolul alegerilor anticipate, atunci când ne liniștisem că prevăzuta parafare a acordurilor politice cu Uniunea Europeană de la Vilnius va avea loc, iată că Rusia deschide focul împotriva țărilor candidate la aderarea europeană. Din gelozie, ca bărbații ce își omoară soțiile care i-au părăsit și care vor să iubească alți bărbați. Nu, ai fost a mea, trebuie să fii a mea până la moarte. Ați fost republici-surori sub oblăduirea Rusiei-mame? Atunci trebuie să fiți alături de Rusia, în Uniunea Euroasiatică, pentru totdeauna, în vecii vecilor! Amin. Această iubire – posesivă, obraznică, în stil retro – s-a exprimat pentru Ucraina printr-un dur război vamal, care a dus la oprirea fluxului de mărfuri ucrainești spre Rusia. Armenia, care se afla și ea în tratative de aderare la Uniunea Europeană, a fost șantajată până când nu a declarat că renunță la aderarea europeană în favoarea aderării la uniunea vamală euroasiatică.

După care a bătut și ceasul Moldovei. La început ne-au vizitat filozofi ruși alde Dughin care s-au întreținut cu intelectuali filoruși din Moldova, au făcut fum cu ideile lor și ne-au încercat cât de tari la cap suntem. Apoi a descălecat la Chișinău vicepremierul rus Dmitrii Rogozin. Acesta, ca un brav diplomat ce este, nici nu a încercat să ne vorbească cu binișorul, să ne demonstreze cu răbdare avantajele măreței Uniuni ale semințiilor Aziei și Evropii, nu. Rogozin ne-a luat cu zburlita, ne-a atacat din start pocnindu-ne în pălărie cu amenințări. A zis așa: „Semnarea și parafarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană este, de facto, dreptul de a te afla în antreul saunei. Asta deloc nu înseamnă că veți fi invitat în saună pentru a vă încălzi. În acest antreu, veți fi obligat să aduceți papucii pentru toți cei care au dreptul să facă baie cu aburi, să îi acoperiți cu o pătură sau plapumă. Cu alte cuvinte, în principiu, este un fel de muncă care-ți oferă o posibilitate de a fi omul de serviciu al Uniunii Europene… Se poate de întrebat partea turcă, cât timp ei se află în acest antreu. Ei deja s-au săturat de atâta așteptare. Uniunea Europeană nu este un produs de cauciuc care poate să se întindă la nesfârșit în toate direcțiile.” Iar pentru ca sensul parabolei sale poetice să ajungă până la ultimul prost din ultimul rând, domnul Rogozin a adăugat aluziv și malițios: „Sper că nu veți îngheța la iarnă.”Adică, să știți că robinetul gazelor cu care vă încălziți voi s-ar putea să se închidă. Același lucru ni l-a spus și Ghenadi Onișcenco de la Rospotrebnadzor, agenția rusă de supraveghere a calității produselor alimentare, că s-ar putea, la o adică, să avem din nou un embargo la importul băuturilor alcoolice moldovenești pe piața Rusiei, ca în 2006. Ca să dreagă un pic busuiocul după amenințările mojicești ale lui Rogozin, iată că a pogorât din ceruri la Chișinău și patriarhul întregii Rusii Kirill...

 Și astfel, Rogozin, Onișcenko, Kirill ne confirmă a nu știu câta oară că Rusia are un regim autoritar. Nu putem cumpăra gaze de la o companie independentă, gazele ni le dă Putin, Rogozin. Nu putem crede că Rospotrebnadzor-ul ne dă un ok la importuri doar pe baza calității produselor noastre, nu, pentru că vinurile moldovenești devin în mod automat pline de otrăvuri periculoase dacă asta o vrea șeful rușilor. Și chiar la domnul Dumnezeu nu putem ajunge fără a sta în anticameră la Kirill... Ei bine, ne putem noi uni cu acești prieteni grobieni? Putem noi oare spera că vom învăța de la ei ce este justiția, binele, frumosul, toleranța?

