La moartea lui Ion Druță

 

      Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte la moartea scriitorului Ion Druță.

Mi-am amintit pentru început de memorabila sa vorbă „Ară și seamănă, și vei avea dreptate”.

      Ion Druță este scriitorul care a arat adânc în ogorul Moldovei. A creat chipuri literare de o forță extraordinară, a semănat idei curajoase, a împrumutat întregii Moldove suflet din sufletul său. A mers alături de poporul său, a încercat să-i înțeleagă firea. În această încercare, îmi pare, i-a ieșit de multe ori poezie curată, poate mai puțin adevăr despre ceea ce suntem cu adevărat.

          Pentru că nu cred că bunătatea ne apasă așa de greu. Nu cred că suntem născuți poeți; și nici mioritici. Nu cred că avem nevoie de Lumânarea Recunoștinței. Nu cred că e bine să abuzăm de cuvântul neam, pe care Ion Druță l-a tot folosit.  Nu cred că opțiunea pentru statalitate moldovenească ori unirea cu România ar depinde de caracterul moldovenilor din Republica Moldova, deosebit de cel al românilor din România. Și nu cred că ne va salva ortodoxia, promovată cu atâta zel de scriitorul nostru, în ultima perioadă a vieții.

         Este normal, cred, ca despre o mare personalitate să se spună după moarte și bune, și rele. De mortuis aut bene aut nihil e valabil doar pentru oamenii comuni. Și într-adevăr, ca o strălucită dovadă a faptului că Druță e o mare personalitate, au ieșit la iveală, încă înainte și imediat după înmormântare, și laudele, dar și grelele reproșuri la adresa scriitorului decedat.

         Asupra reproșurilor aș vrea să mă și opresc. Și să-mi spun părerea despre aceea cât cântăresc cu adevărat aceste reproșuri.

          A lăsat Moldova de dragul Moscovei.

         Nici nu merită să faci vreun efort pentru a demonstra cât de absurdă este această învinuire. Ion Druță a trăit în mijlocul unei mari capitale culturale a lumii. Provincialul Chișinău, unde era încolțit din toate părțile, l-ar fi sufocat. Și datorită Moscovei au putut să apară și să fie cunoscute marile sale opere.

      A făcut o opoziție blândă sistemului sovietic, pentru că de fapt nu a vrut decât să îmbunătățească acest sistem și, anume din această cauză, a și fost tolerat și premiat de sistem.

         E ridicol și acest reproș. Unica modalitate de a fi de folos poporului său era de a sta în sistem. A fi contra sistemului însemna să ieși din joc. Deci, ca să dau un exemplu, Ion Druță nu s-a ridicat împotriva colhozurilor în genere, ci l-a lăudat pe președintele de colhoz Pavel Rusu, care a avut curajul să rupă de la stat și să dea colhoznicilor săi oleacă de pâine în plus.

    Nu a pledat cu suficientă energie cauza sfântă a românismului.

         Românismul? Pentru mine, e unul din cele mai nesuferite isme. Și ce este românismul? Exaltarea calităților deosebite ale poporului român? Cruciada românismului? „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”? ...Nu cred că în Uniunea Europeană de azi ar fi o idee bună să promovăm românismul.

         Trăind în mijlocul poporului rus, având el însuși rădăcini slave, cum de altfel avem mai toți românii și moldovenii, putea oare Ion Druță să participe la cruciada românismului moldovenesc? Fiind atât de apropiat învățăturii creștine și Sfântului Pavel îndeosebi, putea oare cosmopolitul Ion Druță să arunce vreascuri în focul naționalismului moldovenesc stupid? În focul acelui naționalism care își bătea joc de Pușkin și țipa să-i scoatem monumentul din parc, să redenumim strada care-i poartă numele; acel naționalism pentru care rusul din Moldova, cetățean al Republicii Moldova, nu e decât un ocupant, un porc; pentru care Antonescu e un erou al neamului și bine le-a făcut evreilor în 1941. Putea oare Ion Druță, fiind pe de asupra și căsătorit cu o evreică, să fie de partea acestor indivizi?

          Pentru scriitorul nostru a contat omul nostru simplu și acel genius loci, spiritul locului, pe care l-a simțit foarte bine.

