DOUĂ PREMII, DOUĂ MONUMENTE ȘI O BORMAȘINĂ

            Nu a existat la sfârșitul acestei veri, pentru moldoveni, o noutate mai explozivă decât aceea că o îngrijitoare a unui preot italian, Valentina Popescu, a fost declarată de acesta drept moștenitoarea sa, zâmbindu-i în felul acesta perspectiva de a se vedea posesoarea unei averi de circa 800 de mii de euro. Valentina a avut grijă de Giulio Gatteri, de la parohia San Sebastiano din Lumezzane, timp de 12 ani, a fost perpetua sa. Preotul s-a stins din viață în aprilie și moldoveanca noastră nu a știut nimic despre ereditate până nu a fost deschis testamentul. Desigur, nu se putea ca acest neobișnuit eveniment să nu ridice anumite întrebări și să nu stârnească vorbe, invidie, nemulțumiri. Să se considere măcar și faptul că fratelui parohului i-au revenit din toată moștenirea doar 20 de mii de euro. Apoi s-a iscat întrebarea de unde avea preotul o avere atât de mare și dacă în conturile sale nu au fost trecuți cumva și banii parohiei. Lucrurile au ajuns în tribunal, iar conturile preotului au fost înghețate pentru a se face cercetările de rigoare.

 Între timp Valentina Popescu a ajuns vedetă. A fost fotografiată, a răspuns la numeroase întrebări ale jurnaliștilor. Ar fi putut, m-am gândit, să nu treacă dificila probă a gloriei, să se laude de exemplu fără modestie, să-și plângă de milă încercând să dovedească cu orice preț că ea merita pe deplin să fie recompensată, să arunce săgeți otrăvite în direcția contestatorilor… Din fericire, doamna Popescu a trecut examenul cu brio. Nu a plâns, nu s-a lamentat, nu a contestat. A afirmat că ea singură nu a înțeles „perchè”-ul moștenirii și că banii sunt ultimul lucru la care se gândește. A acceptat cu seninătate să se facă lumină deplină asupra tuturor lucrurilor suspecte. Și a răspuns cu mult umor și voie bună la întrebările jurnaliștilor care i-au trecut pragul casei. Are 52 de ani, în Moldova fost învățătoare, a lucrat la un centru de reabilitare. În Italia e din 2000, cu câțiva ani în urmă a trecut peste ea un bătrânel cu mașina, se grăbea la dansuri la Ariston!..  Are două fiice, e divorțată de doi ani.

Și dacă ar fi să ne întrebăm, merita oare Valentina Popescu premiul pe care i l-a dat Italia, răspunsul ar veni de la sine. Da. Mai mult chiar, ar trebui s-o premieze cu ceva și Moldova, pentru că Valentina a contribuit la buna imagine a Moldovei în străinătate. Dar să vedem cine sunt premiați în țărișoara noastră dragă.

Pe 13 august curent un automobil cu 8 tineri la bord, cinci băieți și trei fete, toți în stare avansată de ebrietate, intra în Chișinău pe șoseaua Muncești, cu o viteză de 200 km la oră. Se grăbeau la karaoke. Nu au ajuns, pentru că le-a ieșit înainte un copac. Impactul a fost teribil. Au murit toți. Ceea ce a scandalizat însă mai tare opinia publică moldovenească a fost nu atât terifiantul accident, cât ajutorul bănesc de 10 mii de lei oferit de primăria Chișinău pentru fiecare din familiile celor opt tineri decedați. Nu se pune în discuție, s-a zis, durerea, doliul oamenilor, dar faptul că se dau 80000 de lei unor familii care au educat niște infractori periculoși, un fel de premiu pentru iresponsabilitate. Și mai scandalos mi-a părut faptul că primarul Dorin Chirtoacă nici nu a catadicsit să replice cumva la criticile aduse. Ce să mai zici în cazul ăsta? Că unde nu e moral, acolo e corupție, și o societate fără prințipuri, va să zică nu le are!