            Întrebările acestea par ușoare, retorice, dar de fapt sunt destul de grele. Treizeci la sută din exporturile noastre merg pe piața rusă. În Rusia lucrează vreo jumătate de milion de moldoveni care trimit acasă mai mult de jumătate din remitențele emigranților noștri de pretutindeni. Și deci, indiferent de obrăznicia emisarilor ruși, eventuala opțiune pentru Uniunea Europeană ne va face să pierdem o serie de avantaje reale în schimbul unor beneficii și oportunități virtuale. Pentru a hotărî e nevoie de mult curaj. Cu atât mai mult că spațiul informațional moldovenesc este dominat de media rusești, iar sondajele arată că populația este înclinată să accepte mai degrabă Uniunea vamală decât Uniunea Europeană. Și asta cu toate că avem numeroase detașamente de moldoveni în Occident, cu toate că contactele cu România sunt destul de intense.

         
   În legătură cu declarațiile insolente ale lui Rogozin, vicepremierul moldovean Valeriu Lazăr a declarat: „De fapt, fără a subestima meritele semnatarilor Declarației de independență, trebuie să înțelegem că lupta adevarată pentru independența Republicii Moldova începe abia acum. Trebuie să manifestăm maturitate politică și să punem în mișcare inteligența și profesionalismul pentru a gestiona această situație. A lupta cu adevarat pentru o cauză înseamnă a-ți asuma riscurile inerente. Urmează să facem față tuturor încercărilor la care va fi pusă Republica Moldova în următorii câțiva ani.”

   Cuvinte frumoase, n-ai ce zice. Să vedem faptele care vor urma. 

DOUĂ PREMII, DOUĂ MONUMENTE ȘI O BORMAȘINĂ

            Nu a existat la sfârșitul acestei veri, pentru moldoveni, o noutate mai explozivă decât aceea că o îngrijitoare a unui preot italian, Valentina Popescu, a fost declarată de acesta drept moștenitoarea sa, zâmbindu-i în felul acesta perspectiva de a se vedea posesoarea unei averi de circa 800 de mii de euro. Valentina a avut grijă de Giulio Gatteri, de la parohia San Sebastiano din Lumezzane, timp de 12 ani, a fost perpetua sa. Preotul s-a stins din viață în aprilie și moldoveanca noastră nu a știut nimic despre ereditate până nu a fost deschis testamentul. Desigur, nu se putea ca acest neobișnuit eveniment să nu ridice anumite întrebări și să nu stârnească vorbe, invidie, nemulțumiri. Să se considere măcar și faptul că fratelui parohului i-au revenit din toată moștenirea doar 20 de mii de euro. Apoi s-a iscat întrebarea de unde avea preotul o avere atât de mare și dacă în conturile sale nu au fost trecuți cumva și banii parohiei. Lucrurile au ajuns în tribunal, iar conturile preotului au fost înghețate pentru a se face cercetările de rigoare.

 Între timp Valentina Popescu a ajuns vedetă. A fost fotografiată, a răspuns la numeroase întrebări ale jurnaliștilor. Ar fi putut, m-am gândit, să nu treacă dificila probă a gloriei, să se laude de exemplu fără modestie, să-și plângă de milă încercând să dovedească cu orice preț că ea merita pe deplin să fie recompensată, să arunce săgeți otrăvite în direcția contestatorilor… Din fericire, doamna Popescu a trecut examenul cu brio. Nu a plâns, nu s-a lamentat, nu a contestat. A afirmat că ea singură nu a înțeles „perchè”-ul moștenirii și că banii sunt ultimul lucru la care se gândește. A acceptat cu seninătate să se facă lumină deplină asupra tuturor lucrurilor suspecte. Și a răspuns cu mult umor și voie bună la întrebările jurnaliștilor care i-au trecut pragul casei. Are 52 de ani, în Moldova fost învățătoare, a lucrat la un centru de reabilitare. În Italia e din 2000, cu câțiva ani în urmă a trecut peste ea un bătrânel cu mașina, se grăbea la dansuri la Ariston!..  Are două fiice, e divorțată de doi ani.