         Și, observ, omul nostru simplu nu a fost și nu este naționalist. Sângele nostru e amestecat cu cel al popoarelor de primprejur. În ciuda românismului, ne căsătorim cu rusoaice, cu ucrainence, cu evreice. Punem copiilor noștri nume străine: Vania, Grișa, Sveta, Oxana; mă rog, mai recent, și Giulietta, și Robert, și Amelia. Amestecăm ca proștii cuvintele din toate limbile pe care le înțelegem cât de cât... Mai pe scurt, nu e pentru noi românismul.

         A susținut ideea națiunii civice moldovenești, în detrimentul ideii că „suntem români și punctum”.

         Nu există minciună mai mare decât aceea că Moldova, din punct de vedere cultural, ar fi superioară celeilalte Românii. Am dat noi, ne-au dat și nouă. Procese complicate, vase comunicante, istorie în genere comună. Prin urmare, pretențiile înfumurate ale moldoveniștilor dodoniști sunt pur și simplu ridicole. Ion Druță nu a fost de partea lor.

         Dar națiunea civică, națiunea în sensul dreptului internațional, este altceva. Națiunea este țara și poporul ei. În cazul nostru, este Moldova în hotarele ei recunoscute de comunitatea internațională, cu toate etniile, cu românii majoritari, cu toți rușii din Chișinău, cu toți găgăuzii și bulgarii de la sud, cu toți ucrainenii din nord, cu toți țiganii de la Soroca și cu toți transnistrenii din stânga Nistrului. Aceasta, domnilor, este națiunea moldovenească, adică poporul Republicii Moldova, cu tot teritoriul, toate bogățiile și toate problemele ei. Suntem români și punctum? Da! Dar și ruși-ucraineni-găgăuzi-bulgari și punctum! Suntem, mai pe scurt, o comunitate de oameni. Cum s-ar numi această comunitate de oameni? Cum îi numesc străinii pe cetățenii Moldovei? Păi moldoveni. Moldoveni, indiferent de etnie. Și este logic să fie așa. Etnia nu-l mai interesează aproape că pe nimeni. Dar suntem oare noi moldoveni pe drept cuvânt? Adică, există, în afară de buletinul de identitate, niște valori comune tuturor cetățenilor Republicii Moldova? Un liant puternic între ei, un nerv viu care să treacă de la unii la alții? Da, uneori există, dar ca excepție, ca fenomen singular. În genere, însă, nu. A făcut o impresie deosebit de urâtă, la Românii au talent, fata din Găgăuzia care a declarat că ea nu vorbește limba română.

         Ei bine, și aici ajungem la reproșul care i s-a făcut lui Ion Druță pentru că a afirmat că „nu s-a fabricat încă o identitate națională moldovenească”. Păi, în lumina celor spuse mai sus, Druță avea dreptate. Avem nevoie de a fabrica o identitate națională moldovenească. O identitate inclusivă, care ar face așa, ca să nu se urască între ei unioniștii cu stataliștii și băștinașii cu veneticii. Identitatea etnică, în cazul nostru neamul, e o chestiune secundară, depășită demult, primitivă în fond.

         Să ne urâm, dacă asta o vrem, pentru că suntem de dreapta ori de stânga, credincioși ori atei, să promovăm ideea pământului plat ori ideea că puterile oculte ale planetei vor să ne otrăvească cu vaccinuri fel de fel. Să afirmăm aiurea că suntem o rezervație a extratereștrilor...

          Da, da, e mai bine așa decât să batem apa-n piuă cu moldovenismul ori românismul.

         Iar fabricarea națiunii civice moldovenești e clar că trebuie începută cu niște pași concreți din partea conducerii de stat. Și primul pas în acest sens trebuie să fie trecerea tuturor școlilor neromânești din Republica Moldova la limba română. Treptat, fără excese, fără exagerări, dar cu hotărâre. La început cu doar câteva obiecte de predare în limba română. Ar fi în interesul minorităților această măsură, s-ar integra mai ușor în societatea moldovenească. Doar această măsură va fi în stare să surpe treptat statutul de lingua franca pe care îl are limba rusă în Republica Moldova. Iar limba rusă în calitate de lingua franca, din punct de vedere obiectiv, nu este un rău în sine, dar nu poate să funcționeze la nesfârșit, pentru că se ridică generații de moldoveni care nu o cunosc.