Dar parcă aud o replică: noi nu avem principii? Uite, am condamnat comunismul și crimele comunismului, am ridicat la gara Chișinău un monument în cinstea deportaților în Siberia. Ne cinstim poeții și sciitorii, i-am ridicat, iată, și lui Grigore Vieru un monument. De acord, moldovenii sunt neîntrecuți în a condamna când li se cere. Și ridică cu mare plăcere monumente, din banii statului, și răstigniri pe marginea drumurilor pline de gropi. Dar să ne uităm la aceste monumente. Monumentul de la gară este de o urâțenie incredibilă. Nu o zic eu, ci chiar deportații care l-au văzut de aproape. Seamănă cu un crocodil. Oamenii imaginați de acest monument nu au fețe, sunt un fel de stafii. Valentina Sturza, membră a asociaței deportaților și deținuților politici, a remarcat lipsa de demnitate a figurilor de pe monument, zicând că „pe noi mașinăria comunistă n-a reușit să ne macine. Am suferit, am tras foame și frig, am fost batjocoriți, dar ne-am întors totuși acasă, de unde am fost iarăși alungați.”

În ceea ce privește monumentul lui Grigore Vieru, da, pare minunat, frumos și original. Dar acest dandy nemodest de trei metri care pozează autoadmirativ pe fonul crucilor din țintirim  nu este Grigore Vieru. Vieru este un poet grav și profund, este un corifeu al națiunii noastre, un părinte spiritual al Moldovei. Statuia ar fi trebuit să sugereze cumva aceste calități ale poetului. Vieru, la figurat vorbind, nu a stat niciodată cu mâinile încrucișate. Figura din statuie – cu mâinile încrucișate, picior peste picior și sprijinită comod de o cruce – o fi ea decorativă, dar nu îl reprezintă pe Vieru nici cât negru sub unghie. Apropo, Vieru și-a dus crucea în spinare, nu s-a sprijinit de ea. Am în vedere crucea misiunii sale...

Ei bine, dar ziceai ceva și de bormașină... A, e un scandal moldovenesc tot din această vară. S-a descoperit, în iulie, că la spitalul de copii „Valentin Ignatenco” din Chișinău se fac operații chirurgicale cu bormașina industrială, care nu poate fi sterilizată în modul corespunzător. Primarul Chișinăului în persoană a confiscat aceste ustensile și a liniștit opinia publică spunând că de fapt bormașinile sunt folosite pe scară largă și în alte spitale din Moldova, cu toate că nu e corect. La „Valentin Ignatenco” aparatele moderne se zice că existau, dar unii medici, din comoditate, refuzau să lucreze cu ele.

 

MERGÂND PRIN PARCUL APEDUCTELOR

Mergând prin Parcul Apeductelor, la Roma, pronunț în mintea mea cuvinte. Sunt în limba română, de obicei. E straniu să auzi cuvintele limbii române alături de apeductele antice, dar m-am obișnuit.

Iaca și socul, uite cum a înflorit. În sat la mine crește lângă râpă. Uneori îi culegeam florile și le uscam în podul casei, pentru a face un ceai considerat de leac. Leac! Care leac?! Pe la noi toate băuturile îs de leac! Ceai de ceai, ceai de tei, de mușețel, de mintă rece! Iar cel mai de leac e vinul. Nu degeaba despre un om plesnind de sănătate se zice: „Mănâncă bine, are un pahar de vin la vreme”. O, vinul e măsura sănătății. „- Bei un pahar de vin, cumătre? – D’apoi de ce să nu beau, ce, îs bòlnav?” Bòlnav, cu accentul pe o, de ce oare? Ah, sănătatea! Cât o prețuiesc moldovenii! „Ce e un borcan de vin de 3 litri pentru 2 femei sănătoase?”