Și dacă ar fi să ne întrebăm, merita oare Valentina Popescu premiul pe care i l-a dat Italia, răspunsul ar veni de la sine. Da. Mai mult chiar, ar trebui s-o premieze cu ceva și Moldova, pentru că Valentina a contribuit la buna imagine a Moldovei în străinătate. Dar să vedem cine sunt premiați în țărișoara noastră dragă.

Pe 13 august curent un automobil cu 8 tineri la bord, cinci băieți și trei fete, toți în stare avansată de ebrietate, intra în Chișinău pe șoseaua Muncești, cu o viteză de 200 km la oră. Se grăbeau la karaoke. Nu au ajuns, pentru că le-a ieșit înainte un copac. Impactul a fost teribil. Au murit toți. Ceea ce a scandalizat însă mai tare opinia publică moldovenească a fost nu atât terifiantul accident, cât ajutorul bănesc de 10 mii de lei oferit de primăria Chișinău pentru fiecare din familiile celor opt tineri decedați. Nu se pune în discuție, s-a zis, durerea, doliul oamenilor, dar faptul că se dau 80000 de lei unor familii care au educat niște infractori periculoși, un fel de premiu pentru iresponsabilitate. Și mai scandalos mi-a părut faptul că primarul Dorin Chirtoacă nici nu a catadicsit să replice cumva la criticile aduse. Ce să mai zici în cazul ăsta? Că unde nu e moral, acolo e corupție, și o societate fără prințipuri, va să zică nu le are!

Dar parcă aud o replică: noi nu avem principii? Uite, am condamnat comunismul și crimele comunismului, am ridicat la gara Chișinău un monument în cinstea deportaților în Siberia. Ne cinstim poeții și sciitorii, i-am ridicat, iată, și lui Grigore Vieru un monument. De acord, moldovenii sunt neîntrecuți în a condamna când li se cere. Și ridică cu mare plăcere monumente, din banii statului, și răstigniri pe marginea drumurilor pline de gropi. Dar să ne uităm la aceste monumente. Monumentul de la gară este de o urâțenie incredibilă. Nu o zic eu, ci chiar deportații care l-au văzut de aproape. Seamănă cu un crocodil. Oamenii imaginați de acest monument nu au fețe, sunt un fel de stafii. Valentina Sturza, membră a asociaței deportaților și deținuților politici, a remarcat lipsa de demnitate a figurilor de pe monument, zicând că „pe noi mașinăria comunistă n-a reușit să ne macine. Am suferit, am tras foame și frig, am fost batjocoriți, dar ne-am întors totuși acasă, de unde am fost iarăși alungați.”

În ceea ce privește monumentul lui Grigore Vieru, da, pare minunat, frumos și original. Dar acest dandy nemodest de trei metri care pozează autoadmirativ pe fonul crucilor din țintirim  nu este Grigore Vieru. Vieru este un poet grav și profund, este un corifeu al națiunii noastre, un părinte spiritual al Moldovei. Statuia ar fi trebuit să sugereze cumva aceste calități ale poetului. Vieru, la figurat vorbind, nu a stat niciodată cu mâinile încrucișate. Figura din statuie – cu mâinile încrucișate, picior peste picior și sprijinită comod de o cruce – o fi ea decorativă, dar nu îl reprezintă pe Vieru nici cât negru sub unghie. Apropo, Vieru și-a dus crucea în spinare, nu s-a sprijinit de ea. Am în vedere crucea misiunii sale...

Ei bine, dar ziceai ceva și de bormașină... A, e un scandal moldovenesc tot din această vară. S-a descoperit, în iulie, că la spitalul de copii „Valentin Ignatenco” din Chișinău se fac operații chirurgicale cu bormașina industrială, care nu poate fi sterilizată în modul corespunzător. Primarul Chișinăului în persoană a confiscat aceste ustensile și a liniștit opinia publică spunând că de fapt bormașinile sunt folosite pe scară largă și în alte spitale din Moldova, cu toate că nu e corect. La „Valentin Ignatenco” aparatele moderne se zice că existau, dar unii medici, din comoditate, refuzau să lucreze cu ele.