          Fără limbă română nu există națiune civică moldovenească. Și fără națiune civică nu există nici pace, nici bună înțelegere între oameni. Și, apropo, nici o eventuală unire cu România. Pentru că asta e democrația, în democrație se votează, se fac referendumuri; și nu există Unirea fără un vot popular.

      Nu a condamnat agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.

         Și aceasta este într-adevăr o greșală foarte mare. Dar dacă Ion Druță nu a condamnat în public, din anumite calcule meschine, această absurdă agresiune, sper totuși să o fi făcut în forul său interior.

         Voi încheia aceste însemnări pe o notă sentimentală, spunând că Ion Druță, cu toate păcatele sale, a fost totuși un grand homme, un om mare. De ce?

         Pentru că a sublimat durerile și bucuriile noastre, pentru că ne-am regăsit în opera lui mai frumoși decât suntem în realitate, pentru că a încercat să ne modeleze după chipul eroilor săi, pentru că ne-a înnobilat cu niște lacrimi pe care ne-a făcut să le plângem... Da, poporul moldovenesc l-a iubit. Și a plâns de emoție citindu-l, și a ieșit plângând de la prezentarea pieselor lui de teatru, după cum am ieșit și eu, subsemnatul, cândva, de la „Păsările tinereții noastre”. Ion Druță i-a mai emoționat și pe oamenii sovietici, cu piesele sale, jucate în toată Uniunea Sovietică. Și pe românii din România, dovadă e mărturia fiicei mele  care a văzut spectacolul  „Frunze de dor” la București...

         Ion Druță va rămâne pentru multă vreme în panteonul poporului nostru. Să-l beștelești din motive ideologice este, cred, o infamie.

Câteva referințe cu privire la cartea mea „Vorbiți-ne despre Italia, domnule profesor”, ieșită de sub tipar la București: Editura www.Coresi.net, 2022

Lilia Bicec-Zanardelli, scriitoare (Italia):

„De mult timp nu am citit o carte atât de captivantă, interesantă si doldora de informații utile precum „buchetul de impresii dintr-o alta lume" VORBITI-NE DESPRE ITALIA, DOMNULE PROFESOR! de Victor Druță. 

Irina Constantinescu, profesoară (București):

Un titlu bine ales, care stârnește curiozitatea. Despre Italia s-a scris, desigur, foarte mult. În mod greșit ai fi tentat să te întrebi ce ar mai fi de spus. Devii nerăbdător să afli cum reușește profesorul de limba și literatura română, Victor Druță, să aducă așa un colos în fața discipolilor domniei sale, știut fiind că, pentru un demers didactic reușit, trebuie să stăpânești foarte bine arta de a capta atenția, de a te plia pe nivelul de înțelegere al interlocutorilor, de a anticipa logica și multe, foarte multe altele. Avem să aflăm pe parcursul lecturii că, înainte de toate, domnul Victor Druță a fost și a rămas un dascăl dedicat, indiferent dacă viața l-a purtat pe alte meleaguri și spre alte orizonturi profesionale. Primul gând a fost să scrie cartea ca un răspuns la o așteptare nerostită a acelora care i-au fost elevi, care l-au privit cu încredere și ai căror ochi plini de întrebări încă îi mai stăruie în amintire și după atăția ani. Așa ceva nu se poate uita și asta o știu foarte bine cei care sunt cu adevărat dascăli, iar domnul Victor Druță a demonstrat cu prisosință acest lucru.

„Tot speram însă ca într-o bună zi să mă întorc acasă și să merg din nou la școală, în fața elevilor mei, pe care mi-i imaginam întrebându-mă: „Dom’ profesor, cum e Italia?” afirmă autorul în prefața cărții. „Încă nu m-am întors acasă, dar mulți ani la rând m-am pregătit să le vorbesc elevilor mei...”

Exact cum spuneam. Numai adevărații dascăli pricep acea magică țesătură, care te leagă pentru totdeauna prin fire nevăzute de copiii din bănci, care te face să-i porți de-a pururi în suflet, lor povestindu-le în gând, peste timp, printre altele și cum este în Italia...

Lucrarea în sine este o încântare, și, în acest sens, o enumerare prin ierarhizare a argumentelor mi se pare a fi un demers superfluu. (...)

