„THANATOS PALACE HOTEL"

Cândva, îmi cumpărasem dintr-o librărie din Moscova o cărțulie în limba franceză cu nuvelele lui André Maurois. Cartea era editată rău, foile de la început erau legate la sfârșit sau invers, că nu-mi amintesc bine, dar câteva din nuvelele celea m-au impresionat. Una era despre un pictor care nu avea succes și care este sfătuit de un scriitor, prieten al său, să mâzgălească pânza la întâmplare, iar mai apoi, când va fi întrebat de, să zicem, un eventual spectator al tabloului ce a pictat anume, el să răspundă cu aere de profunzime: „Domnule, ați văzut vreodată cum curge un râu?” Cu această contra-întrebare spectatorul urma să fie pus în fața unui fenomen de artă superioară, pe care el nu o pricepe, dar nu din vina pictorului, se înțelege. Strategia are un succes clamuros, pictorul devine celebru, iar când prietenul său scriitorul îl felicită și-l întreabă cum a dat lovitura, pictorul îi răspunde filosofic: „ Avez-vous jamais regardé un fleuve?”. O altă nuvelă era despre întoarcerea unui soldat francez din prizonierat acasă. Cineva, înainte de sosirea lui, o înștiințează pe soția soldatului că l-a văzut la gară pe soțul ei, că acesta va sosi din clipă în clipă. Și atunci femeia, în culmea fericirii, așterne repede cea mai frumoasă față de masă, pune pe ea tot ce avea mai bun, pune un buchet de flori... Soldatul, uitându-se pe fereastră, vede masa strălucind, sticla de vin la mijloc, vede fericirea scrisă pe fața soției și se gândește: Ea nu știe că eu mă întorc, prin urmare are un iubit pe care îl așteaptă... Îndurerat, iese din curte și pleacă în lume pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată. Iar a treia nuvelă se chema „Thanatos Palace Hotel”. Era o istorie halucinantă, de pură fantezie cred, în care se vorbea despre aceea cum, pe timpul marii crize din anii 30, stăpânul unui hotel de lux vindea clienților săi un produs special, propria moarte. Mergeai la „Thanatos”, semnai un șir de acte, plăteai frumos serviciul -  și aveai asigurată, fără grabă, într-o atmosferă plăcută cu lume bună, într-un moment necunoscut de tine, o moarte dulce, frumoasă.  Fără riscul de a te sinucide nereușit, fără necesitatea de a te arunca de la etaj provocând senzații oribile în societate.  O moarte decentă, respectabilă.

De fiecare dată când aici, în Italia, se vorbește despre eutanasie, îmi amintesc de „Thanatos Palace Hotel”. Vă spun sincer: sunt de acord cu eutanasia. Cred că omul are nevoie de a fi stăpân pe viața sa. Atunci când nu mai ai nicio speranță, atunci când ești condamnat la suferințe atroce, atunci când ai pierdut memoria și autonomia și ești o povară pentru toți, - atunci moartea, veșnicul repaus, este soluția cea mai bună. Și chiar îmi pare încântător să reușești a prevedea într-un testament biologic limitele propriei vieți, să dai în felul acesta o notă morală și una estetică aventurii tale umane. Să nu fii povară inutilă pentru nimeni, să nu trezești dezgust, să te retragi în circuitul etern al naturii cu demnitate. Iar atunci când tu însuți ai nimerit în situația de a nu mai fi stăpân pe propria viață, să gândească pentru tine, conform testamentului, medicii și apropiații respectivi.

Este însă eutanasia o idee creștină? Categoric nu. Biserica este contrară, pentru că viața, conform doctrinei creștine, nu-ți aparține cu totul, ți-a dăruit-o dumnezeu, tot el ți-o va lua într-o bună zi. Biserica catolică a avut o poziție foarte clară în cazul Eluana Englaro, atunci când a fost vorba de a o deconecta pe Eluana, în stare vegetativă de 17 ani, de la aparatele care o mențineau în mod artificial în viață. Biserica a considerat că Eluana a fost ucisă. Tot astfel, Vaticanul a criticat legile care prevăd eutanasia în Olanda și Belgia. E o poziție, de fapt coerentă, de apărare a vieții umane în orice formă. Până și embrionii sunt considerați oameni. Până și copiii care urmează să se nască bolnavi de malatia lui Down, ori afectați de alte malformații, sunt considerați de biserică oameni cu drepturi depline.

