OCCIDENTUL ȘI PEȘTELE MORT

Eu mă duc la scăldat la Castel Gandolfo. Nu pentru că apa lacului Albano ar fi cumva sfințită de apropierea castelului papilor, ci pentru că pot înota departe în larg fără ca nesuferiții de salvamari să mă oprească și fără să dau peste stânci submarine. Și apoi e și mai aproape de Roma. Azi am fost la lac pentru prima dată în anul acesta. Dar, descălecând la așa-zisa Plajă a Piratului, m-a întâlnit… nici nu știu cum să-i zic, dar s-o chemăm Globalizarea, că nu vom greși. O hărmălaie drăcească. Un grup de țigani vorbind în țigăneasca lor și încă în nu știu care idiom slav. Copii negricioși alungându-se unul după altul pe plajă și împroșcându-se cu nămol. Țigănci corpolente intrând în apă cu toate rochiile și fustele de pe ele. Țigani mustăcioși și burtoși încercând zădarnic să facă ordine între membrii tribului. Apoi negri, musulmani, italieni, ruși, români.

Mi-am găsit un loc mai departe de chirandele în haine colorate, lângă o pereche de italieni. Pentru ca să descopăr peste câteva clipe că italianul era beat criță și că i se îndreptățea prietenei că a băut din cauza problemelor care îl apasă. Și apoi îi cerea un sărut. După care o săruta el, culcându-se literalmente peste biata femeie care îi suporta cu stoicism amorul. Când am crezut că m-am depărtat la o distanță suficientă de țigani, greșisem. Iată un țigănaș că aleargă spre mine. Duce în mâini un coșcogea pește. Un pește mort. Drace, îmi zic, nu am mai văzut până acum atâta decadență, în țara asta. Mă dezbrac și aștept să văd cum se dezvoltă subiectul peștelui. Țigănașul îl pune în apă, dar peștele nu-i poate face plăcerea să înoate – pentru că e mort. Plictisit, băiețelul îl lasă la mal, pe jumătate în apă, și se duce la ai săi. Se apropie de pește o italiancă de vreo 30 de ani, îl ia în mâini, se duce cu el la copiii ei, le arată peștele, „che bello, che grande!”, apoi îl depune pe nisip și-și caută de treabă. Observ situația preț de câteva minute, punând pariu cu mine însumi că se va găsi totuși cineva care va lua tragicul pește și-l va duce la coșul de gunoi. Ia să văd, este un coș de gunoi? Este! Uite-l, lângă barca aia. La vreo trei metri  distanță stă o familie, bănuiesc de indieni, el, ea și un băiețel. Stau pe un pat, sub umbrelă, ea, o muieroaică enormă, stă la spatele lui și parcă îl purecă, îi scoate cred punctele negre din spinare. Copilul la un moment dat observă peștele. Se duce, îl ia în brațe și i-l aduce lui taică-său. Acesta se scoală greoi, zâmbește complăcut de isprava fiului, ia apoi peștele în mâini și îl examinează cu atenție. După care se apropie de apă și aruncă peștele. Știobââlc!!

Înjur în mintea mea în italienește… Taci, nu dispera. Trebuie să ai încredere în iubita ta Italie. Ai văzut de atâtea ori prin parc oameni care strângeau și aruncau la coș gunoaie și sticle de bere, fără ca acesta să fie lucrul lor, o făceau dintr-un simplu simț civic. Se va găsi și aici un bun cetățean ori un emigrant responsabil care să ducă peștele la gunoi.

