domenica 22 luglio 2012
martedì 17 luglio 2012
UN LEAC BUN PENTRU POLITICIENII MĂRGINIȚI: MUNCA ÎN STRĂINĂTATE
Joe McCarthy, dacă s-ar trezi printr-o minune din somnul cel de moarte și ar vedea ceea ce se întâmplă în Republica Moldova, ar fi foarte fericit. Cauza lui, vânătoarea vrăjitoarelor comuniste, nu a murit. Ba chiar triumfă. Căci Parlamentul moldovean a adoptat de curând, la 12 iulie 2012, o hotărâre care condamnă crimele regimului comunist din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească și care lovește indirect în cel mai mare partid parlamentar moldovenesc: Partidul Comuniștilor.„Se condamnă regimul totalitar comunist din RSSM care a comis crime împotriva umanității. Se interzice utilizarea pe teritoriul RM în scopuri politice și de propagandă a simbolurilor regimului comunist (secera și ciocanul, precum și orice suport cu aceste simboluri) și promovarea ideologiilor totalitare.”
Pe ce se bazează această condamnare? Desigur, abuzurile și crimele regimului comunist merită o condamnare fără rezerve. Dar condamnarea stalinismului a fost făcută încă în anii 50, pe timpul lui Hrușciov. Perestroika a condamnat in toto fărădelegile comise în diferite perioade ale istoriei sovietice și a pregătit terenul pentru o democrație adevărată. Era nevoie de o altă condamnare? Cred că nu. Dar societatea merita să cunoască numele celor care s-au făcut vinovați de crime odioase, merita să cunoască mai multe amănunte din arhivele secrete, prin urmare istoricienii și organele judecătorești trebuiau să-și facă datoria, oferind din când în când societății câte-o revelație, câte-un proces de judecată. Cărțile de istorie și revelațiile nu au lipsit, în Moldova. Au lipsit însă procesele de judecată, pe care nu e atât de simplu să le faci. Și care de fapt nu ar avea, într-un stat în care puterile sunt separate, mare legătură cu guvernarea. Și atunci guvernarea, de ce a insistat cu condamnarea? Păi, ca să-și dea colea niște bile albe electorale. De ce să aștepți ca să-ți ofere juriștii sau istoricii argumente de forță în lupta contra adversarului politic, trebuie să-ți făurești singur aceste argumente. Faci de exemplu o campanie furibundă de critică a unui stat inexistent, Uniunea Sovietică, lovind de fapt în adversarul tău concret, Partidul Comuniștilor, care parazitează pe nostalgiile istorice ale populației. Nu are nicio importanță că comuniștii noștri nu sunt decât niște umbre palide ale bolșevicilor de altădată. Prin urmare, cu puțină demagogie, te răfuiești cu adversarii și mai ești și aplaudat de fani.
Dar critica trecutului este atât de grosolană, încât îți vine să iei partea comuniștilor chiar dacă ești adversarul lor. Iată ce zice de exemplu unul din turnătorii de apă la moara acestui anticomunism primitiv, Petru Bogatu: „ Comunismul, ca şi nazismul, e o învăţătură canibalică, profund demonică. Atâta doar că naţional-socialismul motiva masacrele abominabile prin raţionamente biologice, iar marxism-leninismul prin cele sociale. În rest, nicio deosebire, diferenţele dintre ele ţinând doar de lexic, formă şi tehnici de exterminare. ”
În acest mic fragment eu văd toate defectele gândirii moldovenești, moralismul supărător care frizează maniheismul, exagerările simpliste, prejudiciile religioase, în sfârșit, izolarea nostră de Europa și restul lumii. A vedea în ideologia comunistă un echivalent al nazismului, care de fapt nici nu este bazat pe vreo teorie cât de cât serioasă, este pentru timpurile noastre o gravă eroare. O pot comite doar niște oameni cărora Europa și Occidentul le sunt profund necunoscute. O pot comite doar cei cărora le-a fost străin freamătul luptei milioanelor de oameni săraci și nedreptățiți pentru o viață mai bună și drepturi mai multe și care nu înțeleg că Occidentul a devenit mai bun, mai uman, mai liberal anume datorită luptei neîntrerupte a partidelor comuniste și socialiste. Care luptă s-a desfășurat preponderent sub stindardul cu secera și ciocanul. Ei bine, iată că guvernarea de la Chișinău echivalează secera și ciocanul cu svastica fascistă și o pune în afara legii! Ridicol! Imaginați-vă că parlamentul italian îi pune pe comuniști în afara legii, că interzice secera și ciocanul, că dă ordin să fie schimbate imediat denumirile străzilor Palmiro Togliatti, Lenin și Marx. S-ar stârni o furtună de proteste aici!