Dar viitorul înaintează, și nu cred că biserica va fi în stare să ajungă din urmă trenul schimbărilor, cu toate că Papa Francesco se străduie destul de mult. Cum trebuie să privim la căsătoriile dintre homosexuali și la posibilitatea ca aceștia să adopte copii? Dar la inseminarea artificială? Dar la uterele în chirie? Dar ce ziceți de băncile de spermă care oferă posibilitatea de a avea urmași chiar și mulți ani după moarte? Am senzația că progresul tehnologiilor ne va duce într-o lume total diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi. Mașini care merg fără șofer, avioane fără pilot, fabrici fără muncitori și, se pare, copii fără mamă și tată. Doar cu părinte 1, părinte 2. Poate și trei, de ce nu?..

Dar să ne întoarcem la Thanatos, zeul morții din mitologia grecilor antici. Se întâmplă ca noi, emigranții, să murim departe prin străini. Rudele transportă trupurile neînsuflețite ale celor dragi la distanțe de mii de kilometri, cu mari cheltuieli... „Măi femeie, dac-a fi să mor pe plaiurile italiene, tu să nu mă duci în Moldova la țintirimul din sat. Incinerează-mă!” „Și cu cenușa ce fac?” „O pui într-o urnă de lut, scrii pe dânsa anii vieții mele. O păstrezi, cu sfințenie.” „Unde?” „Păi pe bufetul cela, ori pe bibliotecă, lângă Eminescu” „Și dacă vin nepoții și jucându-se, dau jos urna și-o strică?” „Doamne ferește! Ia seama să nu se întâmple blestemăția asta! Că de altfel va trebui să iei fărașul și mătura, să strângi cenușa mea,  s-o pui într-o pungă de plastic, după care s-alergi să cumperi altă urnă...” „Prea mare cheltuială cu urnele astea.” 

Ce-a vrut să spună poetul

„Ce a vrut să spună poetul?” e una din întrebările mele vechi. Mi-o pun des. Își are originea în anii când mai eram profesor de literatură și am asistat la lecția unui coleg care urma să analizeze o poezie despre iarnă. Erau niște versuri simple, nu-mi mai amintesc, de tipul „Afară ninge liniștit, în vatră arde focul” ori „Ninge, totu-i luminos, alb e sus și alb e jos”, dar colegul meu, în fața unor copii din clasa a cincea, s-a lansat în căutarea unor sensuri ascunse. Și îi tot da cu metaforele și cu profunzimile nebănuite, inventând o întreagă filozofie pe un loc gol. Apoi citea vreun vers din acea poezioară și întreba: „Dar aici, copii, ce-a vrut să spună poetul?” Iar bieții copii, ce puteau să spună? Că a venit iarna și că ninge, domnule profesor! Nu, nu era așa. Sensul zăpezii era puritatea. Sensul săniușului era fericirea copilăriei. Iar sensul lecției acelea era incompetența unui profesor care își chinuia elevii cu întrebări și comentarii inutile. După lecția colegului meu, am urât tare mult analizele poetice. Le citeam elevilor din clasele superioare „Elegie la trenurile reci” de Mircea Dinescu:

„ De-ai adormi, iubito, pe linia ferată

imbujorate trenuri te-or ocoli tiptil,

din ceruri au sa ningă baloturi mari de vată,

vor fi beții de rouă, se va dansa cadril…”

„V-a plăcut?”, îi întrebam. „Daaa!!!” Și îmi era suficient ca să-mi simt împlinită misiunea mea de profesor de literatură. În fine, întrebarea „Ce a vrut să spună poetul” o pronunț în lejeră bătaie de joc.

