O ÎNTREBARE ANTINAȚIONALĂ ÎNTR-UN RECENSĂMÂNT NAȚIONAL

Naționalitatea: moldovean. Limba maternă: româna. Limba vorbită de obicei: italiana

            În Republica Moldova este în curs, de pe 12 pe 25 mai 2014, un recensământ național, în cadrul căruia se face cartografierea populației și a locuințelor. Biroul Național de Statistică își propune să obțină date despre numărul populaţiei, repartizarea ei teritorială, caracteristicile demografice, etno-culturale, educaţionale şi economice, fondul de locuinţe şi clădiri de locuit, și să evalueze condiţiile de trai ale oamenilor. Acest exercițiu va curprinde și cele mai mici localități din țară. Informația din chestionar va fi confidențială, iar la colectarea datelor vor fi implicați peste 11 mii de recenzori. Ziarele de la Chișinău, inclusiv ziarul „Național”, informează pe larg cititorii despre desfășurarea recensământului…

            Am evidențiat în mod expres mai sus cuvântul național, pentru ca să-mi creez prilejul de a afirma că sensul cuvântului național din cuvintele de mai sus este acela de țară, de popor al unei țări. Care țară și care popor presupun implicit – dat fiind că avem recensământ național, Birou Național de Statistică, ziar „Național” etc. – existența unei națiuni moldovenești. Dar tocmai această națiune, prin prost gânditele întrebări din formularele recensământului, este aruncată într-o confuzie politico-filologică totală.

            Explic. Există în formularele menționate o întrebare, aș zice, diabolică. Pentru că fiecare intervievat trebuie să indice, la libera declarație (!),  ce naționalitate/etnie are.

Iată ce spune în acest sens doctorul în demografie Valeriu Saiînsus:

„E clar că mulți își identifică naționalitatea în raport cu denumirea țării. Și o declară alta decât cea care este. E un risc, deoarece când vorbim de recenzori, numai modul în care aceștia vor pune întrebarea poate să influențeze deja răspunsul.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române spune așa:

– NAȚIONALITÁTE, naționalități, s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. nationalité, germ. Nationalität.

- ETNÍE s. f. unitate etnică, determinată în timp și spațiu, cu trăsături de civilizație și cultură (limbă, tradiții etc.) comune. (< fr. ethnie)

Practic, naționalitatea, ca sinonim al cetățeniei, spune clar că suntem moldoveni. Din punct de vedere al etniei, ca sumă de date precum limba, istoria, tradiții suntem români. Acum, când suntem puși în situația de a alege, ce facem? Ce credeți că o să facă majoritatea cetățenilor Republicii Moldova? Cum poți să pui cele 2 noțiuni în situație de sau când e clar că ar trebui să fie de și.”

 Da… e ca și cum ar trebui să răspundem la întrebarea „unde au femeile părul creț?” În Africa, și să vă fie rușine la ce v-ați gândit.

            În 2004, pe vremea guvernării comuniste, în Republica Moldova a mai avut loc un recensământ. Comuniștii au folosit aceeași întrebare ca o formidabilă armă politică, menită să dea o lovitură mortală forțelor unioniste. Le-a reușit. 76% din intervievați s-au declarat moldoveni, numai 2% - români. Vax populi! Ceea ce dovedește că jocul abil cu cuvintele polisemantice poate avea efecte politice năucitoare. Liberalii, veniți la putere așa de greu, nu au învățat lecția, au lăsat din nou fatala, absurda, irelevanta, ne-europeana întrebare despre etnie și în formularele recesământului 2014 – în loc de a o scoate, prevăzători, lăsând doar întrebarea despre limba maternă! Și deci, s-a început din nou o luptă politică pe viață și pe moarte. Unii rusofoni au chemat cetățenii ca să se declare ruși, chiar dacă sunt găgăuzi, ucraineni, români. Unioniștii, intelectualii, mai ales pseudo-intelectualii, au incendiat ziarele și web-ul cu campanii naționale tip „vorbesc românește, sunt deci român”. Nu ne-am putut lipsi în această panoramă, panaramă mai degrabă, nici de intervenția Bucureștiului. De unde s-ar fi auzit amenințarea că cetățenii moldoveni care nu se vor declara români la recensământ, vor fi lipsiți de cetățenia română, dacă o au. Ori, dacă nu o au și se vor declara români, vor fi facilitați s-o obțină.

