Nimeni nu poate crește singur

În fiecare zi ne batem joc / De păsări, de iubire și de mare / Și nu băgăm de seamă că, în loc, / Rămâne un deșert de disperare... Ieri mi-am amintit de aceste versuri care răsunau demult, în tinerețea mea legănată de cântecele lui Tudor Gheorghe. Mă aflam la Accademia di Romania, casa culturii române de la Roma, pe unde călcase cândva și George Călinescu. Accademia di Romania găzduiește cu multă generozitate și manifestările basarabenilor noștri. Iar versurile lui Romulus Vulpescu mi le amintisem în legătură cu subiectul conferinței la care participam: Proiectul Nessuno può crescere solo (Nimeni nu poate crește singur), care ridică problema copiilor abandonați, dar și a copiilor neglijați pentru că părinții lucrează prea mult și nu au vreme să se ocupe de ei. E un proiect la care lucrează mai multe asociații românești și care are menirea să sensibilizeze opinia publică în legătură cu generația în creștere. A se vedea și: http://www.nessunopuocresceresolo.eu/html/rumeno/home.html

Mama și fiica, o familie din Republica Moldova, reîntregită de curând

Și într-adevăr, din cele spuse în sala de conferințe care era arhiplină, noi, emigranții, de multe ori nu băgăm de seamă cum în sufletul copiiilor noștri abandonați sau neglijați crește amenințător un deșert de disperare. Ne lăsăm copiii cu scuza că o facem în numele viitorului lor. Îi copleșim apoi cu bani și cadouri trimise de departe. Pe când copiii au în primul rând nevoie de prezența noastră, de dragostea noastră. Și fără această dragoste se ofilesc, se închid în sine, se frâng, se înrăiesc, mor. Da, mor, la propriu, nu la figurat. Sala a vizionat cu multă emoție un scurt metraj de 15 minute în care se vorbea despre o fetiță din România, lăsată cu bunica de mama plecată la muncă în Italia.

Ce s-a mai spus la conferință? Că românii sunt cea mai mare comunitate străină din Italia și că sunt totodată primii pe lista străinilor care au cumpărat case și apartamente. Că problema locuinței este totuși mare pentru români, mai ales pentru românii romi. Că țiganii români sunt totuși mai instruiți și mai calificați în comparație cu cei care provin din alte țări. Că românii au de suportat în Italia încă multă discriminare; și de aceea se întâmplă de multe ori ca copiii românilor să încerce să-și ascundă identitatea națională, iar părinții să refuze a-și trimite copiii la cursurile de limbă și civilizație românească din școli. Că școala românească se dovedește a fi de multe ori mai bună decât cea italiană, ceea ce îi ajută pe copiii români care au învățat în România să se integreze mai ușor în școala italiană. Că sunt în România 350.000 de copii fără un părinte sau fără ambii, din cauza emigrației...

DESPRE DREPȚII NOȘTRI

„Corriere della sera” din 10 martie scrie în articolul „Il vescovo antinazista e quei Giusti da ricordare” despre oamenii care au reușit să oprească, prin tăria lor morală, desfășurarea unor cumplite crime. Și o face în legătură cu inițiativa unui grup de europarlamentari italieni de a institui o zi europeană a Drepților. Adică a acelor eroi ai comunităților care, într-o epocă dominată de ticăloși și asasini, ne-au permis să nu pierdem speranța în umanitate, și-au riscat viața pentru a salva alte ființe umane.

Sunt aduse drept exemplu câteva nume. Italianul Giorgio Perlasca a salvat viața a peste 5 mii de evrei din Ungaria, dându-se în fața autorităților fasciste drept diplomat spaniol. Un alt italian, Giacomo Gorrini, consul italian în Trapezunt, a descris genocidul armenilor. Oskar Schindler zmulse din ghiarele morții circa o mie de evrei cu pretextul de a-i angaja la fabrica sa. „Corriere della sera” vorbește și despre alți drepți mai puțin cunoscuți, care cred că ne-ar interesa și pe noi în mod deosebit. E vorba de episcopul bulgar Kiril, din Plovdiv, și de un alt bulgar, Dimitar Peșev, care era pe timpul războiului vice-președinte al parlamentului din Sofia.

Se spune că între 9-10 martie 1943 naziștii grămădiră la gara din Plovdiv circa 8500 de evrei și începură să-i încarce în trenuri pentru a-i expedia la Treblinka. Aflând despre aceasta, episcopul Kiril merse la gară în fruntea a 300 de credincioși ortodocși. Și, sub ochii uimiți ai soldaților germani, încerca să deschidă vagoanele și să se urce la deportați. Să mă deporteze și pe mine, zicea și cita Cartea lui Ruth: „Unde vei merge tu, voi merge și eu; unde te vei opri tu, ma voi opri și eu; poporul tău va fi poporul meu, dumnezeul tău va fi dumnezeul meu!” Și, minune, naziștii au cedat. Evreii au fost lăsați să meargă la casele lor.