Liniștindu-mă așa,  am intrat în apa tulbure de la mal și am înotat în larg, spre puritățile de la mijlocul lacului. Acolo am meditat înotând pe spate la soarta Occidentului, deplânsă cu atâta jale  de studenta româncă de la Londra, cea care a bulversat tot internetul, de care mi-am amintit în legătură cu aleasa societate de pe Plaja Piratului. Ca să vezi, globalizarea distruge identitatea și tradițiile Occidentului. Nu mai poți respira de frica musulmanilor rău intenționați. Nu mai există, spre deosebire de răsăritul nostru scump, prietenie și dragoste adevărată, credință în dumnezeu. Occidentalii ăștia nesimțiți acceptă avortul! Le dau drepturi homosexualilor! Îs de-o corectitudine politică mai rea decât cenzura comunistă! Bine, dragă fată, și care e problema? Să-ți spun eu. Problema e peștele cel mort. Cine se apleacă să ridice peștele cel mort și să-l arunce la coș? Dacă există în Occident o problemă, ești invitată și tu s-o rezolvi. Oricum, planeta asta Pământ ne aparține tuturor. Dar văd că ființele candide venite din sublima și spirituala și nirvanica Indie au aruncat peștele mort în apa în care se scaldă. Iar ortodocșii binecredincioși de primprejur au întors capul a lehamite. De ce nu le-au dat italienilor o lecție de spiritualitate și moralitate superioară? Tu, dragă fată, cred că faci parte din oamenii noștri care cred că occidentalii ăștia ar fi niște aristocrați dobă de carte și educație, niște semizei colea. Dar l-ai văzut pe italianul cel beat, săracul de el? E vai de capul lui, e un om simplu, cum sunt în occident milioane. Țărani ignoranți, gospodine sfădăușe, soți violenți care își ciomăgesc soțiile – care nu e exclus s-o merite pe bună dreptate. Deci, problema e în tine. Și problema e peștele mort. Mergi și-l ridică. Ia-te de piept cu indianul cu puncte negre pe spinare. Spune-le englezilor ăia ai tăi cât de benefice sunt moaștele sfintei Paraschiva de la Iași. Și dacă ai rămas cumva însărcinată din întâmplare, nu asculta ce-ți spune mama și tata, fă copilul și crește-l. Dar când te duci cu el la plajă, nu-i da voie să se joace cu pești morți.

            …Mă luasem cu gândurile și înotasem prea departe. M-am întors obosit la mal. Fii sigur că nu vei mai găsi peștele mort. Dar peștele cel mort era la locul său menit de dumnezeul inexistent al Occidentului, cu burta în sus. Și atunci m-am apropiat cu hotărâre de el, i-am luat trupul lipicios în palme, am trecut printre corpurile înroșite de soare ale clienților Plajei Piratului și am aruncat peștele mort la coșul de gunoi. Unii s-au uitat cam mirați la mine. Dar nu m-a aplaudat nimeni. 

            Ai văzut, mi-am zis. Până la urmă s-a găsit un occidental care a salvat onoarea Occidentului. Iată de ce mie Occidentul îmi place foarte mult. Am mers după asta și mi-am clătit mâinile în apa lacului.

NU CREDEAM…

                Chiar atât nu credeam ca să fiu vreodată

         Energizat la extrem, ca într-un caz de maxim dopaj,

         De un cuvânt cu utilizarea larg banalizată,

         Un franțuzism din două silabe – garaj.

         Îmi sună sublim, precum în tinerețe cuvântul eseu,

         Ori cuvintele odaliscă și voluptate,

         E poate mai frumos chiar decât însuși cuvântul Orfeu

         Și decât tablourile lui Vasili Kandinski, toate.

         Un garaj e o pistă. Dar cu consoane interne sonore,

         Din care să te lansezi ca un meteor în spații,

         Să urci în mașină și să ridici colbul timp de ore și ore

         Pe drumurile cu gropi ale celei mai sărace nații.

         Să te-ntorci apoi obosit și, intrat cu mașina-n garaj,

         Să descarci pe cimentul prăfos și pe-alocuri murdar de ulei

         Vinuri ușoare de Cricova, brânză de oaie, și ceapă, și praj,

         Și o scândură – bună! – găsită în drum la Orhei.

         Să arunci apoi o dulce privire mângâietoare

         Nu la stele în spații, nu în poeticul, cosmicul gol!

         Ci la polițele cu fel de fel de căcaturi folositoare,

         La chei și șuruburi, la șlanguri, la sticlele cu tassol.

         … Ce e garajul, această iubire târzie din piatră și cotileț?

         E o dulce ispită care te-nșală și-ți fură lumina?

         Băi, dacă nu-mi fac garaj, îi kaneț și-i pizdeț.

         Vreau un garaj ca să am un’ să bag mașina.  