Spre onoarea Moldovei mele, contra adoptării acestei decizii au protestat nu numai comuniștii, dar și mulți cetățeni conștienți de jocurile politice ale alianței de la putere. „În loc să efectueze reforme care să conducă la îmbunătățirea nivelului de trai al poporului Republicii Moldova (așa încât oamenii să fie mândri de statutul de cetățeni ai acestui stat independent și să nu plece în cele patru zări pentru a-și câștiga o bucată de pâine), PL-ul luptă cu PCRM-ul ce folosește în campaniile electorale nostalgia oamenilor care o duc greu în prezent. Și întrucât sprijinul electoral al PCRM-ului este mare, rezultă că mulți sunt cei care o duc greu în această țară”, scrie Aurelian Lavric. Iar Bogdan Țârdea se întreabă: „De ce se urmărește interzicerea simbolurilor comuniste, care aparțin celui mai mare partid de opoziție? Nu este asta o simplă răfuială politică? Și nu este distrugerea opoziției prin sine însăși o mostră de totalitarism, intoleranță, impunere a cenzurii în gândire și în libertatea expresiei? ...Medalii cu secera și ciocanul au mii de cetățeni RM. Chiar și diploma lui Ghimpu are secera și ciocanul pe ea. Ce facem cu drapelele acestor state? Ce facem cu diploma lui Ghimpu? Ce facem cu veteranii? Le interzicem să poarte medalii? Le vor purta oricum. Ce facem cu Transnistria? Ne reintegrăm sau nu? La ei în stemă doar e secera și ciocanul.”
Nu-mi rămâne decât să deplâng această sărăcie de umanism și cultură care caracterizează elitele Republicii Moldova. Amintesc că am rămas nedumerit de o serie întreagă de gafe și stângăcii: liberalul Filat a încercat să scoată din comerț, la sugestia unor popi, o nevinovată cărțulie de educație sexuală pentru copii; comuniștii s-au opus legii antidiscriminare cu niște argumente care nu făceau parte din repertoriul stângii; parlamentul a adoptat legea despre castrarea chimică a pedofililor fără ca aceasta să fie discutată în prealabil în societate și fără multe explicații; acum, iată, condamnarea secerii și ciocanului. Oare cum am face să scăpăm de aceste trăsnăi ale maimarilor noștri?
M-am gândit mult. Într-un târziu am găsit soluția. Să fie trimiși toți, politicieni, jurnaliști, funcționari pentru 2 ani de zile în Italia. Să muncească pe șantiere, prin case, să îngrijească de bolnavi. Ar mai vedea lumea. Ar mai vorbi cu oamenii. Poate că se vor dezmetici oleacă!
lunedì 9 luglio 2012
EMIGRAȚIA CA ȚAP ISPĂȘITOR
 |
| Renato Guttuso, La Vuccirìa |
Dacă
țara s-a pustiit și multe pământuri au rămas împărăginite,
e vinovată emigrația. Uite, ar fi fost suficient ca oamenilor să
li se interzică a pleca peste hotare și țara ar fi rămas ca o
grădină frumos îngrijită. Dar oare nu ne putem imagina ca
pământurile să rămână neprelucrate chiar dacă
oamenii rămân la casele lor?