 Uite și un copac de salcâm înflorit. Cum mâncam în copilărie floarea asta de salcâm, cât de dulce și bună îmi părea! Și câte sarcini de salcâm am cărat de la pădure pentru iepurașii mei! A, iepurașii tăi… Și ce făceai cu iepurașii tăi, îi ucideai fără milă, criminalule, și-i mâncai cu mujdei. Să știe italienii câți iepuri, iezi și gâște ai omorât tu cu mâinile tale, ți-ar lua permisul de soggiorno și te-ar arunca să putrezești la Rebibbia. Dar poate că pentru iepuri te-ar mai ierta, dar uite pentru cățeii Mirabelei, fătați cu regularitate în fiecare primăvară și exterminați de tine fără milă pe malul râpei – nu ai avea nicio scuză. „Erano così carini!”… Carini, cum să nu, dar nu-mi trebuiau atâția la gospodărie.

Iar acela e un tei. Teiul e un copac nobil, e un copac emoționant, are o frumusețe transcedentală, dar pentru italieni e banal ca o ceapă. Pentru că italienii nu-l au pe Eminescu. „Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă…” „Iară tei cu frunza lată și cu flori până-n pământ înspre marea-ntunecată lin se scutură de vânt…” „Să treacă lin prin vânt Atotștiutoarea, deasupra-mi teiul sfânt să-și scuture floarea…” „E-un miros de tei în crânguri, dulce-i umbra de răchiți, și sîntem atât de singuri, și atât de fericiți…” Eminescu deci a fost acela care a creat teiul așa cum îl știm noi, cu mirosul său sublim, cu capacitatea sa estetică enormă. De aici și mierea din flori de tei poate că îmi place atât de mult. Îți place și dulceața de gutui, de ce, datorită Galbenei Gutui a lui Păunescu? Nu, pentru că bunica și mama făceau toamna dulceață de gutui și puneau în casa cea mare pe fereastră gutui care dădeau un miros plăcut, deci e o plăcere cu rădăcini în amintire. Dar anume de aceea că nu doar eu am această amintire, o are o bună parte a poporului român, a și putut să apară poezia lui Păunescu și celebrul cântec. Pe care nu-l interpretează doar Tatiana Stepa, dar și Maria Mocanu de la Chișinău, cu vocea ei de argint… O cunoscusem pe Maria Mocanu pe vremea studenției. Oare ce mai face? Și, după cum nu mai poți rupe teiul de Eminescu, nu se rupe nici gutuia de Păunescu. Îmi amintesc cum în septembrie 1969, când am făcut prima mea călătorie în România, am rămas uimit la Drăgănești de o stradă plantată cu gutui, cu fructe enorme pe ramuri!

Au înflorit macii. Cât de sugestive sunt florile astea, la mai multe popoare, la scriitori, poeți și artiști. La Verga și la De André. Aici în parc sugerează sângele romanilor antici, căzuți în nenumărate bătălii. Iar mie macii roșii îmi amintesc întotdeauna versurile poetului basarabean Liviu Damian: ”Când macii ard pe culme cum mii de ani au ars ne strângem capu-n palme și-un dor ce-a mai rămas ne cheamă în câmpie unde-nveliți cu ploi dorm cei ce n-or să vină acasă din război…” Și-mi mai amintesc acești maci stepa cazahă unde am făcut făcut doi ani de armată sovietică, în primăvară stepa aceea devenea roșie de la mulțimea macilor înfloriți. Dar stai, că macii îmi mai amintesc și de turtele cu mac! Ce bune erau! Bunica zdrobea macul cu pisălogul într-o piuă de lemn, îi punea și zahăr, apoi fărâma niște turte uscate bine, le uda cu apă, amesteca macul și le lăsa să se pătrundă…

Aia e nalbă. E diferită de nalba moldovenească. Asta italiană crește naltă și are flori violete. A noastră e mică, cu flori albe. În copilărie mâncam colăcei de nalbă. Dar fii sigur că, dacă dai drumul la o turmă de porci moldovenești prin Parcul Apeductelor, vor savura nalba italienească cu mare plăcere, cu atât mai mult că și cuvântul nostru e foarte asemănător cu cel italian: nalbă – malva… Oare crește nalbă și pe Insulele Malvine?