Ceea ce constați, după parcurgerea lor, este faptul că autorul iubește cu adevărat această țară, indiferent că o prezintă și cu bune și cu rele, cum se spune, că scrie cu o bucurie molipsitoare, în felul acesta reușind în mod admirabil să ți-o aducă aproape de suflet. Relevant în acest sens este un fragment din prefața cărții în care autorul mărturisește:

„Am vrut să scriu dintr-un impuls de extraordinară încântare pentru poporul, istoria, pământul și cultura Italiei. Este pământul de unde își trage originea și poporul nostru românesc, este limba pe care aproape că o știm fără s-o fi învățat vreodată, este țara care ne-a primit pe atâția dintre noi, emigranți din Moldova și România, și pe care – o spunem cu toată rușinea – poate am iubit-o mai mult decât am iubit patriile noastre, cele din care am fugit.”

Și citești captivat că, citez, „Roma antică, orașul creat de tribul Latinilor, cucerind tot teritoriul Italiei, a înglobat o sumedenie de seminții.”, că „Roma antică a fost un cazan în care au curs, au fiert, s-au amestecat, s-au contopit toate semințiile lumii cunoscute de atunci, iar latina, limba unui mic trib din Lațium, a fost liantul...”

Nu vreau să rezum în vreun fel lucrarea, pentru că simt că aș aduce un imens prejudiciu.

Voi menționa apoi că un plus de valoare îl conferă scrierii limpezimea limbajului, presărat cu un umor fin, cu opinii personale savuroase, pertinente altfel, care fac deliciul lecturii:

„Un vechi prieten de al meu de la Brașov îmi spunea odată, când vizitase Moldova, că are o fermă convingere. Cu cât mergi mai mult dinspre vest spre est, cu atât oamenii devin mai spirituali, mai profunzi, mai buni. Potrivit teoriei sale, basarabenii sunt mai sufletiști decât românii de peste Prut, rușii îi întrec pe basarabeni, iar omul cu adevărat superior este chinezul sau japonezul. Mă rog, așa o fi. Eu totuși am avut o cu totul altă impresie atunci când am ieșit dincolo de hotarele țării mele. Rușii sunt mai glaciali decât basarabenii, care la rândul lor sunt mai morocănoși decât românii, iar italienii îi bat și pe ruși, și pe basarabeni, și pe români cu caracterul lor deschis, zâmbetele și gentilețea lor, iar lucrul acesta este deosebit de evident la vamă. Nu există ființă mai tristă, mai bănuitoare, cu fața mai pietrificată decât vameșul moldovean! Acesta nu e în stare să-ți zâmbească nici chiar dacă îl ameninți cu un kalașnikov scos din valiză! Cu totul altceva vameșul italian: iți mai poate zâmbi, dacă e bine dispus, mai poate glumi uneori…”

Da, este o scriere valoroasă prin diversitatea volumului mare de informație, comprimat cu pricepere, care acoperă domenii vaste precum istorie, cultură, civilizație, prin stilul accesibil prin care este trimis către cititor, prin nuanțările specifice, pe care numai cine este „înăuntru” le poate face cu acuratețe, și, nu în ultimul rând, prin lecția de patriotism autentic, manifefestat cu aplomb și cumpătare, cu optimism și cu mult dor.

Consider această carte mai mult decât utilă și îl felicit pe domnul profesor pentru această inițiativă menită să ofere o perspectivă accesibilă, lămuritoare, acelora care vogliono conoscere di più la storia di questo affascinante paese (vor să cunoască mai mult istoria acestei țări fascinante).

La ringrazio, signor professore! (Vă mulțumesc, domnule profesor!)

Liliana Corobca, scriitoare (București):