Dacă
există un număr considerabil de copii cu probleme psihologice și
sociale, este vinovată emigrația. Oamenii au plecat în
străinătate lăsându-și copiii de capul lor, fără un sfat
și o vorbă bună la timpul potrivit. Dar oare le-ar fi fost mai
bine acestor copii dacă nu ar fi avut o bucată de pâine pe
masă, dacă nu ar fi avut bani ca să-și cumpere haine și cărți
de școală? Dacă nu ar fi putut să urmeze mai apoi niște studii
universitare, cum au și făcut foarte mulți?
Dacă
nu avem suficienți medici și profesori buni, e iarăși emigrația
vinovată. Nu salariile mici ale medicilor și profesorilor.
Și
dacă are loc paradoxul ca populația țării să descrească în
timp ce natalitatea crește, apoi tot emigrația e de vină! Pentru
că tinerii părinți, imediat ce-și dau seama că odraslei lor nu-i
surâde nicio perspectivă în Republica Moldova, își
fac bagajele și emigrează! Pentru ca să dea un viitor asigurat
copilului și să nu-l lase la cheremul medicilor și învățătorilor
moldoveni.
Dar
vina cea mai mare a emigrației este aceea că a distrus familiile.
Femei căsătorite care și-au lăsat bărbații de dragul unor
străini bogați. Bărbați care s-au dus la lucru hăt în
fundul lumii în Iakutia, unde a-nțărcat dracul copiii și
unde tot dracul i-a făcut să uite de draga de nevastă de dragul
vreunei rusoaice dezmățate. Iată de ce o cunoștință a mea
pronunța Iakutia înlocuindu-l pe k cu f. Mari familiști,
moldovenii se înduioșează foarte repede când e vorba de
stricarea familiilor, făcându-se a uita că Iafutia le era
foarte cunoscută și înainte de a fi emigranți.
Și
deci, cu aceste argumente emigrația este deplânsă. Sunt
scriși în primul rând chilometri de poezii lacrimogene
despre despărțirea de vatra strămoșească, de copilași și
părinți. Apoi romane iarăși mustind de dor și jele și
frustrări. Apar filme. Am văzut „Arrivederci” de Valeriu
Jereghi. Nu zic că nu vorbește și despre niște adevăruri. Dar
este prea lacrimogen. De curând a apărut în Italia o
piesă de teatru, „Oameni ai nimănui”, care reia același
subiect al emigrației, îl întoarce pe față și pe dos
pentru a stoarce spectatorului vreo lacrimă sau eventual vreun hohot
de râs. Asociațiile moldovenești din Italia promovează
aceste producții cu dragă inimă, organizează discuții pe
marginea lor, bat alarma cu privire la efectele negative ale
migrației, atenționează opinia publică asupra sorții copiilor
rămași acasă singuri. Bravo lor. S-o facă, dacă le place ori
dacă le convine.
Eu
însă știu una. Emigrația ne-a aruncat în mijlocul
popoarelor lumii și ne-a făcut să cunoaștem o viață nouă,
limbi noi, idei și culturi noi. Timpurile noi au venit peste țara
noastră ca o furtună. Au zguduit din pace adâncă ale lumii
începuturi, cum zicea Eminescu. Ne-au trezit din moleșeala
patriarhală. Au trecut prin foc și sabie datini, obiceie, folclor.
Ne-au făcut să vedem cu alți ochi cântecele de pahar,
manelele, pomenile de la înmormântări, borșul din
farfurie, covoarele de pe jos și cele de pe pereți. Sunt sigur că
emigrația ne va moderniza și ne va face mai performanți. Nu mă
faceți să râd cu stricatul familiilor și copiii abandonați.
Cei care s-au iubit cu adevărat se vor iubi în ciuda tuturor
distanțelor și despărțirilor. Superficialii care n-au avut mari
valori, nici nu riscă să le piardă, se vor întorloca și se
vor despărți cu ușurință. Pagubă-n ciuperci! Părinții
responsabili, chiar dacă pleacă în străinătate lăsându-și
copiii, au grijă să nu le lipsească nimic și nu se lasă în
nădejdea asociațiilor care să le organizeze o întrevedere
via skype cu copiii lor. Pe cei iresponsabili însă nu-i va
putea salva nimeni. Emigrația e un bine, emigrația e ca dumnezeu –
dacă nu exista, ar fi trebuit inventată!
