ADEVĂRURI ȘI APARENȚE

Într-un articol din „Corriere della Sera”, „Qual è il vero potere forte”, Ernesto Galli della Loggia vorbea despre politica italiană dezvăluindu-i treptat secretele. Este o convingere a mai multor cetățeni italieni, zicea autorul, că dreapta și stânga nu se mai deosebesc în mod radical, că sunt chiar unul și acelaș lucru. A fi de dreapta ori a fi de stânga pentru politicienii italieni înseamnă a avea în primul rând puterea în mâni și a o folosi în interese personale, opțiunea politică propriu-zisă rezumându-se la un rol bine jucat.  Remarc faptul că nu era mai înainte așa, pentru că comuniștii italieni, dar și membrii altor partide politice au avut scopuri nobile, au urmărit cu adevărat binele poporului. Dar Ernesto Galli della Loggia nu se oprește la constatarea egalității dintre stânga și dreapta, vizibilă deja cu ochiul liber. Autorul spune că de fapt nu politicienii, chiar dacă aceștia se află la guvernare, sunt adevărații stăpâni ai situației. Și deasupra lor se află cineva care îi conduce, care îi cenzurează, care le poate vanifica cu ușurință eforturile. Cine? Legile supreme? Dumnezeu? Nu. Birocrația! O birocrație formată din înalți funcționari de stat, legată prin mii de fire de interesele ascunse ale industriașilor și ale băncilor. Nu e suficient să faci o lege, mai trebuie să-i asiguri funcționarea printr-o sumedenie de regulamente birocratice, de altfel ea este nulă. Ei bine, blocul acesta birocratic-corporativ este în stare să oprească totul, dacă ceva nu-i convine, și să facă din alb negru… Este emoționant să faci aceste descoperiri în realitatea cotidiană, să dai la o parte aparențele și să vezi adevărul gol-goluț.

Aceeași operație poate fi făcută și în cazul situației din Ucraina. Care poate să pară ceea ce spun că este mai toate mijloacele de informare în masă, adică lupta dintre, pe de o parte, europeiștii care vor să înglobeze Ucraina în Europa luminată a drepturilor și a bunăstării și, pe de altă parte, susținătorii obscuri ai unei Rusii totalitariste, imperialiste, retrograde. De fapt, după cum scriu unele portaluri din Ucraina, refuzul lui Ianukovici de a semna adeziunea la Uniunea Europeană nu depinde de orientarea politică sau de preferințele culturale ale președintelui ucrainean, nici de gusturile celorlalți guvernanți din Ucraina, ci de situația economică a țării, înglodată în datorii și lipsită de perspectiva de a le întoarce. Surprinzător, nu Rusia este principalul creditor al Ucrainei, și nu ea îi pune în primul rând sula în coaste. Rusia doar profită, „frățește”, de problemele Ucrainei. Pentru că deținătorii principali ai obligațiilor de stat ale Ucrainei sunt Statele Unite ale Americii, care au în mâinile lor 80-81% din întreaga datorie a țării. După care merge Rusia, cu 6,5%, UE și China cu 4,3%. Cele 15 miliarde de dolari oferite de Putin lui Ianukovici vor merge la stingerea datoriilor, dar nu vor face decât să prelungească agonia Ucrainei cu 2-3 ani. După care țara va trebui să se răsplătească cu ceea ce a pus în gaj, terenuri agricole, întreprinderi industriale. Și, deoarece Rusia țintește ca să cumpere la prețuri de nimic întreprinderile din complexul militar-industrial al Ucrainei, prețul la metrul cub de gaze i-a fost micșorat Kievului anume pentru ca fabricile de armament să continue a funcționa și să nu se distrugă până când pun rușii mâna pe ele…  

            Este greu să distingi adevărul de aparențe. Pare că europeiștii care protestează în piețele Ucrainei sunt oameni de bine, cetățeni cu un înalt simț de responsabilitate. Există, neîndoielnic, și de aceștia. Dar este tot atât de adevărat că slăbiciunea puterii a trezit furia vulgară, instinctele oarbe și o dreaptă naționalistă, fascistoidă de speriat. Reportajele fotografice din Ucraina ne arată oameni furioși, violențe fără margini, mijloace de luptă exotice: praștii, catapulte, scuturi, coifuri și armuri improvizate. A circulat în toată lumea un video cu un bărbat tânăr, arestat de forțele de ordine, dezbrăcat gol-pușcă în gerul de afară și umilit în fel și chip. Povestea lui urma să ilustreze atrocitățile regimului lui Ianukovici. Ei bine, este doar o aparență ceea ce ați văzut – am citit într-un articolaș rusesc. Tipul cu pricina a fost arestat după ce își turnase benzină pe haine cu clara intenție de a-și da foc. Poliția l-a oprit la timp. Și l-a dezbrăcat anume pentru ca să nu ia foc, deci i-a salvat viața. Cine are dreptate? Care este adevărul, care aparența? Greu de spus.

            E foarte distractiv însă, în legătură cu evenimentele de la Kiev și din alte orașe, să-i auzi pe unii patrioți cum vorbesc deja despre destrămarea Ucrainei și despre oportunitatea României de a-și întregi hotarele cu teritoriile populate de români din țara vecină. Cred că e prea devreme.

            Dacă ar fi să căutăm exemple pentru „adevăr și aparențe” în Republica Moldova, cel mai bine ar fi să folosim demascarea pe care scriitorul Vasile Ernu le-o face partidelor de stânga de la noi.  În Republica Moldova, spune Ernu, grupările politice sunt gândite în termeni de apartenență etnică și nicidecum civică; dacă te declari de stânga, ești etichetat ca pro-rus și anti-occidental. Dacă zici că ești de dreapta, vei fi pro-român și pro-occidental, nebăgând de seamă că Rusia astăzi este cel mai important bastion al neoliberalismului și că în Europa anume stânga a creat statul bunăstării. Partidul Comuniștilor al lui Voronin este profund conservator, deci de dreapta. Elementele cheie ale acestui partid sunt naționalismul moldovenesc, religia ortodoxă și controlul capitalului privat. Ambalajul acestor conținuturi e un populism care atrage prin discursuri despre pensii și asistență socială. La fel Partidul Democrat, zice Ernu, care e o structură subordonată afaceristului Plahotniuc.