MOLDOVA CU OCHI OBLICI

 

Dacă ar fi declarat la Roma sau la Paris că cetățenii Republicii Moldova sunt latini și prin urmare locul lor este în Uniunea Europeană, Traian Băsescu ar fi fost poate considerat un tip straniu de modă veche. Căci demult au apus vremurile când te puteai lăuda cu noblețea stirpei latine care a cucerit și civilizat lumea. Și apoi Europa unită i-a îmbrățișat cu mare dragoste și pe barbarii de altă dată, pe germani, pe anglo-saxoni, pe slavi, nu este un club select al gintei latine. Dacă însă Băsescu ar fi spus că moldovenii nu trebuie să adere la Uniunea Euroasiatică pentru că nu au ochii oblici, efectul cred că ar fi fost asemănător cu acela pe care îl fac glumele rasiste ale lui Roberto Calderoli: o condamnare generală. A exalta ginta latină și rasa ariană în detrimentul barbarilor și posesorilor de ochi oblici nu e un lucru corect. Și apoi cine a zis că locul ochilor oblici e numaidecât în Uniunea Euroasiatică? Și Uniunea Europeană e plină de ochi oblici. Din fericire, povestea cu ginta latină și ochii oblici Traian Băsescu a spus-o la Chișinău, unde acest soi de literatură încă se mai bucură de succes. Deci, președintele român a fost aclamat și aplaudat, cu atât mai mult că el a exprimat nedezmințita susținere a României pentru cursul european al Republicii Moldova. Și nu numai. Posibila conectare a Moldovei la conductele de gaze românești, în care vor începe să curgă din abundență gazele din Marea Neagră și cele de șist, va slăbi cu mult dependența de Moscova și șantajurile rusești. Apoi construcția unor poduri și a unor linii de înaltă tensiune. Toate aceste și alte frumoase oportunități care vin dinspre România e normal să fie salutate cu bucurie de moldoveni.

Dar eu vreau să mă întorc la ochii oblici. Pentru că mie îmi plac ochii oblici. O consăteancă de a mea are ochii oblici. Am avut un coleg de universitate cu porecla Japonezul. Apoi un elev cu porecla Uzbecul. Basarabia este în genere pământul unor încrucișări genetice extraordinare. Suntem amestecați cu ruși, ucrainieni, armeni, evrei, turci, germani. A vorbi de popor latin este posibil, cu pomenirea obligatorie a excepțiilor, doar când ne referim la limbă. Vreau să ajung cu această istorie a ochilor oblici la simpla concluzie că ereditatea noastră genetică, dacă e sănătoasă, nu contează în aspectul nostru de ființe sociale. Și din contra, contează enorm educația pe care am primit-o, societatea în care trăim.  Iar societățile moderne în care interacțiunea socială a ajuns nivele de intensitate mai înainte nemaivăzute, cu cărțile, televiziunile, școlile și internetul lor, creează ca la conveier identități naționale și socio-culturale. Și lucrul acesta e un bine! Din contra, e rău când anumite grupuri de persoane evită să se încadreze în identitățile comune.

Și aici vorbesc de țigani, de unguri, de ruși. Tare nu le mai place românilor când compatrioții lor țigani comit furturi,  violențe și când profesează o cerșetorie obraznică. Tare nu le mai place ca țiganii din România să fie identificați cu românii. Păi nu-s români, îs țigani. Ba îs români. Pentru că s-au născut în România, statul român urma să-i integreze, să-i școlarizeze, să-i educe aducându-i la un standard social acceptabil, făcându-i să-și uite un pic etnia și să le dea și lor senzația că au „sânge latin” (că numele latin lui Romulus Mailat nu-i lipsea). România, cred, trebuie să-și asume toți cetățenii ei, iar cuvântul român trebuie să-i înglobeze în mod egal pe românii etnici și pe toți cei care au buletin românesc fără să fie români etnici. Chiar și pe cei cu ochii oblici. Maimarii românilor ar trebui să mai înceteze a produce vorbărie goală pe tema latinilor și a dacilor. Iar maimarii moldovenilor să-și dea seama că, neoferind populațiilor slave și găgăuze din Moldova stimulente și instrumente puternice de integrare lingvistică și socială, creăm baza unor viitoare catastrofe. Examenele de bacalaureat din anul acesta au descoperit că mulți tineri ruși din Chișinău nu-s în stare  să răspundă la întrebări elementare în limba română. Din acești cetățeni neisprăviți vor crește elemente antisociale. Anume ei completează actualmente rândurile nostalgicilor Uniunii Sovietice, visând la timpurile când rușii erau tari și mari. Anume ei se folosesc de drepturile democratice pentru a protesta contra lucrurilor pe care nu le înțeleg.  De ce, îmi vine întrebarea, ar trebui să cheltuim sume enorme pentru producerea în școlile noastre a unor străini dușmănoși care nu se vor putea integra la noi și vor emigra în Rusia? Integrarea socială a țiganilor români face parte din procesul de creare a națiunii române. Integrarea socială a rusofonilor moldoveni face parte din procesul de creare a națiunii moldovenești.