Și
nu emigrația, dar sărăcia e răul cel mai mare. Citesc în
„La Repubblica” (
http://inchieste.repubblica.it/it/repubblica/rep-it/inchiesta-italiana/2012/07/05/news/turisti_del_sesso-38570311/
) că Republica Moldova e
țara care atrage foarte mulți așa-ziși turiști sexuali italieni.
Don Cesare Lodeserto, președinte al fundației Regina Pacis de la
Chișinău denunță că multe agenții turistice organizează
călătorii cu prestații sexuale incluse în preț.
Funcționează așa: agenția, contactată de clientul din Italia,
oferă formal numai apartamentul, dar de fapt în pachetul de
servicii este inclusă și prostituata, de multe ori minoră. Dar ce
să zicem de părinții tailandezi ori africani care își vând
feciorii și fiicele pentru 5 euro unor îmbuibați perverși
occidentali? Mă tem că s-ar putea să fie și pe la noi aceste
fenomene rușinoase. La noi, zic, pe plaiul nostru mioritic, nu
printre emigranți. Vedeți? Aici e buba. Sărăcia te găsește în
țara ta, unde te apără constituția ta și poliția ta, și te
face neom. Emigrația nu e decât un mijloc de a combate
sărăcia. Și anume sărăcia este adevăratul pericol și cea mai
mare rușine. Iar pentru a nu ajunge să-ți vinzi organele interne
ori copiii, pentru a nu te lăsa abrutizat de sărăcie, trebuie să
te îmbogățești. Prin toate mijloacele permise, fie în
țară, fie peste hotare, fără a te uita la chemările patriotice
de doi bani și la moralismul fățarnic al celor care îi
condamnă pe cei care au izbândit. Și fără a te lăsa
înduioșat de sirenele literaților care scriu despre
emigranți. Uitați-vă, unii din noi au ajuns departe! „Corriere
della sera” scrie despre Alina Cojocaru, Alina Somova, Maria
Cochetkova, Dinu Tamazlâcaru, care dansează pe scene înalte.
Din fericire, nu ne zboară niciun Predator de asupra capului, iar
țintașii americani de pe helicopterele Apache nu ne iau în
vizorul lansatorului de rachete, fredonând sub nas vreo melodie
country, așa cum se întâmplă cu globalizarea în
curs din Afganistan. Nu, noi avem norocul de o globalizare blândă.
Așa că înainte, băieți! Veți câștiga în luptă
gloria de a fi bogați.
După care vă rămâne doar un singur
dușman de învins: perversiunile, plictiseala și kitch-ul.
lunedì 25 giugno 2012
MOLDOVA MEA SĂLBATICĂ
Mi-am
luat concediu și am plecat în Moldova. Am ajuns acasă
noaptea. M-a întâlnit un oribil miriapod, de care nu
văzusem mai înainte. Sta nemișcat într-un ungher. „Eu
mă tem”, a zis soția. „Lasă-l acolo, ești prea mare ca să te
mănânce”. Ne-am culcat și am dormit într-o liniște
neobișnuită, fără zgomotul de mașini al Romei, doar cu țârâitul
slab al unor greieri depărtați.
Ne-am
descoperit gospodăria a doua zi dimineața. Casa era asediată de
sălbatici – plante, animale, insecte fel de fel. Liane sălbatice
pe gardul care stă să se prăvale. O aricioaică sălbatică și-a
făcut cuib în sarai și a fătat ariciori sălbatici. Pe
crengile nucului observ uimit și emoționat cum saltă o veveriță
sălbatică. Printre tufele de zmeură se furișează sălbatic un
șarpe lung. Gardul de sârmă de după casă a fost ocupat de o
tufă de vie anterior tăiată, care a crescut din nou și s-a
încăpățânat cu sălbăticie să umple gardul cu sute
de struguri. Mi se va confirma ceva mai târziu că într-adevăr,
animale, păsări și insecte necunoscute mai înainte în
perimetrul satelor și-au făcut apariția peste tot, ca urmare a
faptului că omul și-a slăbit presiunea asupra mediului. Se
vorbește chiar și de lupi. Iar miriapodul de pe peretele casei mele
e oaspetele obișnuit și al altor consăteni. Am rămas încântat
să descopăr această renaștere a naturii.
