DESPRE CONDAMNAREA COMUNISMULUI, CU DOZA JUSTĂ DE IRONIE

BIFAREA MIMĂRII
de Vsevolod Ciornei

Condamnarea de către parlament a crimelor comunismului şi interzicerea simbolului unităţii dintre muncitori şi ţărani este aclamată şi spumos, şi extatic de lumea bună cultivatoare de snobism politic anticomunist şi antisovietic.  Cică e o lege istorică, un Rubicon care ne va detaşa de un trecut sumbru şi sîngeros şi ne va lansa pe orbita occidentalizării civilizatoare. De fapt, e un fel de ventuză pe proteză, un teatru de doi bani jucat de foştii cetăţeni sovietici loiali, de foşti comunişti cu carierele întrerupte de colapsul Uniunii Sovietice şi al socialismului dezvoltat.  Un teatru jucat în faţa unui public naiv, constituit din cei care s-au născut după independenţă, fie că au trăit într-o Uniune Sovietică limitată la creşă şi groapa cu nisip din curte.  Ăştia papă bine poveştile despre un fel de infern terestru în care au trăit nişte neni cărunţi care au reuşit să devină, sub un regim de cruntă ocupaţie, jurişti, economişti, istorici, scriitori, savanţi etc.  Condamnarea unui stat care a dispărut nu are nici o utilitate practică în afara manipulării cu scopuri electorale a unui tineret care încă mai crede că tot ce zboară se mănîncă. Şi poate şi bifarea în faţa unui Occident care încurajează limitarea sferei de influenţă a Rusiei şi consideră că trucurile astea cu condamnarea unei construcţii deja inexistente ar contribui la strîmtorarea geopolitică a ruşilor.

În rest, inutilitatea crasă a acestei condamnări nu e remarcată doar de cei care nu vor s-o remarce. Şi comunismul, şi Uniunea Sovietică s-au autocondamnat prin dispariţie. Iar înainte de asta, PCUS şi-a condamnat propriile abuzuri şi crime pe care acum le condamnă şi legislativul moldovean. În plus, deşi se fac paralele cu procesul de la Nurnberg şi condamnarea nazismului, în Moldova comunismul a comis crime fără a se folosi de comunişti. După ce avem corupţie fără corupţi şi luptăm cu înverşunare şi fără eficienţă cu ea, am condamnat un regim ca şi cum am fi condamnat furtuna care a rupt copaci şi a dărîmat acoperişuri.

Se pare că , totuşi, acţiunea de condamnare a comunismului începe a se plia pe o traiectorie de bumerang. Practic, toţi comentatorii au întrebat neretoric de ce condamnarea regimului nu a fost însoţită de o lege a lustraţiei, care să clarifice şi să comunice cine şi ce a făcut pe timpul respectivului regim. Şi se mai pare că Partidul Comuniştilor, supărat că i s-au luat jucăriile electorale de pe steag, pregăteşte un proiect de lege a lustraţiei.

În cazul în care aceasta va fi adoptată şi aplicată corect (pentru că avem destul de multe legi bune care zac pe hîrtie doar ca adunături de litere), societatea şi opinia publică ar avea parte de multe revelaţii şi răsturnări de situaţii. Lumea ar putea să renunţe la serialele TV, atît de captivante schimbări la faţă şi descoperiri de schelete în dulapuri ne-ar furniza realitatea. Tocmai de aceea aş presupune că se vor face tîrguri şi negocieri pentru ca legea lustraţiei să fie la fel de superficială şi inutilă ca şi condamnarea trecutului de către descendenţii din acel trecut…

Am remarcat o atitudine ciudată manifestată de unii tineri anticomunişti moldoveni. Date fiind demascările şi dezvăluirile despre deportări, mulţi juni au început a-şi aminti cu indignare şi jale de bunicii şi străbunicii duşi în Siberia de către regimul comunist. Cum vor reacţiona ei cînd vor afla  despre părinţii şi bunicii care erau şefi şi membri de partid pe vremea respectivului regim? Tot cu indignare, revoltă şi ură? N-aş vrea ca legea lustraţiei să nască pavlici morozovi pe invers. Aş vrea doar ca oamenii să înţeleagă că istoria e cu mult mai complexă decît o prezintă politicienii.

Au ruşii o vorbă: nu e dăunător să vrei. Dar e cam degeaba.
(http://saptamina.md/pub/2012/07/bifarea-mimarii.html)