 Ha! Da’ tu întreabă-l pe un italian obișnuit cum se cheamă plantele care cresc la el acasă, în țara lui! Crezi că va deosebi teiul de arțar? Aș! Poate că va ști să-ți spună ce e un pin ori un brad, cu mare greutate un stejar, dar nu va recunoaște nici mort pătlagina (piantaggine), știrul (amaranto), pălămida (palamida). Și nici nu-i trebuie, omule! Bine că recunoaște busuiocul, cicoarea, rucola. Mai încetează cu țărăniile tale. Nu ți-i suficient că ești de la țară, mai încerci să-ți dai și aere de superioritate!..

Iată că am ajuns și la mărul de pe malul râulețului. Acesta e mărul care, în fiecare primăvară când înflorește, îmi aduce aminte de versurile mele preferate din Grigore Vieru: „Sunt fericit că n-am cântat păunii, cântat-am mărul înflorit, cel rușinându-se de trupul gol al lunii…”

Merg și vorbesc. Vorbesc și merg.

GUGUȚĂ - PRIETENUL MEU ÎNDRĂGIT

             Recent, copiilor moldoveni din diasporă le-a fost propus un concurs: „Guguță – prietenul meu îndrăgit”. Copiii sunt îndemnați să scrie eseuri, să facă desene la această temă. Promotorii concursului sunt Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Biblioteca Națională pentru copii „Ion Creangă” de la Chișinău, partener media fiind „Gazeta Basarabiei”, ziarul moldovenilor din Italia. Scopul declarat al concursului este „cultivarea interesului și cunoștințelor copiilor din diasporă pentru valorile identitare ale culturii Republicii Moldova, păstrarea limbii materne, educarea dragostei de neam și Patria istorică”.

            O, am zis aflând noutatea. Dar parcă ar fi o inițiativă a comitetului raional al comsomolului. Miroase a educație și birocrație sovietică de departe. Câte compuneri de astea am scris eu, „Pavel Korciaghin – eroul meu preferat”, „Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită”… Și apoi, fiind învățător, cât am detestat modul obraznic de a-i impune copilului dragostea pentru ceva prin titluri de compuneri care sunau ca niște sentințe fără apel: „De ce îmi iubesc patria”, „Limba română e patria mea”, „Mamă, tu ești Patria mea!” și alte prăpăstii educativ-amoroase. Poftim încă una de aceeași teapă: „Guguță – prietenul meu îndrăgit”…  Dar îi voi lăsa totuși pe copiii moldoveni din toată lumea să scrie – în loc de experiențele lor reale în mijlocul altor popoare – despre iubitul lor Guguță. Iar eu între timp voi răspunde la îndreptățita întrebare a cititorului român:

 Dar oare cine mai este și acest Guguță?

            Guguță este una din minunile socialismului totalitar sovietic moldovenesc. E un brand cultural moldovenesc. Avem un teatru „Guguță”, o cafenea „Guguță”, bomboane „Guguță”, un tip de tortă „Cușma lui Guguță”.  Prima navetă spațială moldovenească cred că se va numi „Guguță”, iar prima bombă atomică moldovenească va fi poate tot „Cușma lui Guguță”.  Personajul a fost creat de scriitorul Spiridon Vangheli (născut în 1932), în 1967. Guguță, eroul „Isprăvilor lui Guguță” și a altor cărți, e un copil de 6-7 ani. Locuiește în miticul sat Trei Iezi. Lumea lui Guguță e plină de bunătate, armonie, miracole. E o lume și patriarhală, și modernă, dar din care lipsesc conflictele majore. În care există mamă, tată, școală. E un fel de paradis poetic rural. Iar nedespărțita căciulă a lui Guguță e nu numai națională, fiind de oaie și țuguiată, ci și făcătoare de minuni. Se lărgește ca să-i protejeze de frig pe Guguță și pe o colegă de școală, iar mai apoi pe toți colegii și pe tot satul.  Guguță e inteligent, bun la inimă și șotios pe cât se cuvine. Nu e un personaj dramatic sau pus în fața unor întrebări dureroase, e un copil normal. Dar are succes poate anume datorită acestui fapt. Intrând în lumea lui, cititorului nu-i rămâne decât să zâmbească și să se minuneze, savurând între timp o limbă literară frumoasă, prevăzător și educativ epurată de rusisme și urâțenii.