„Cartea lui Victor Druță „Vorbiţi-ne despre Italia, domnule profesor! Repere din cultura şi civilizaţia italiană” este, la prima vedere, un dens eseu de popularizare a Italiei, inteligent construit, fără pretenții academice, empatic și accesibil. Dar e mai mult decât atât, atunci când face comparații, incursiuni istorice și conexiuni originale. Demersul unui profesor exemplar care își abandonează meseria mi s-a părut emoționant. „Tot speram că într-o bună zi să mă întorc acasă și să merg din nou la școală…” M-am gândit la miile de specialiști înalt calificați din Moldova, ale căror studii și experiență nu sunt recunoscute în Occident și ei nu-și continuă cariera, am cunoscut profesori universitari care tăiau legume prin restaurante, medici (chiar șefi de secții la spitale!-foști șefi) care făceau pe slugile în case, juriști care curățau grajduri și exemplele pot continua. În Italia, dl Druță nu a profesat, dar indiferent ce a făcut, el și-a păstrat demnitatea, a rămas profesor adevărat. Scrisul a avut un efect terapeutic, pe lângă acela, mai didactic, de a-și introduce compatrioții în istoria, cultura și civilizația Italiei. Mi-a adus aminte de tata, profesor și el, care, în momente mai grele pentru familia noastră (cu doi studenți de întreținut!) era gata de ducă la muncă în străinătate. Era la modă (dincolo de necesitatea elementară) de a lucra în străinătate pentru a ajuta copiii la studii și a le cumpăra apartamente. Copii abandonați pentru care părinții aproape necunoscuți se încadrau perfect în formula succintă: „mamă-tată-bani”. Nu l-am lăsat pe tata să plece nicăieri, am zis că ne descurcăm noi cumva.”

Diana Leșan, medic (Paris):

"Am galopat printre rândurile cărții asemeni trupelor romane prin Europa, am sărit dintr-o epocă în alta, având mereu in minte vocea calmă a autorului, cu vocalele sale sonore și rotunjite, semn că a împrumutat in acești ani din muzicalitatea limbii italiene.

Autorul este unchiul meu și mă mândresc cu acest lucru.

Și astfel, ba imaginându-mi evenimente cheie orchestrate de personajele descrise, ba citind o poezie, ba cu gândul la filmele enunțate, printre diferențele si asemănările expuse, am ajuns la final, mult prea repede ...dar anume cuvintele înșiruite pe ultima pagină mi-au plăcut cel mai mult, pentru că acolo m-am regăsit. Și acest final m-a făcut să îmi doresc să studiez mai mult, să citesc mai mult și să aștept cu nerăbdare următoarea sa carte.

Ce cred eu că ar trebui să reținem din lecția domnului profesor este faptul că dorul de patrie devine mai ușor dacă învățăm să iubim și să apreciem țările in care am ales sau am fost nevoiți să plecăm; și, ca să o putem face, trebuie să vrem să le cunoaștem istoria, arta, literatura, personalitățile și oamenii de lângă noi, așa cum ne dă exemplu domnul Victor Druță.

Felicitări, nanule!"

 

Cartea mea poate fi găsită prin linkurile:

https://epublishers.eu/produs/vorbiti-ne-despre-italia-domnule-profesor-repere-din-cultura-si-civilizatia-italiana/

http://ibooksquare.ro/Books/BookDetails?p_book_id=30815&p_book_title=Vorbi%C8%9Bi-ne%20despre%20Italia%2C%20domnule%20profesor!%20Repere%20din%20cultura%20%C8%99i%20civiliza%C8%9Bia%20italian%C4%83&fbclid=IwAR0OlFLnyus2tLF7AG5US9FbrEmZd1MgagENy_xKq3WdShzL_v1sk-37Vlg

https://play.google.com/store/books/details?id=HJ2aEAAAQBAJ

Extratereștrii. Să ne pregătim de întâlnire

 Îi așteptăm de mai bine de 100 de ani. Ne imaginăm a fi cuceriți de ei în urma unor oribile războaie, ca acela din „Războiul Lumilor” de Herbert Wells. Ne credem răpiți de oaspeții de pe farfuriile zburătoare, interogați, manipulați. Piloții avioanelor de vânătoare în misiune văd cum ozn-urile zboară cu viteze și accelerări nebunești, schimbând direcția în ciuda tuturor legilor fizicii... Ce sunt toate astea? Vedem oare lucruri create de imaginația noastră, alimentată din abundență cu SF, sau poate că există de-a binelea acești extratereștri?

Nu se știe. Dar este foarte clar că nu suntem pregătiți pentru o eventuală întâlnire cu oaspeții din cosmos. Reprezentăm o civilizație dezbinată, cu diferențe abisale de dezvoltare dintre diferite regiuni, măcinată de războaie și epidemii. Extratereștrii, cred, ar dori să aibă ca interlocutori niște reprezentanți ai unei omeniri unite.

Pentru a ne pregăti de primirea delegațiilor din alte lumi, e nevoie să facem curat în lumea noastră, pe această minunată planetă Pământ. Să măturăm repede plastica aruncată peste tot, să tăiem bărbile talibanilor...

Ah, da, nu se poate, că le încălcăm drepturile, cer scuze.