Discursul despre ochii oblici pe care l-a făcut Băsescu în Republica Moldova este o  greșeală politică. În loc să unească, a divizat. În loc să pună accentul pe faptul că Uniunea Europeană oferă oportunități pentru toți cetățenii moldoveni, indiferent de etnie, domnul Băsescu s-a lansat în divagații pe tema „sângelui”, a latinității, a ochilor oblici.  Nu a spus-o explicit, dar s-a subînțeles că Uniunea Europeană e pentru moldovenii latini, iar Uniunea Euroasiatică e pentru cei mai puțin nobili și pentru posesorii ochilor oblici. Eu aș zice că noi, moldovenii, optăm pentru Europa nu pentru că am fi latini - pentru că nu suntem toți latini. Și nu pentru că nu avem ochii oblici - unii din noi chiar au ochi oblici. Optăm pentru Europa în virtutea idealurilor noastre sociale. În rest, îmi exprim tot respectul pentru tot ce face Președintele Băsescu pentru țara mea.

MOLDOVA: REPERE ALE NORMALITĂȚII

            Nu, nu e normal ca o pătrime din populația țării să lucreze peste hotarele ei, nu e normal ca acești oameni înstrăinați să ridice, cu copiii lor născuți pe meleaguri străine, natalitatea țărilor unde muncesc. Dar, dacă totuși lucrul acesta s-a întâmplat, apoi e bine ca să se facă ceva pentru tinerii moldoveni care nu și-au văzut poate niciodată țara de origine.

 Și s-a făcut. Este vorba de Proiectul pilot DOR, destinat dezvoltării legăturilor emoționale dintre diaspora și Republica Moldova. Organizat în stil de tabără de vară axată pe valori tradiționale, proiectul va fi implementat în perioada 20-28 August 2013 în Republica Moldova. Pentru realizarea programului vor fi selectați  20 participanți din diferite țări în care este prezentă diaspora și 5 tineri din Republica Moldova. În agendă sunt planificate activități creative (Misiunea secretă), sportive, artistice, lingvistice, de cunoaștere a istoriei și culturii, Laboratoare (ceramică, muzică, dans, bucătărie națională, arheologie, fotografie), vizite culturale (locuri de patrimoniu) și întâlniri oficiale (Guvern, Ministere). Toate activitățile vor fi desfășurate într-un stil interactiv și dinamic.

Programul-pilot DOR are misiunea de a sensibiliza tinerii din generația a doua  și a treia de migranți cu privire la identitatea lor culturală și de a crea legături emoționale între Republica Moldova și reprezentanții diasporei moldovenești. Programul a apărut drept rezultat al  necesității clar exprimate a diasporei moldovenești de a  menține relația cu valorile tradiționale ale țării și de a crește apropierea tinerilor din diasporă cu Republica Moldova. Și este primul pas spre dezvoltarea unui program amplu care vizează diferite categorii de beneficiari, inclusiv pe cei interesați de turismul rural și cultural.

Programul pilot DOR este organizat  de Guvernul RM (Biroul pentru Relații cu Diaspora) în parteneriat cu OIM Moldova. A fost lansat pe 4 iulie de către șeful Biroului pentru relații cu diaspora Victor Lutenco. Condițiile de participare presupuneau o vârstă a copiilor cuprinsă între 14-16 ani, o stare de sănătate bună, posibilitatea de a comunica în limba română și o contribuție de 100 euro. Nu ne rămâne decât să așteptăm, până la sfârșitul verii, rezultatele realizării proiectului.

            Un alt reper de normalitate l-am găsit în acțiunea „Fete pe biciclete”, organizată de trei fete de la Chișinău, pasionate de ciclism. Acestea s-au gândit că orașul lor, în care există un trafic automobilistic nebun, ar merita o corectare în stil european. Au organizat deci un marș al fetelor pe biciclete prin tot orașul, atrăgând atenția trecătorilor și automobiliștilor prin ținutele lor cochete, prin bicicletele lor colorate și decorate cu iepurași și ursuleți nostimi. Mesajul celor circa 60 de fete îmbrăcate în rochii și fuste a fost un imn dedicat feminității care urmează a fi protejată și mai ales admirată, dar a fost și un reproș la adresa primăriei orașului Chișinău. Unde-s pistele pentru bicicliști? Dar cele pentru bicicliste? Singura pistă pentru biciclişti din capitală a fost amenajată în 2005 pe bulevardul Dacia, dar fără mare folos. Din ea, ca și din Dacia, au rămas doar amintirile. Pentru a susține acțiunea „Fetelor pe biciclete”, activistul pentru drepturile omului Oleg Brega a tras pe el o fustă și s-a încadrat cu curaj în marș.  