Atunci când germanii au insistat cu deportarea evreilor, Dimitar Peșev, vice-președinte al parlamentului bulgar, patriarhul Ștefan și episcopul Kiril au scris o scrisoare foarte dură către țarul Boris, aliatul Germaniei, o scrisoare care a fost semnată de mai mulți parlamentari și care vorbea despre rușinea de care s-ar fi acoperit Bulgaria dacă ar fi deportat evreii. Țarul i-a dat ascultare. Și astfel, naziștii au fost nevoiți să renunțe la exterminarea evreilor, dezamăgiți tare de „lipsa de iluminare ideologică” a aliaților bulgari.

Poate că avem și noi moldovenii drepții noștri. Dar nu-i știm. Poate că a ieșit vreun preot să protesteze în fața convoaielor de evrei care treceau prin satele basarabene, ținând drumul spre Transnistria. Dar nu-l știm. Poate că a bătut cu pumnul în masă vreun lucrător de partid în vreun raikom, protestând contra masacrării moldovenilor prin foametea din 1946-1947, când au pierit vreo 200.000 de suflete? Poate, dar nu-l știm. Poate că a urcat vreun scriitor sovietic moldovean - de bună voie și din solidaritate pentru poporul pe care îl cânta în versuri – în vagoanele de vite a deportaților în Siberia? Poate, dar cum îl cheamă? Poate că nu-i știu eu, și-mi cer iertare. Spuneți-i pe nume voi.

De fapt, mă gândesc că nu e posibil ca drepții să ne lipsească. Și dacă ar veni azi la putere în Moldova un regim tare (așa cum le place unora), care să-i bage pe toți homosexualii în vagoane și să-i trimită la crematoriu, apoi părintele Marchel de la Bălți ar protesta și el. Ba poate că s-ar culca chiar pe șine în fața trenului. 

Apel către națiune

  

Ion e un moldovean de-al nostru, om de treabă, cu universitatea făcută, cu o educație decentă, bun patriot al țării sale. Dar, pornind dintr-un spirit de independență țărănească pe care i l-au educat părinții, buni gospodari la ei în sat, Ion nu acceptă în niciun fel ideea unirii Basarabiei cu România. El e de părerea că Republica Moldova urmează să rămână independentă. Independentă, pentru că așa îi place lui, pentru că așa l-a învățat tată-său, și lui taică-său nu i-a plăcut colhozul niciodată! Chiar să fim mai săraci, dar independenți la noi acasă! Ei bine, dar iată că Ion, moldoveanul nostru independentist, a avut o problemă. Într-o zi a intrat într-o discuție înfocată cu un unionist și, la un moment dat, a simțit că-i lipsesc argumentele. Nu reușea nicidecum să-l contrazică pe unionistul care turuia fără oprire! A trebuit deci să se întoarcă acasă nervos și indispus.

S-a așezat atunci la computer și a început să caute argumente în favoarea independenței țării sale iubite Moldova. Și a dat aproape că imediat de site-ul www.moldovenii.md . Dar a fost suficient ca omul nostru să intre la o adâncime de 5 cm în textele despre etnogeneza moldovenilor ori în demonstrațiile despre aceea că moldovenii nu-s români, că a și realizat un lucru. Autorii care se dau drept vajnici apărători ai statalității moldovenești sunt pur și simplu niște ignoranți. Textele lor (dar e exagerat să numești acele mâzgăleli texte) sunt o chisăliță indigestă de date istorice, termeni din genetică, moralizări dulcege și alte ingrediente rău mirositoare.

Îngrețoșat rău, moldoveanul nostru a ieșit la balcon să fumeze o țigară. Își dădea seama că țara sa iubită are de suferit enorm de la tipii care scriu pe acest site. Lumea ne citește, și lumea crede că toți moldoveni îs așa de proști. Românii ne vor arăta cu degetul ca pe niște monstruoase curiozități! Iar în felul acesta ideea însăși a independenței Republicii Moldova s-ar putea să ajungă de râsul curcilor. Șă fie compromisă pentru totdeauna!..

Ion a intrat în casă și a scris, inspirat cum era, un apel către națiune, în care îi ruga pe concetățeni să boicoteze cu hotărâre www.moldovenii.md și pe autorii lui. Oare cum suna apelul? 