 

            Între timp, de pe teren parvin informații despre multiple încălcări:

 - Recenzori care completează formularele cu creionul (astfel formularele pot fi modificate ulterior);
- Recenzori care nu au formulare;
- Recenzori care conving respondenții să se declare moldoveni;
- Recenzori care sunt afiliați politic;
- Primari care promovează rudele sau cunoscuții în funcție de recenzori, sau, și mai grav, îi instruiesc să falsifice informația din formulare;
- Recenzori sau chiar șefi de circumscripție care nu cunosc limba română;
- Șefi de circumscripție cu antecedente penale;
- Minori angajați în calitate de recenzori;
- Linia fierbinte a Biroului Național de Statistică, la care cetățenii ar trebui să le poată adresa informații, nu funcționează.

            Să admitem însă că Recensământul 2014 este impecabil organizat. Chiar și așa, întrebarea, antinațională, despre naționalitate-etnie strică totul. Pentru că guvernul dovedește că nu are idei clare în construcția națională și nu oferă nicio soluție pentru compensarea lipsei de consens a cetățenilor în privința existenței țării lor Republica Moldova. Iar lucrul acesta, după cum ne învață evenimentele din Ucraina, este periculos. Unirea reală, integrarea reală a românimii de pe ambele părți ale Prutului și a tuturor celorlalte seminții care constituie națiunile română și moldovenească are și poate avea loc prin lucruri simple și nețipătoare: cărți, filme, muzică, poduri, căi ferate, străzi. „Brio Sonores” la „Românii au talent”. Irina Loghin la Chișinău. „Negru de Purcari” la Iași și București. Victor Druță la „Gazeta Românească”... – e drept însă că acest Druță nu e atât de simplu, iar uneori mai și țipă.

Victor Druță

OLGA ȘI LENA S-AU CERTAT

Ucraina: linia frontului trece și prin Italia

Cele trei prietene, cu un an în urmă...

            Prietenele soției mele s-au certat. Pentru că prietenele soției mele sunt ucrainence. Dar una e „zapadenka”, din Ucraina de Vest, alta e din Mariupol, port la Marea Azov, în Răsărit. Lena, răsăriteanca, s-a dus la Olga s-o vadă, să mai stea de vorbă. Întâmplător, a atins subiectul tulburărilor din Ucraina, fiind proaspăt întoarsă de la Mariupol, unde s-au petrecut diferite ciocniri ale filorușilor cu autoritățile. Ei bine, de la o nimica toată, Olga a izbucnit. A înjurat-o pe Lena, i-a pomenit despre marea foame din anii 30, de parcă nu Stalin, dar Lena în persoană ar fi organizat-o. I-a promis că o să-și îndemne feciorii să meargă la luptă contra „cațapilor”, după cum îi poreclesc ucrainenii pe ruși, ca să-i nimicească pe toți. În fine, Olga a amenințat-o pe Lena și a dat-o afară din casă. Și Lena s-a plâns soției mele.

Cele trei prietene se cunosc de mult, de pe când erau proaspăt venite în Italia și lucrau ca „badante”. În vremurile celea, care par azi așa depărtate, au îndurat multe greutăți. Dar exista între ele o prietenie, o solidaritate care le făcea viața mai frumoasă, acolo, în acel sat de munte trist, departe de casă și de ai lor. Se întâlneau de exemplu într-un loc convențional unde aveau într-un ascunziș o sticlă de vodcă. Își turnau doar atât cât încăpea în capacul metalic al sticlei, vorbeau apoi de una, de alta, își aminteau viața de odinioară, mai bârfeau babele de care îngrijeau. Nu s-au certat niciodată, din contra, s-au ajutat una pe alta, s-au împrumutat cu bani. Ei bine, acum, între fostele prietene s-a băgat politica. Olga ține cu „banderoviștii” de la Kiev, pe când Lena vrea cu Rusia, pentru ca industria din estul Ucrainei să nu-i mai hrănească pe „fasciștii” din Vest. Iar femeia mea face echilibristică încercând să le împace…

            Fenomenul acestor certuri între ruși și ucraineni cred că ia amploare. Am auzit și alți ruși din Italia lamentându-se că ucrainenii au devenit insuportabili. Că nu-i chip să discuți cu ei în mod liniștit. Dar cine are dreptate?