 Lansat de pe rampa literaturii sovietice multinaționale pe arena internațională, eroul lui Vangheli cunoaște un succes răsunător. Este tradus în peste 40 de limbi pe toate meridianele globului și editat în 8 mln. de exemplare. În 1973 „Isprăvile lui Guguță” erau editate în limba rusă într-un tiraj de 1 mln. 800 de mii de exemplare. Cartea „Guguță și prietenii lui” a fost reeditată de peste 70 de ori. E surprinzător, dar nu există un scriitor de limbă română care să fi avut atâtea ediții și traduceri peste hotare, nici Eminescu. Nu e de mirare deci că 2013 este declarat în Republica Moldova Anul lui Spiridon Vangheli.  

Moldova Sovietică – patria lui Guguță

Povestea lui Guguță s-a înscris perfect în arta propagandistică a regimului sovietic, demonstrând în mod indirect că partidul comunist a creat o societate în care fericirea era posibilă. Acum e momentul să ne punem întrebarea dacă nu era chiar așa. Răspunsul pe care l-aș da eu, în ciuda celor care nu mai obosesc să vorbească de rău trecutul comunist, e că a existat o relativă bunăstare în care oamenii s-au simțit relativ bine. După unele tulburări inițiale, când fu război, foamete, colectivizare forțată și deportări, situația s-a stabilizat. Viața a devenit din an în an tot mai bună. Oamenii au căpătat un echilibru al lor. La fel și oamenii de artă. Puterea Sovietică i-a convins. Pentru edificarea unei culturi socialiste noi au fost cheltuite resurse enorme. Și, încetul cu încetul, populația de țărani moldoveni pe care URSS-ul o moștenise de la România în 1944 a ajuns să aibă cohorte numeroase de artiști, poeți, scriitori, pictori, savanți. Teatre dramatice, teatre de operă și balet, Academie de Științe, universități. Cântăreți de operă cu faimă mondială ca Maria Bieșu, scriitori ca Ion Druță, ale cărui piese erau jucate pe scenele marilor orașe sovietice și la Paris. Grupuri muzicale ca „Contemporanul”, pe care doar stupizenia birocrației sovietice și lipsa libertății îi împiedica să aibă succesul unor beatles. Aș putea aminti aici și fantastica ascensiune a unei românce dintr-un sat din Ucraina, Sofia Rotaru, care a devenit o stea de cea mai mare mărime a scenei sovietice, făcându-i pe ruși să fredoneze înnebuniți și cântecele ei în limba română.  

 În anii 60 se formează o generație de tineri creatori care vor modela energic sufletul tinerei națiuni moldovenești. E vorba în primul rând de Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Anume ei își asumă misiunea de a scrie pentru copii. Anume ei fac să apară faimosul abecedar de la 1970, o carte frumoasă, o operă de importanță națională. Grigore Vieru va crea  sublima „Albinuța”, o carte pentru preșcolari, pe care au sorbit-o ca pe un nectar și maturii. Iar Spiridon Vangheli a creat personajul Guguță, cu care a populat mai multe cărți frumoase.