În zilele următoare, ca să lupt cu jungla sălbatică în
plină expansiune, m-am înarmat cu o sapă, un topor, un
fierăstrău, o seceră și o coasă. Am lovit sălbatic în
pălămidă, lobodă, știr, pir și volbură. Am tăiat cu furie,
sub soarele arzător, copaci uscați, crengi care creșteau peste
casă, arțari tătărești care se băgau cu obrăznicie în
gard, trandafiri sălbătăciți. Am făcut ruguri de gunoaie și
crengi. Am privit cu o poftă sălbatică la focul sălbatic care
devora iarba și crengile.
Apoi am mâncat. Am savurat căpșunile grădinii mele, pe care
le cultivasem cu slabe rezultate mai înainte, dar care acum, în
libertatea sălbăticiei, se răspândiseră prin vie, pe sub
gard, pe sub copaci și acum mă îmbiau cu ciucurii lor roșii
și aromați. Unele căpșuni se uscaseră deja pe jumătate, fără
să se strice; erau cele mai bune. Lângă gard am descoperit că
de la vecin au emigrat în grădina mea niște căpșuni de alt
soi, foarte bune și ele. Le-am mâncat fără nicio urmă de
discriminare. Am mâncat cireșe, negre, zemoase, direct din
copac. Vișinele erau de mai multe soiuri, cele altoite care-s și
mai mășcate și mai dulci, apoi cele sălbatice, mai acre și mai
mărunte. Le-am preferat pe cele sălbatice, de la drum, dinspre
soare; cu toate că erau mai prăfuite, așa răscoapte și
semiuscate cum erau unele, îmi părea că au un gust sublim.
Sublim? Da, poate de aceea că îmi aminteau de vișinele
copilăriei. Am mai mâncat în mari cantități și cu o
poftă sălbatică ceapă și usturoi proaspăt. Știe cineva cât
e de bună fasolea cu ceapă crudă și cârnații cu usturoi
crud? Ceapa și usturoiul sunt pentru mine condițiile indispensabile
ale apariției vieții pe planeta Terra, treaba voastră dacă nu mă
credeți.
Am
mers apoi la casa fiicei mele. Copiii ei, adică nepoții mei, au mai
crescut. Se joacă în drum, țipă cât îi ține
gura la alți puradei ca și dânșii. Plăcerea lor cea mare e
să-i plimb cu mașina. Le-o fac, îi duc dimineața la
grădiniță, îi duc la Nistru. Mergem printre lanuri de grâne,
intrăm în pădure, o căprioară sălbatică ne trece drumul,
iar copiii țipă sălbatic. Lăsăm nu departe de casa pădurarului
trei mâțișori luați de acasă, din cei patru fătați de
mâță astă primăvară. Îi amăgesc pe nepoți că,
imediat cum va auzi mieunatul mâțișorilor, pădurarul va veni
să le dea o farfurioară cu lapte și niște oase de iepure
sălbatic. Nu prea mă cred, dar nu se îngrijorează prea tare,
oricum la primăvară mâța fată din nou. Dar a doua zi
Providența ne pedepsește. Pe când nepoții se joacă în
drum, în fața lor oprește o mașină. „Măi băiețele, ia
vino-ncoace. Vrei un cățeluș? Uite ce-i frumos!..” Ha, cum să
nu vreie? Îl ia și fuge repede în ogradă, iar mașina
dispare. Cățelușul are o culoare incertă și latră violent. Îl
cert pe nepot pentru isprava de a fi adăugat un al treilea câine
în gospodărie. „Și amu ce să facem cu cățelul?” „Amu
du-te și-i adă o farfurie cu lapte.”