            E foarte greu să răspunzi la această întrebare. Am întâlnit o ucraineancă din Vestul Ucrainei care refuza categoric să vorbească cu mine rusește, încă înainte de a fi izbucnit conflictul. O însuflețea o ură viscerală față de tot ce este rusesc. Tatăl ei luptase contra sovieticilor, alături de nemți, în al doilea război mondial. A fost arestat, a stat într-un lagăr de concentrare. Din discuțiile mele, în italiană, cu acea femeie am înțeles că ea acceptă mai ușor fascismul și nazismul decât comunismul sovietic. Am notat și altceva, și anume că lumea spirituală a acestei femei are culori etnice, preponderent rurale.

 De fapt, și sufletul tinerei națiuni ucrainene este, cred, mai mult etnic, mai mult rural. Vestul  a fost mai puțin industrializat, nu a avut o cultură urbană, dar a fost ucrainean, prin urmare anume el a și stat la baza noii statalități ucrainene. Estul urbanizat, unde domină limba și cultura de tip rusesc, mai vechi, cu o tradiție lungă, nu au putut desigur să accepte naționalismul ieftin al Vestului. Nici limba ucraineană, care probabil pare un instrument mai puțin performant decât formidabila limbă rusă. E aceeași situație ca la noi în Moldova. Pentru ruși, în genere pentru rusofoni, limba română – mai ales româna stâlcită a basarabenilor! – e net inferioară limbii ruse. Dacă în locul românei s-ar fi găsit germana ori engleza, rusofonii din Moldova demult și-ar fi uitat limba maternă. Prin urmare, atât în Ucraina, cât și în Moldova, pentru a redresa situația e nevoie de multă diplomație, bun simț și concomitent de reguli stricte. Mai puțin de vorbăraie naționalistă. Și trebuie să avem în vedere că atitudinea conservatoare nostalgic-sovietică, pro-rusească, a zonelor industrializate se explică și prin faptul că proletariatul în sistemul sovietic a fost mai protejat, mai privilegiat. Proletariatul sovietic nu a fost supus represiilor, ca țărănimea. Ucraina de Vest, săracă și neindustrializată, a umplut Europa de emigranți și prin urmare e interesată să intre în Europa, nu are ce pierde. Ucraina de Est a rămas pe loc, ținută de minele de cărbune, fabricile de armament, uzinele siderurgice. Pentru aceste industrii Europa poate fi, probabil, o adevărată amenințare…

            Dar până când noi facem aceste disertații politico-istorice, în Ucraina ia foc războiul civil. Statul este slab, dai ordin poliției să-i aresteze pe teroriști, iar poliția trece de partea teroriștilor. Militarii luptă a lehamite și se predau la prima ocazie filorușilor. Primării asaltate, bănci jefuite, magazine închise, haos. Și atunci cetățenii își formează ei singuri batalioanele. Se înarmează. Automatele Kalașnikov se vând ca pâinea cea caldă. Și oamenii se avântă la luptă pentru nobile idei și idealuri. În numele acestor idei și idealuri, la Odessa, pe 2 mai, în cursul unor ciocniri stradale, filorușii au fost siliți să se retragă în Clădirea Sindicatelor. După care clădirii i s-a dat foc. În filmulețele amatoriale se vede clar cum atacanții strigă de bucurie când observă că flăcările izbucnesc în interiorul clădirii. Și, pe parcursul a zeci de interminabile minute, clădirea arde, oamenii se aruncă pe ferestre în gol de la etajele superioare – și nici urmă de poliție, de ambulanțe, de pompieri… Când au venit, era prea târziu. Cei care au intrat mai apoi în interiorul Clădirii Sindicatelor au văzut   tablouri care le-au făcut părul măciucă: cadavre carbonizate în pozele cele mai diverse, picioare dezgolite desfăcute indecent ori făcute jambon, umflate și crăpate… Și o femeie gravidă moartă sprijinită nenatural de o masă… Și celularele, cu melodiile lor vesele, sunând în buzunarele asfixiaților… 

            Lena și Olga, hai împăcați-vă. Vă rugăm frumos.