 Adaptați realităților vremii și presupunând că reichul sovietic avea să dureze o mie de ani, Vieru și Vangheli au creat pentru copiii Moldovei o atmosferă spirituală în care să poată respira și crește sănătos, în care să păstreze totodată și un fir de legătură cu trecutul părinților . Nu le-a fost deloc ușor, a trebuit să lupte cu cenzorii supervigilenți ai regimului, suspicioși la orice semn de posibil naționalism românesc. Bravo deci lui Vieru, bravo lui Vangheli, dar…

Guguță în Afganistan

Dar să vedem rezultatul, ce a făcut, ce face Guguță cel real, moldoveanul educat de Spiridon Vangheli? Ar fi de zis că Guguță a luptat bine ca soldat sovietic în Afganistan. Că s-a aruncat fără a sta mult pe gânduri în infernul de la Cernobâl ca să salveze ce era de salvat și a murit mai apoi de leucemie. Că a participat și la Podul de flori de la Prut, unde a vândut avantajos fraților români un televizor color „Alfa”.  Că a combătut vitejește și în războiul de la Nistru împotriva cazacilor și armatei a 14-a. Dar nu a făcut mare lucru în economia Moldovei și a combinat un adevărat dezastru în politică, căci tata Vangheli, la vremea sa, nu văzuse politică adevărată. Când a fost vorba să emigreze, Guguță și-a trimis mai întâi soția, ceea ce nu a fost chiar frumos din partea lui. Sora lui Guguță, o fată isteață foc, s-a lăudat că a salvat de la înec o mare corabie, „Costa Concordia”, dar gurile rele vorbesc că probabil Domnica a și cauzat naufragiul.  Un Guguță mic și cam trist poate fi văzut în zilele noastre în filmul lui Valeriu Jereghi „Arrivederci”, plămădește pâinea, își piaptănă surioara, dar nu are alături nici mamă, nici tată, plecați amândoi în Italia. E foarte greu de spus ce va face Guguță mai departe.

Guguță și poporul

Bine, am zis după ce am înșirat aceste rânduri. Dar Guguță nu a fost cartea mea de căpătâi, l-am răsfoit doar, și încă la o vârstă nepotrivită. De aceea mă și gândesc că în unele privințe s-ar putea să fiu foarte subiectiv. Cu atât mai mult că nu m-am crezut bucățică ruptă din popor niciodată. În copilărie m-am hrănit cu cărți științifico-fantastice și despre război.  De tradiții nu-mi prea pasă și mă cam uit la ele ca la niște rămășițe ale feudalismului.  Pe de-asupra mai sunt și ateu ca un motan primăvara. Deci, aș putea să greșesc.  Și nu e bine să greșesc atunci când scriu pentru popor și despre popor. Ia să văd ce zice poporul…  Atunci când vreau să aflu părerea poporului, mă adresez soției mele. Care e mai „cu lumea” și mai „ca lumea”.

- Ascultă, îi zic provocator, Guguță ăsta al lui Vangheli îmi pare o păpușă, un manechin, o matahală tipic sovietică. Nu are viață în el. Priviți, dragi tovarăși, iată un moldovănaș fericit mulțumită iubitului partid! Și ce cușmă național-frumușică mai are! Și cât e de isteț! Va crește un adevărat constructor al comunismului!..

- Știi ce, mi-a zis poporul cu vocea soției, să nu te atingi de Guguță! Guguță era bun. Era frumos. Îmi amintesc episodul cu Guguță care o ia sub cușmă pe fata dintr-a-ntâia… îl citeam, eu eram într-a doua,  și îmi imaginam că-s eu fetița aceea… Era cald și bine sub cușmă… Era o atmosferă așa intimă… Și Guguță era așa, cum să zic, frumușel…

Am rămas cu gura căscată.

- O, păi tu vrei să spui cu alte cuvinte că atmosfera de sub cușmă era sexy. Și că Guguță îți părea sexy!..

- Anume așa!

Preț de câteva clipe am tăcut. După care am izbucnit într-un hohot de râs nestăpânit.

- Ce râzi ca un prost?

- Mă gândesc cum am să mă mai distrez când voi scrie chestia asta la gazetă! Guguță – prietenul meu îndrăgit… de nevastă-mea!

A fost rândul ei să explodeze în râs. Râdeam amândoi, ca proștii.

P.S. A se vedea aici informații despre Spiridon Vangheli.