            Nicola Baldassare, un italian de la Chișinău, pune la dispoziția opiniei publice alte două repere de normalitate moldovenească. Unul este noutatea că pizza moldovenească și în genere mâncărurile italienești ce pot fi gustate în Moldova au crescut considerabil în calitate. Schimbarea s-a produs odată cu înmulțirea localurilor cu nume italienești precum

„Carmelo”, „Caruso”, „Bella Napoli”, „Pizzamania”, „La Divina” și altele. Au trecut fără întoarcere, zice italianul, timpurile când pizzele moldovenești erau groase de 5 cm și puteau fi digerate în minim 12 ore, astăzi la Chișinău poți mânca pizza la fel de bună ca cea italiană. Majoritatea materiilor prime sunt importate din Italia, iar unele  localuri au și cuptor cu lemne.

            Trendul italian va putea, credem, să aibă mare viitor în capitala Moldovei, pentru că moldovenii, o zice tot Baldassare, au talent. Ca să demonstreze această ipoteză italianul nostru povestește ce i s-a întâmplat într-o noapte când îl chinuia insomnia și se învârtea fără scop prin apartamentul său. La un moment dat aude dinspre fereastra deschisă un zgomot straniu, și totuși cunoscut, catalogabil ca fiind o emisiune de aer provenind din stomac, prin cavitatea bucală, mai pe scurt un râgâit. Drace, nu e posibil să auzi așa ceva la trei de noapte!.. Ce a descoperit italianul privind afară în curte? Chiar sub ferestrele casei sale un grup de băiețandri fără somn ca și el organizase un concurs pentru cel mai răsunător râgâit. Concurentul, înainte de probă, bea o jumătate de sticlă de apă minerală „Gura Căinarului”,teribil de gazată, apoi încerca să producă un râgâit cât mai sonor… Concursul a fost câștigat de un băiat subțirel, dar dotat cu un esofag extraordinar. Râgâitul produs de el s-a auzit pe o rază de 5 km. Ca premiu i-a fost oferită o ladă de bere „Chișinău”. Învingătorul a destupat imediat o sticlă și a dat-o peste cap dintr-o răsuflare. „Ia ce-i bună!!” „Să fii sănătos!!”

            Nu există nicio îndoială: moldovenii au talent!

DAȚI-I MOLDOVEI O CLASĂ MEDIE!

            Am dat de articolul lui Mircea V. Ciobanu „Intelectuali de dreapta și intelectuali de stânga” din „Jurnal de Chișinău” tocmai când terminasem de citit un alt articol, „Così, in tre mosse, la classe media sprofonda e i ricchi volano”, scris de Riccardo Staglianò și publicat în „il Venerdì di Repubblica”. Poate de aceea articolul lui Ciobanu m-a uimit, prea era în contradicție cu articolul italianului.

            Dar să vedem despre ce e vorba. Riccardo Staglianò scrie despre filmul documentar al americanului Robert Reich „Inequality for All”. În care se vorbește că circa 70 la sută din economia americană se bazează pe achizițiile clasei medii. Anume ea, clasa medie, mișcă mașinăria economiei, cumpărând case, mașini, haine, produse alimentare. E suficient ca acest torent de bani care iese din buzunarele clasei medii să se oprească și se va opri totul. Iată de ce clasa medie e foarte importantă. Dar situația ei s-a înrăutățit în tot Occidentul. Societatea s-a polarizat, bogații au devenit tot mai bogați. Cei mai bogați 400 de americani au un patrimoniu egal cu patrimoniul jumătății mai sărace a națiunii americane. Săracii au crescut în număr pe contul clasei medii. Care e această clasă medie? În Statele Unite sunt cei care au un venit anual între 25 și 75 mii de dolari. Sărăcirea clasei medii occidentale are mai multe cauze, modernizarea tehnologiei care a micșorat substanțial costurile de producție și nevoia în manodopera clasei medii, apoi globalizarea care a produs delocalizarea industriilor în țările lumii a treia, apoi investițiile în capitaluri financiare, în loc de a investi în industrie. Și marea problemă e următoarea: Banii au ajuns în mâinile celor foarte bogați care nu-s în stare să-i cheltuiască. Bogații deci, ca să nu-i piardă, îi investesc în variate fonduri și încearcă să facă bani din bani. Când aceste fonduri sunt prost gestionate și explodează, consecințele le plătesc cei săraci și clasa medie, oferindu-ni-se astfel paradoxala imagine a unui capitalism care privatizează câștigurile și socializează pierderile. Și acum, dacă ne întrebăm cum ieșim din această situație, cu politici de dreapta sau cu politici de stânga, răspunsul vine de la sine. Sigur, prin politici de stânga, prin impozitarea progresivă a bogaților. Numai în felul acesta se pot găsi fonduri pentru a ajuta săracii și clasa medie, dându-le locuri de muncă în plus și salarii mai bune. Desigur, lucrurile doar în aparență sunt atât de simple, există și soluții de dreapta foarte serioase.