 Recunosc totuși că uneori îmi vine să spun cuvinte de admirație la adresa războinicilor care au cucerit lumi, dar au răspândit și civilizația. Admirabil Alexandru Macedon, care creează o lume elenistică imensă, o lume în care să fie recitate Iliada și Odisseea, și nu contează sângele vărsat în războaiele sale. Alexandru, ca să vedeți, se pregătea de întâlnirea cu extratereștrii, le-ar fi povestit despre întoarcerea lui Ulisse la Itaka!..   Admirabili romanii, cuceritori și civilizatori, care preiau civilizația greacă, o multiplică, o răspândesc, o răsplămădesc cu jurisprudența și ingineria lor. Creștinarea Rusiei nu s-a făcut doar cu predici, ci și cu focul și sabia. Scoaterea arabilor din păgânism s-a realizat prin continue războaie. Și Petru cel Mare al Rusiei, ce bravo a fost când a tăiat poalele lungilor caftane și bărbile boierilor! Nu e vreme de pierdut, trebuie să ne integrăm în Europa!

Globalizarea deci nu e de ieri-alaltăieri. E un proces dureros această unificare politică, culturală, științifică,economică a omenirii, dar care continuă și trebuie să continuie! Cu bune și cu rele, cu pace ori război.

 De altfel, ce ne facem când ne întâlnim cu extratereștrii?

 

 

 

 

 

Il sorriso di una cristiana convertita al Islam

Prima di essere rapita dagli islamisti, in tutte le sue foto, Silvia Romano sorrideva trionfalmente, con una felicità spensierata, siccome lì, in Africa, non c’era nessun problema. Siccome la ong per cui lavorava era la soluzione migliore dei problemi della povertà e dell’ignoranza della povera gente. Siccome bastava sorridere ed il cuore dell’Africa si apriva a tutte le benedizioni della civiltà occidentale. Quel suo sorriso mi è sembrato, forse in un modo sbagliato, esagerato, falso, narcisistico, sin da quando è comparso sulle pagine dei giornali italiani.

Silvia Romano sì sorrideva. Ma fu rapita lo stesso dagli islamisti, che ben sapevano che gli italiani allo estero siano una potenziale miniera d’oro, milioni e milioni d’euro da ricattare, perché i governi di Roma hanno questa debolezza, pagare per la liberazione dei suoi cittadini.

Pagare un ricatto per la liberazione di un cittadino? Va bene. Non sono assolutamente contrario. Si, gli americani fanno meglio, credo, di non pagare. Ma dipende dai gusti di ciascuno.

Gli italiani hanno pagato, 4 milioni di euro, si dice. Per questi tempi di vacche magre non sono pochi. E Silvia Romano, dopo un anno e più di prigionia, è atterrata all’aeroporto di Ciampino. Sorpresa, però. Il suo solito sorriso sbocciava da sotto un velo verde, come la bandiera di Allah. Mi sono convertita al Islam, ha spiegato. Ma non mi ha costretto nessuno. Ed i miei aguzzini si sono comportati bene con me. Ho letto il Corano. Convertirmi è stata una mia scelta…

Per carità, ognuno è libero di credere in che gli pare. A me sarebbe di più piaciuto se Silvia Romano avesse abbracciato l’ateismo e l’illuminismo.

 Il popolo italiano però è ancora cristiano. Anche gli atei italiani sono cristiani, per le loro radici culturali. E credo che sia molto doloroso per questo popolo italiano vedere una sua figlia rinunciare alla sua storia, alla sua identità culturale, alle folcloristiche madonnine, a San Francesco, a l’inferno di Dante, a padre Pio, a Roberto Benigni che spiega i 10 comandamenti… Come puoi farlo quando questo popolo ti ha sostenuto moralmente nella tua prigionia, quando ha fatto tutto il possibile per liberarti. Come puoi sfoggiare con tanta ostentazione il velo, simbolo di sottomissione? Anche se in cuor tuo ti sei fatta musulmana, forse potevi risparmiare al popolo italiano la vista di quel velo verde… Semplicemente, per un po' di rispetto.

...Silvia, ma non ti piacciono le minigonne? Non gradisci il vino, la champagne? Che dici di Beatles? E di Bertrand Russell? E Mireille Mathieu, con la sua Santa Maria, non ti va bene? E Hotel California?