DESPRE CARACTERUL BĂTĂIOS ȘI EXPLOZIV AL MĂMĂLIGII MOLDOVENEȘTI

  

Despre Moldova se vorbește din ce în ce mai mult. Pe când se scufunda Concordia, ieșea la suprafață subiectul Domnicăi Cemortan, care, trebuie s-o recunoaștem, a luptat contra anonimatului cu o convingere si o forță demne de toată admirația. Poate să nu ne placă faptul că Domnica a încercat să facă din Schettino un erou, dar nici nu ne impune nimeni s-o credem. Fata s-a autopromovat. A ajuns să dea interviuri unor cotidiane englezești ca Daily Mail. Și e bine ca numele Republicii Moldova să fie asociat în Occident nu numai noțiunilor de „badante” și sărăcie. Domnica Cemortan are caracter, este un caracter. Și anume prin caracter trebuie să ne impunem în lume.

E mai măgulitor să citești despre Domnica decât despre faptul, de exemplu, că la 1-2 martie s-a reunit, în sediul Ministerului Muncii și Politicilor Sociale de la Roma, Comisia Interinstituțională a Proiectului „Addressing the Negative Effects of Migration on Children and Families Left Behind”, proiect care își pune ca scop să ofere asistență numeroșilor minori moldoveni care se află în dificultate din cauză că le lipsește tutela părintească. E adevărat, problema există, dar e înjositor pentru noi emigranții să aibă altcineva grijă de copiii noștri când se știe că tocmai de dragul acelor copii, și în numele viitorului lor, noi am plecat în lume cu traista-n băț.

Dar să revenim la caracterul bătăios și exploziv al mămăligii moldovenești. Da, cred într-adevăr, fără șagă, că avem și noi un pic de caracter. Dovadă mi-i faptul că am reușit să organizăm sedința comună a guvernelor Republicii Moldova și României! A avut loc la Iași, în 3 martie 2012, la Universitatea „A.I. Cuza”. Rezultatul acestei ședințe a fost semnarea unor foarte importante acorduri interstatale, care ne fac să credem că ceva se mișcă și la noi. Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, și Mihai Răzvan Ungureanu, șeful guvernului de la București, au semnat 8 protocoluri și acorduri de colaborare. S-a lucrat în direcții strategice pentru ambele țări: apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, îmbunătățirea mediului de afaceri, creșterea exporturilor românești, proiecte energetice de anvergură. E impresionant în acest sens proiectul gazoductului Ungheni-Iași, o investiție de 19 milioane de euro, care va da României posibilitatea de a exporta ca și de a importa gaze, iar Republicii Moldova îi va diversifica sursele energetice. A fost pus în discuție și proiectul unei căi ferate cu ecartament îngust, care să lege Chișinăul de Europa. Realizarea acestui proiect ar face ca trenurile de pasageri să nu mai staționeze ore interminabile în gară la Ungheni, pentru schimbarea roților. Emoționant, nu-i așa? Comunicarea între cele două țări va fi favorizată și de punerea în practică a interconectării viitoarei autostrăzi Târgu-Mureș – Iași – Ungheni cu rețeaua de drumuri moldovenească, prin construcția unui pod peste Prut, la Ungheni.

Să sperăm că aceste fapte de caracter, realizate de Mihai Răzvan Ungureanu și Vlad Filat – apropo, ambii absolvenți ai Universității „Alexandru Ioan Cuza” - să fie de bun augur. Și sperăm ca românii și moldovenii să nu ia exemplu de la mișcarea italiană No Tav, protestând contra autostrăzilor și căilor ferate, în numele unui plai strămoșesc pur și necontaminat. Dar la Iași s-a manifestat totuși. În fața clădirii Universității, acolo unde avea loc ședința comună a celor două guverne, grupuri de cetățeni români au protestat cu lozinci anti-Băsescu. Tineri din Noua Dreaptă au scandat sloganuri unioniste. Tot pentru unire a manifestat o delegație a Consiliului Unirii, proaspăt format, în frunte cu Vitalia Pavlicenco, președinta Partidului Național Liberal din Republica Moldova.

Între timp la Chișinău Igor Dodon, președinte al Pardidului Socialiștilor, a condamnat ședința comună a guvernelor moldovean și român. Motivul ar fi aniversarea de 20 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru. Acest pas nechibzuit, declară Dodon, poate provoca suspiciuni și neîncredere din partea Transnistriei, deoarece este periculos să suprapui pe comemorarea conflictului armat cu Transnistria o ședință comună moldo-română a executivelor, o ședință care nu va fi lipsită și de o retorică interpretată ca unionistă... Vai de mine și de mine, să nu cumva să se supere Transnistria! Desigur, domnule Dodon, retorica drumurilor de fier, a autostrazilor, a conductelor de gaze e unionistă în cel mai înalt grad. Și sper ca anume această retorică unionistă s-o promovăm cu energie. Și cu mult caracter.