În
unele zile mai ies prin sat. Satul e cam părăsit. Cu toate că a
fost în mare parte gazificat și s-a tras și apă curentă.
Școala, care de fapt este liceu, e în bună ordine. Grădinița
funcționează. Se bea mult, mor mulți de ciroză sau cancer. Dar se
nasc alții în loc, pentru ca pe cărarea la bar să nu crească
iarbă niciodată. Dar trendul preferințelor băutorilor s-a
schimbat: dacă înainte se bea mai mult vin, acum la putere e
berea. Și vodca. Aud istoria a două școlărițe prietene, cu
părinți la muncă peste hotare, care au vrut să-și pună capăt
zilelor în aceeași zi. Una din ele a scris și un mic
testament: să mă înmormântați alături de prietena
mea. Dar o prietenă a renunțat să se mai sinucidă, și cealaltă
a fost înmormântată singură. Mă întâlnesc
cu moldoveni fugiți din Italia după recentul cutremur. Îmi
povestesc cum, după frica trasă, nu reușeau mai multe zile să
doarmă în casă, se culcau afară sub cerul liber. Aud
istoria Natașei, o tânără femeie măritată care se mai și
prostituează. Cu știrea bărbatului. Ion o privește lung și
trist pe Natașa, când aceasta iese pe poartă ca să se ducă
la clienții ei. Clienții, când vin s-o găsească acasă, în
lipsa bărbatului, se poartă frumos cu copiii Natașei, le cumpără
bomboane și înghețată de la barul de alături.
În
alte zile am gonit mașina cu o frenezie sălbatică. Am dat de
drumuri de asfalt linse, pe care se putea merge cu 120 km la oră,
dar și de lungi porțiuni de șosea care reprezentau un dezastru, cu
gropi și șanțuri. Anvelopele de la roțile din față au făcut
„bolfe” și a trebuit să le schimb.
Am
fost de mai multe ori la Chișinău, pe care l-am găsit cufundat în
aroma florilor de tei. Acești copaci eminescieni pare că răspândesc
în aer o poezie sublimă, atenuând un pic sălbăticia
capitalistă a Chișinăului. Care are un trafic foarte nervos, un
comerț stradal sălbatic, o dezvoltare susținută. Pe străzi poți
vedea exemple curioase de publicitate, cum ar fi „Internet ca
lumea” ori „Iute credit”, iar pe pereți sloganuri ca
„Basarabia – pământ românesc” ori „România
– pământ moldovenesc”. M-a impresionat orășelul sportiv
din Piața Marii Adunări Naționale, organizat pentru durata
campionatului mondial de fotbal, cu ecrane imense de pe care poate fi
urmărită transmisiunea în direct a meciurilor, cu o
capacitate de 10000 de locuri, inclusiv două mii de locuri la
mesuțe.
Apoi
am vorbit cu profesori de română despre meseria mea de altă
dată. Mi-au povestit despre imensul stres al bac-ului. Despre
corupția din palierele superioare ale sistemului de învățământ.
Corupția, combinată cu sistemul complicat de apreciere, bazat pe
calcule și baremuri, dă șanse majore feciorilor de bani gata pe de
o parte și, pe de alta, îl lipsește de orice importanță pe
profesorul concret care i-a dat carte elevului. Profesorul, cel care
cunoaște cel mai bine cu ce respiră fiecare din elevii săi, cel
care nu poate fi înșelat cu vreun șiretlic tehnic al
elevului, cel care își poate da seama de întâmplătorul
rezultat slab al elevului, el, profesorul, este exclus de la
aprecierea finală a propriilor săi elevi, nu poate să-și asume
nici meritele, nici insuccesele acestora. Nu, mi-am zis, în
școala aceasta sălbatică eu nu vreau să mă mai întorc.
Poate greșesc. Poate că anume sălbăticia e ceea ce-mi place cu
adevărat. „De când ai venit în Moldova, ai o lumină
nouă în ochi”, mi-a zis soția. Pe 22 iunie am revenit la
Roma.
Iscriviti a:
Post (Atom)