            Ce zice însă Mircea V. Ciobanu în articolul său despre intelectualii de dreapta și intelectualii de stânga? Ce propune pentru țara sa care are o economie liberă de piață? Ceea ce m-a uimit mai ales e că Ciobanu nici nu discută despre soluții de dreapta sau de stânga. Pentru dânsul e clar a priori că dreapta e bună, iar stânga e rea.  „Stângiştii” sunt pentru „dreptate”. Dreptatea / egalitatea universală fiind – din punct de vedere critic – imposibilă, ideea este utopică şi, în câteva cazuri, a condus la catastrofe. Intelectualul de dreapta are o dorinţă mai modestă: libertatea (a pieţei, a expresiei, a circulaţiei, a alegerii). Intelectualii sunt, aşadar, diferiţi. Dar intelectualul absolut este un aristocrat al spiritului. Unul care locuieşte în blestematul turn de fildeş. Pe el nu-l preocupă vânzoleala politică.”  În aceste puține cuvinte ale criticului de la Chișinău am găsit mai multe erori grave: desconsiderarea stângii considerată utopică și idealistă; lupta pentru libertate, considerată apanaj al dreptei; dreptatea, considerată imposibilă, uitându-se că „aievea s-a serbat”; apoi ideea puțin realistă despre intelectualii absoluți și aristocrații spiritului; și, în sfârșit, ca o scuză pentru stângiști, devalorizarea intenționată a politicii în genere, considerată ocupație ignobilă pentru un intelectual absolut (de-ar auzi asta Roberto Benigni!) . Deci, am conchis, stânga pentru Mircea V. Ciobanu înseamnă de fapt „icoana stelei ce-a murit” a comunismului sovietic. Falimentul sistemului sovietic e adevărul suprem, în fața căruia nu se mai pot îndreptăți nici Gramsci, nici Togliatti, nici Berlinguer…

            Erorile acestea, care se văd atât de bine de pe solul italian, nu sunt comise numai de M. Ciobanu. Din păcate, ele aparțin, cu mici excepții, întregii opinii publice din Moldova și sunt alimentate de lipsa unei stângi, și a unei drepte, moderne.  Ambele, stânga și dreapta, sunt conservatoare. Nu exprimă un conținut social real. Stânga nu are o clasă muncitoare sau medie pentru care să lupte, parazitează pe nostalgiile bătrânilor. Dreapta e reprezentată de rechini capitaliști care parazitează pe stat. Teoriile lor nu reflectă realitatea, ci o maschează.

 Prin urmare, M. Ciobanu poate că ar avea o scuză. Dar n-a fost scuzat. Rechinii webului l-au atacat fără milă. Sociologul Vitalie Sprânceană i-a spus fără menajamente pe facebook că a scris un text nereușit și greșit. Iar scriitorul român de stânga Vasile Ernu, în care de fapt Mircea Ciobanu și țintea cu articolul său, a replicat că un text ca al lui Ciobanu nu mai este imaginabil într-o țară din vest, dar nici în România, nici în Rusia. Sunt mai lenți moldovenii? Dacă ne bazăm pe ce zicea Marx, că nu conștiința determină viața, ci viața determină conștiința, răspunsul ar fi că evoluția capitalismului moldovenesc este cu mult în urma capitalismului din alte țări, prin urmare nici conștiința socială nu e suficient de dezvoltată. Nu ne rămâne decât să așteptăm apariția unei puternice clase medii moldovenești, care să-i limpezească pe intelectuali. Mai ales pe intelectualii absoluți și aristocrații spiritului.