Aseară vine soția de la cinema, unde a fost cu o prietenă, și îmi povestește filmul „Amour”. Soțul și soția, doi profesori de muzică deja în vârstă, familie respectabilă, au de toate, copii etc. La un moment dat ea e lovită de un ictus. E dusă la spital, se întoarce apoi acasă, cu probleme. Și el o îngrijește cu dragoste și devoțiune. Pe badanta insuficient de grijulie o alungă fără multe menajamente și continuă să aibă grijă de soție doar el. Dar soția are un al doilea ictus. Situația i se înrăutățește. E o problemă să-i dai apă, e o problemă s-o hrănești. Omul rezistă un timp. Apoi cedează. Își sufocă soția cu o pernă. Apoi închide ușa la bucătărie și dă drumul la gaz… La care eu mă revolt: Nu se poate așa! Nu e ecologic! Metanul e gaz de seră, produce încălzire globală, apoi s-ar putea să explodeze tot blocul! De ce nu sare de la etaj ca Mario Monicelli? De ce nu face ca Seneca?.. În sfârșit, ce-a vrut să spună poetul?

- Păi spune-mi tu ce-a vrut să spună poetul, că stai veșnic cu nasul în ziare!

- Cred că poetul a făcut o pledoarie în favoarea testamentului biologic și eutanasierii. Pentru ca să nu mai fie nevoie de perne ori de cheltuirea inutilă a unor metri cubi de gaze prețioase. Ești dus într-o clinică specializată, la „Thanatos Palace Hotel” de exemplu, cum citisem cândva într-o nuvelă de André Maurois, și acolo medicii specializați au grijă să-ți ofere o moarte sigură, fără riscuri.

- A, și deci acolo vrei să mă duci.

- Nu se știe care pe care, dar trebuie să facem mai întâi testamentele… Să-ți spun și eu ce-am aflat în timp ce tu erai la film. Nebunii ăia de francezi au făcut o mare demonstrație la Paris în favoarea căsătoriilor și adopțiilor gay, ca să-i combată pe cei care mai înainte au defilat pentru familia tradițională.

- Și te deranjează? Parcă ai luptat cu trup și suflet ca Republica Moldova să adopte legea antidiscriminare, te-ai răzgândit?

- Nu m-am răzgândit, măi femeie, dar discriminarea e una, iar căsătoria și adopțiile îs cu totul altceva. Tu îți dai seama că în felul acesta noi distrugem cu bună știință modelul nostru de civilizație, în numele unei libertăți nelimitate și iluzorii? Mâine se va trezi cineva care va pretinde să se căsătorească cu 2 sau 3 femei, ori vreo femeie va zice că ea nu se mulțumește cu un singur bărbat, dar vrea cu 3! Ori doamne ferește vreun zoofil va dori, ah, în numele Iubirii, să se cunune cu vreo capră! Tu știi ce înseamnă civilizație? Înseamnă reguli, interdicții, pedepse, tabuuri! Dacă înlăturăm toate interdicțiile, ne transformăm în turmă… Uite, Ignazio la Russa a zis că copiii din familiile gay au toate șansele să devină și ei gay. Toți intelectualii de stânga i-au sărit în cap zicând că nu are dreptate. Poate că nu are, dar uite că eu descopăr abia acum câte lucruri în comun am cu tatăl meu, i-am copiat fără să-mi dau seama felul în care se supăra și se bucura, vorbele, ironiile… Și atunci cum pot eu să  cred că intelectualii de stânga au dreptate. Ăștia, care o fac pe independenții și originalii, sunt cred mai conformiști decât omul obișnuit, căci se tem de ceea ce vor zice alți intelectuali. În fine, cred că un homosexual de bun simț, conștient de originalitatea sa, nu va dori niciodată să se banalizeze și să se ridiculizeze într-un matrimoniu oficial. Și apoi, legăturile astea dintre homosexuali îmi pare că nici nu sunt durabile…

- Zici asta pentru că nu-i cunoști. Eu am văzut aici la Roma cum a murit, de bătrânețe, un pictor celebru, homosexual. Prietenul său l-a îngrijit cu devoțiune până la urmă. Știi ce-am văzut în ochii lui? Dragoste. Așa că taci dacă nu știi.

- Draga mea, tu ești o amenințare pentru pacea de pe planeta noastră.

- Ce-a vrut să spună cu asta poetul?

- Ha-ha… Mă refeream la cuvintele Papei. Știi ce-a zis Ratzinger în timpul Zilei Mondiale a Păcii? A zis că tentativele de a echivala căsătoria dintre bărbat și femeie cu forme de uniune radical diferite jignesc adevărul despre om și provoacă răni grave justiției și păcii.

- O, ce mă mai bucur că Dumnezeu te-a călăuzit pe calea cea dreaptă și te-a adus în sfârșit în tabăra Papei!